Se uita la mine cu ochii ei albaștri strălucitori, la fel de sclipitori cum mi-i aminteam eu înainte să moară. Observând că eu rămăsesem în stare de șoc, ea își dădu părul roșcat peste umăr, gest ce semăna incredibil de mult cu cel al Arianei și îmi zâmbi veselă, de parcă era sincer fericită să se reîntâlnească cu o veche prietenă după atâta amar de vreme.
― Ce? Atât de mult m-am schimbat? mă întrebă ea, ușor sâcâită de faptul că nu ziceam nimic.
Am clipit rapid și mi-am dres glasul.
Ce aș putea spune? Ce aș putea întreba? Ce aș putea face?
Oare era ea?
― Cine a fost primul băiat de care chiar mi-a plăcut vreodată?
Era o întrebare de verificare. Dacă știa să răspundă, era ea.
― Mihai? El a fost înainte de Gabi, parcă. De ce mă întrebi așa ceva? Nu ar trebui să fii fericită că mă vezi?
Am tras adânc aer în piept, holbându-mă la ea.
A zis răspunsul corect.
Deci oare chiar era ea?
Într-o fracțiune de secundă, am prins-o strâns de brațe, înfingându-mi unghiile în pielea ei palidă, făcând-o să-și mărească ochii, surprinsă de agresivitatea mea.
― Ce s-a întâmplat? Cum de ești în viață? Ce ai făcut, Miruna? Sufletul tău... e la Vladimir, am spus eu, afișând o grimasă.
Știam că probabil nu ar fi trebuit să fiu atât de directă cu cineva ce doar s-a reîntors din morți, din propria experiență, însă... oare acum a reînviat?
Sau era în viață de multă vreme?
Și atunci de ce m-a abordat fix acum?
Ochii i s-au îngustat, însă zâmbetul său a rămas fix, de parcă era setată cu această expresie.
Mă speria.
― Dacă vrei să afli ce s-a întâmplat... hai la o cafea.
Am studiat-o câteva secunde, însă nu mi s-a părut nimic într-atât de suspicios încât să nu accept.
Am plecat din magazin și am făcut câțiva pași până la barul alăturat. Ne-am așezat la o măsuță mai îndepărtată și mai izolată și am dat comandă de două cafele.
Imediat ce am rămas singure, mi-am apropriat mai mult scaunul de masă și m-am lăsat mai în față.
― Spune-mi! i-am spus eu, iar ea doar și-a dat ochii peste cap.
― Ce curioasă ești tu acum. Hai că îți zic, de dragul vremurilor trecute.
Mi-am ciulit urechile, pregătită pentru explicația pe care o așteptam de câteva minute încoace, de parcă stăteam pe ace.
S-a lăsat și Miruna mai în față, privindu-mă direct în ochi, copiindu-mi expresia serioasă și anticipativă.
― Nu mi-a plăcut raiul și m-am întors! Hai că pe asta nu ai calculat-o! Haha!
Începu să râdă, iar eu mi-am deschis gura, pregătită să îi zic să înceteze cu prostiile, însă chelnerul ne adusese cafelele, așa că mi-am închis gura cu un pocnet înfundat. Miruna îi mulțumi drăguț și își flutură genele, făcându-l pe chelner să zâmbească cu gura până la urechi. Mi-am dat ochii peste cap și, din fericire, acesta plecă imediat, fără să flirteze cu Miruna mai mult decât o făcuse deja prin priviri.
― Miruna, spune-mi adevărul, te rog. Vladimir are sufletul tău, nu ai putut „merge" în rai, i-am zis eu, în timp ce ea începu să bea gingaș din cafea.
Își lăsă ceașca pe masă și molfăi din buze nemulțumită.
― Chelner drăguț, cafea nașpa.
― Miruna!
Își dădu ochii peste cap și își ridică palmele în aer, în dreptul feței.
― Gata, gata, gata. Eu vreau doar să vorbesc cu tine, cum vorbeam pe vremea când eram prietene. Ce mai face Gabi? Vă merge bine?
M-am încruntat, iar ea își ridică sprâncenele.
― Deja v-ați despărțit? Oh, Doamne! Măi, Rebecca, nu te credeam genul care îi schimbă ca pe șosete!
― Miruna. Gabi e mort.
― Oh!
Se uită la mine afectată, de parcă sincer nu auzise de asta până acum. Încruntătura mea se adânci și mai rău.
― Aparent am rămas destul de în urmă cu știrile. Cine l-a omorât? Drăguțul de Vladimir?
Am rămas impasibilă, preferând să nu răspund la întrebare.
― Deci presupun că da. Frumușelul de el știe doar să ucidă, din nefericire. Păcat de fața lui frumoasă, oftă Miruna, proptindu-și coatele pe masă, sprijinindu-și bârbia de palme.
― Miruna, te rog, spune-mi!
Deja începusem să devin disperată.
Aveam atâtea întrebări, iar ea nu îmi răspundea nici măcar la una, ba mai mult, mă lua peste picior, schimbând subiectul în mod constant!
Își dădu din nou ochii peste cap. Era ciudat. Era ca și cum nu putea avea mai multe expresii și doar le folosea pe aceleași de mai multe ori, alternându-le.
Eram atât de încruntată, concentrându-mă atât de mult pe ea, încât eram sigură că dacă încă aș mai fi fost om, probabil în momentul de față aș fi avut fața acoperită de riduri în totalitate.
― Îmi pui întrebările greșite. Nu m-ai întrebat decât o singură dată până acum despre ce am pățit vara trecută.
Mi-am ridicat sprâncenele până în tavan.
Uitasem de asta.
― De ce mă ignori? Ce ai păţit vara asta, Miruna? am întrebat-o, implorând-o din priviri să îmi spună ce se petrecea cu adevărat şi ce am ratat atât de important încât a făcut-o să se comporte cu mine în felul ăsta.
Acest lucru îmi captase în întregime atenția, făcându-mă să uit aproape complet de restul lucrurilor.
― Ce ai pățit vara trecută?
― Am fost violată, Rebecca. Și aveam nevoie de tine. Și tu nici nu răspundeai la telefon. Am înțeles că ai vrut să uiți de viața ta de aici măcar pentru trei luni, dar până și pe prietena ta cea mai bună să o ignori... nu te simți vinovată?
Mă privea rece, de parcă rămăsese fără sentimente. Nu era furioasă. Nu era tristă. Nu era supărată. Era... golită de orice lucru ce o făcea să pară umană.
Dacă nu aș fi știut mai bine... aș fi crezut că era un demon.
Dar nu era. Sau cel puțin nu emana absolut nicio energie.
Însă nu credeam că era într-atât de puternică ca să și-o ascundă, cum făcea Lucifer.
Dar dacă...
Nu, nu, era mort. Era... distrus. Nu avea cum să se întoarcă.
― ... îmi pare rău, Miruna. Nu credeam că era ceva atât de urgent. Pur și simplu... aveam nevoie de puțin timp pentru mine. Îmi pare sincer rău. Sunt vinovată de acest lucru.
Ea nu își mișcă nici măcar un mușchi de pe față, de parcă cuvintele mele nu o atingeau nici de cum, chiar dacă se vedea clar pe fața mea regretul.
Se ridică brusc pe scaun și bău și ultimul strop de cafea din ceașcă.
― Ai rămas la fel de patetică cum te știam, Rebecca, zise ea și plecă din fața mea, nelăsându-mi timp să reacționez în orice fel.
Ochii ei albaștri sclipiră roșiatic, chiar înainte să dispară, iar eu m-am încruntat, de parcă era ceva în neregulă, dar nu mi-am putut da seama ce.
***
Tot drumul spre casă mi-a rămas în mod constant expresia lipsită de viață a Mirunei și felul în care vorbea... atât de superficial.
Am ajuns acasă, iar Vladimir sări ca ars de pe canapea, privindu-mă alarmat, neînțelegând de ce venisem atât de târziu.
Când observă că șocul nu îmi părăsi fața, se încruntă, apucându-mă de brațe.
― Ce s-a întâmplat?
Tonul lui chiar era îngrijorat, lucru ce îmi făcea inima să-mi tresalte emoționată.
Nu știam ce să fac.
Pentru o fracțiune de secundă, mă gândeam să nu-i spun.
Însă...
Pe lângă faptul că ne-am promis că nu ne vom minți, speram că Vladimir ar fi avut răspunsuri la întrebările mele pe care nu le puteam ignora.
― M-am... m-am întâlnit cu Miruna.
Mai bine îi spuneam că am rămas însărcinată... probabil șocul de pe fața lui nu ar fi fost la fel de mare. Îmi imita expresia aproape la perfecție.
― ... cum adică? zise el, reluându-și mina gânditoare și bănuitoare.
Era un lucru pe care nu știam când voi reuși să-l înfăptuiesc: să-mi revin repede din orice surpriză, să gândesc rapid analitic și rece situația.
Probabil era un truc de-al lui.
― Adică... eram la magazin și Miruna m-a abordat. Și era ea. Am vorbit cu ea la o cafea, și mi-a spus lucruri... pe care numai Miruna le-ar fi știut. Am suspectat că era altcineva, însă... știa tot... și era fața ei... dar gesturile... expresiile... erau diferite. Arăta... lipsită de viață.
Vladimir, cu o față impasibilă, m-a tras după el, așezându-mă pe canapeaua din living, care devenise de-a lungul timpului locul în care ne purtam discuțiile importante.
― Ți-a spus și altceva? Mai important? Cum ar fi... cum dracu' a reînviat? întrebă el, lipsit în continuare de orice expresie.
― Nu. Doar a glumit pe seama asta, spunând că s-a dus până în rai și s-a întors că nu i-a plăcut acolo.
Ochii îi sclipiră, însă se încruntă, arătând cât de confuz era de fapt.
― E posibil așa ceva?
― Nu. Sufletul ei e la mine.
― Au existat cazuri în care corpul... să nu aibă suflet, ci doar conștiință?
Vladimir îmi aruncă o privire batjocoritoare.
― Nu e același lucru ca în seriale, Rebecca.
Am dat din umeri, oftând exasperată.
― Până acum mi-ai dovedit faptul că multe lucruri din seriale sunt reale. Ce aș putea să mai cred acum?!
Dădu ușor din cap, considerând spusele mele destul de rezonabile.
― Presupun că ai dreptate. Dar, oricum, nu există așa ceva. Nu e chiar cum se spune în psihologie. Conștiința nu este un produs al creierului. Conștiința e incorporată în sufletul tău. Dacă nu ai suflet... nu există viață, chiar dacă aparatele spun altceva. Nu ai văzut cazuri de comă, în care țineau oamenii conectați la aparate pe puțin nouă ani? Sufletul acelor oameni au plecat, așa că al lor corp e doar un containăr gol.
― Dar minunile? Când omul se trezește din comă după o perioadă foarte lungă de timp? E posibil ca sufletul să fi adormit, sau să se fi întors?
― Nu. De obicei corpul e posedat de un demon.
― Oh!
Nu mă așteptam la asta.
― Atunci... Miruna? Ce e ea?
― Nu ai observat ceva ciudat la ea? În afară de gesturi... ochii ei? Păreau demonici? Energia?
M-am încruntat, încercând să mă focusez pe alte detalii decât pe cele pe care i le-am zis deja. Gesturi fixe. Expresii ciudate și reci. Ochi albaștri și...
Ochi albaștri.
Ochi albaștri.
Ochi albaștri?
Miruna avea ochii verzi.
Mi-am căscat ochii la Vladimir, privindu-l fix, iar el se uita direct la mine, așteptând răbdător ca eu să realizez pe deplin ce nu era în regulă cu amintirile mele.
― Ochii... ochii ei.
― Ce e cu ei?
― Erau... albaștri.
Vladimir așteptă să continui.
― Miruna avea ochii verzi. Și... au sclipit roșiatic.
Vladimir își căscă și el ochii la mine, rotițele creierașului lui fiind complet în funcțiune.
Într-un final, își îndreptă din nou privirea la mine și, cu o mină serioasă și îngrijorată, spuse pe un ton jos și amenințător:
― Rebecca. Aia nu era Miruna.