Sirenele poliției îmi umpleau capul, și nu știam dacă să fiu ușurată sau nu, că ei sunt aici. Am aruncat pistolul în final, și mă uitam la corpul băiatului din fața mea. Nu știam dacă era mort sau viu, dar știu că a fost împușcat. Regret că s-a întâmplat? Nu prea. Timp de o lună mă chinuise cu prezența lui, își merita soarta.
Însă copoii nu erau de aceeași părere, chiar dacă a fost auto-apărare. El avea o armă în mână, și eu aveam una ca să mă protejez, la fel și vărul meu, care a mărturisit polițiștilor ce s-a întâmplat, și că el e vinovatul. Vom fi duși la secție și de abia atunci se va afla care sunt consecințele. De asemenea, amicului meu, surori mele și iubitului ei le-au fost scoase lanțurile din jurul încheieturilor, iar ea venise și mă îmbrățișase. Eram speriată de moarte și ea la fel, puteam să aud bătăile inimii ei, la cât de scundă era.
Am luat-o de mână și am tras-o afară din aceea fabrică, uitându-mă pentru câteva secunde în urmă la posibilul cadavru al băiatului, și la fața lui, apoi la pușca căzută lângă el. Însă acum sora mea mă trase de braț, și am ajuns în mulțimea de polițiști. Noua mea prietenă mă aștepta îngrijorată undeva mai în spate. Telefonul îmi bâzâia în pantaloni și mi-am dat seama că am din nou semnal. Era un mesaj, de la numărul abia notat. " Dacă el e mort, tot nu s-a terminat."