Îi spun lui Tracer să stea în spatele meu, în timp ce intru,cu pași mărunți, în apartament. Cine ar fi putut sparge o ușă de metal? Alarma pornește instant dacă intră vreun intrus, deci presupun că începuse să bipăie și când ușa a fost spartă și mai mult ca sigur au auzit câțiva vecini incidentul. E imposibil să nu fi auzit.Puteau să mă contacteze.
Mirosea îngrozitor a ars. Aerul era irespirabil.
—La naiba. Trace, stai acolo, șoptesc, întinzând mâna după ea.
Eram cu spatele la ea, dar puteam simți că era îngrozită și speriată. Când totul părea să se îndrepte, cineva s-a hotărât să ne vandalizeze apartamentul.
Sticlă spartă pe jos, masa din bucătărie era ruptă, iar canapeaua din camera de zi era zgâriată din loc în loc.
—Unde Dumnezeu o să dormim?mormăie ea, venind lângă mine.
Apartamentul nostru a fost spart, iar ea se găsește să se gândească tocmai la asta. Tipic.
—Ți-am zis să rămâi în spatele meu, mă răstesc la ea.
—Pot să am grijă de mine și singură, Jeffrey Cooper.
Dacă îmi folosea numele complet, înseamnă că e supărată.
—Păi,atunci ar trebui să te las singură aici, în seara asta, Lena Oxton, dacă vrei să faci pe viteaza.
—Facem chestia cu "Îți folosesc numele adevărat și nu porecla, pentru că sunt supărat și vreau să par șmecher", sau?
—Trace. Ascultă. Vreau să am grijă de tine, deci stai în spate. N-am verificat toate încăperile. Cineva ar putea fi încă aici. Nu fii încăpățânată și fă cum spun eu.
—De parcă ultima oară când mi-ai zis ce să fac,a ieșit bine.
—Tracer, să nu dezgropăm morții, totuși. Ce a fost a fost. Nu știam că tu ești ținta lui Widowmaker.
—Și totuși m-ai lăsat singură.
—Am crezut că e o idee bună.
—Ai crezut prost, Jeffrey. Dacă aș fi venit cu tine, acum n-ai fi fost rănit și sediul lui Mandatta n-ar fi acum distrus.
—Lena, încetează!
Îmi pun mâinile în cap. O să ajung la nebuni din cauza fetei ăsteia, într-o zi, dar nu pot să nu-i dau dreptate. Dacă rămâneam uniți, poate că eu nu eram bandajat acum și Mandatra ar fi stat, liniștit, la sediul lui, nu cine știe unde îl dusese Tracer.
O iau în față,pentru a cerceta zona. Măcar nu se atinsese de haine, ori de băuturi.
Sistemul de securitate era, de asemenea, stricat. Scotea scântei și bâzâia, iar becurile pâlpâiau, ca într-un film horror.
Am ajuns să conviețuim cu roboții, să putem face mutații pe oameni, să trăim până la câteva sute de ani și să avem printre noi maimuțe vorbitoare și mașini care plutesc, în loc să meargă pe roți și clădiri de sute de etaje, care rezistau la cutremure de nu știu câte grade, fără vreo zgârietură și aproape totul era mecanic. Aproape totul mergea pe comandă vocală și pe amprentă. Aveam cea mai avansată tehnologie din toate timpurile, dar nu puteam să primim un apel pe telefonul mobil super performant, care să ne informeze cum că cineva ne vandaliza casa. Cât de ridicol.
M-am liniștit când am observat că nu era nimeni pe aici. Tracer încă patrula, ignorându-mă. Se așază pe canapeaua găurită, oftând.
—Ce s-a întâmplat cu Sediul? întreabă, în cele din urmă.
—Nu l-au aruncat în aer. Aparatura din Camera de Control e distrusă complet, dar poate fi reparată sau înlocuită. În rest, totul e intact. Câteva urme lăsate de gloanțe pe ici, pe colo, totuși. Dar nu cred că ar trebui să ne facem griji în privința lor.
Voiam să mă așez lângă ea, dar presupun că e supărată pe mine.
Citindu-mi gândurile, îmi face loc, zâmbind strâmb. Până și ea, care e mereu cu moralul ridicat și cu un zâmbet larg pe buze, e depășită de situație.
Nu știu ce urma să facem. Ne confruntăm aproape zilnic cu diferiți criminali și hoți și mai știu eu ce, dar niciodată nu ne-am gândit că cineva ne-ar distruge locuința.
Stăm aici și nu știm ce urmează să se întâmple. Cineva poate foarte bine să intre aici și să ne dea un glonț în cap. Dar, de asemenea, cineva cu gânduri bune se poate oferi să aranjeze locul ăsta.
Niciuna din cele două variante nu se întâmplă. Tot ce făceam amândoi era să stăm pe canapea, uitându-ne în gol.
Orele treceau, iar noi nu ne mişcaserăm.
—Putem să-l rugăm pe Winston să ne lase să dormim la Sediu, începe Tracer.
În Sediu sunt câteva camere, care erau doar pentru urgențe.
—N-avem unde să stăm, Jeffrey. Asta cam e o urgență. Sună-l pe Winston și spune-i ce și cum. O să înțeleagă și o să ne lase să stăm.
Mă scarpin la ceafă, cerându-i comunicatorul. Presupun că Winston o să înțeleagă, totuși, că aveam nevoie de un loc în care să dormim în seara asta. Mâine o să rezolvăm totul.
Înainte să-l sun pe maimuțoi, îmi licărește "beculețul".
—Nu, mă trezesc că spun, dându-i comunicatorul înapoi.
—Cum adică nu?! Jeff, n-avem unde Dumnezeu să stăm! Sună-l pe Winston!
—Tracer, Sediul a fost atacat. N-au cum să ne lase acolo, până nu rezolvă problema.
—Problemă? Ce problemă? Totul e în regulă acolo unde sunt camerele. Putem dormi. Nu ne dă nimeni în cap cu nimic dacă o facem. Totuși,suntem membri Overwatch. Nu e nimic ilegal în asta.
—Lena, nu înțelegi. Am fost dați pe Postul Național. Nu putem să mergem acolo pur și simplu și să dormim. Aparatura e stricată și cine știe ce au mai distrus până când au ajuns la noi.
—Ai zis că totul e intact, mi-o întoarce.
—Știu ce am zis, pentru numele lui Dumnezeu! Totul părea intact. Nu știu dacă au mai stricat ceva sau nu. Cei de la Forțele Speciale trebuie să verifice. Winston trebuie să verifice.
Se ia cu mâinile de cap, oftând, zgomotos.
—Găsim noi ceva. Putem sta la un hotel, știi? încerc s-o liniștesc, punându-i mâna pe umăr.
—Totul era mai simplu când eram în Londra, Jeffrey! Când eram doar prieteni și când nu lucram pentru organizația asta, urlă.
Încremenesc. Regretă că este cu mine...?
Voiam să zic ceva, orice, dar creierul meu pur și simplu procesa ceea ce ea tocmai spusese.
Totul era mai simplu când eram doar prieteni. Fraza asta îmi răsună în cap, iar și iar.
Trecuse doar vreun minut de când o spusese, dar parcă trecuseră ore.
În cele din urmă, își ridică privirea, luându-mi mâna într-a ei. Conștientiza-se, în sfârșit, ce spusese.
—Nu voiam să sune așa, iubitule. Eu...
Îmi trag mâna, ridicându-mă de pe canapea și frecându-mă la tâmple.
Ei bine, ar trebui să gândești, înainte să spui ceva de genul.
Mă durea capul îngrozitor și se făcuse din nou seară. Brusc, îmi vine ideea de a dormi la hotel. Nu aveam bani la mine,dar aveam în cont.
Încă nu vorbeam cu Tracer, dar nici nu m-a frecat la cap sau ceva. Trebuie să înțeleagă totuși că unele acțiuni au și consecințe și că unele cuvinte pot răni.
Ies din apartament, fără să-i adresez vreun cuvânt. O las singură .Din nou. O las în gura lupului,dar nu aveam ce Dumnezeu să fac. A zis că era mai bine când nu eram împreună.
Mi-am amintit de comunicator și că e stricat, scoțându-l din buzunar. Era al naiba de spart. Prin ecran nu se vedea nimic.
—Sper că Winston e treaz, mormâi, pornind spre casa lui.
Normal că străzile erau pline. Era plin de polițiști și jandarmi, înarmați până în dinți. Măcar acum s-au trezit la realitate și și-au dat seama că Amelie e o adevărată amenințare.Cel puțin, cred că ăsta era motivul pentru care erau înarmați.
—Știi cât e ora, kiddo?! se răstește Winston la mine, când bat la ușă.
Se freacă la ochi. Arăta al naiba de obosit.
—Scuze, uriașule, eu...
Îi întind comunicatorul, tremurând.
—Cum Dumnezeu l-ai distrus în halul ăsta? Ecranul e praf.
Își trece degetele peste el.
—Abia dacă mai are componentele funcționale ,continuă. Le are dezlipite și sparte. Ce i-ai făcut?
—Nu eu. Când m-a atacat Amelie...cred că am căzut pe el, când m-a împins de pe clădirea aia.
Mi-l dă înapoi.
—Ce naiba faci? Ți l-am adus ca să-l repari.
—Mi-am dat seama, nu-s prost, dar n-are cum să fie reparat. E prea distrus ca să poată fi reparat ceva.
—Îți bați joc de mine?! Și eu cum dau de ceilalți din echipă?! Cum dă Tracer de mine, dacă are nevoie de ajutor?!
Urlu la el, chiar dacă nu plănuiam, dar eram disperat să am odată comunicatorul în stare funcțională. Fără el, mă simțeam ca în peșteră. Nu puteam da de absolut nimeni fără el.
—Am zis că nu pot să-l repar pe ăsta. Dar n-am zis că nu pot să-ți dau altul, în schimb.
Pufnesc.
—Atunci, dă-mi unul odată!
El era atât de relaxat, în timp ce mie îmi fierbea sângele în vene. Doamne, cât îl urăsc când se joacă cu nervii mei.
—Oh, nu-mi spune că trebuie să faci comandă de componente și mai știu eu ce rahaturi, mă plâng. Uriașule, îmi trebuie unul acum. Iubita mea e urmărită de cel mai periculos asasin din țară. Nu pot pur și simplu să stau așa, ca un cretin, fără comunicator.Trebuie să dau de ea.
Am ajuns în așa hal încât mă milogeam de el. Oftez. Simt cum îmi dau lacrimile, din cauza nervilor.
—Nu trebuie să dau comandă de nimic. Așteaptă aici. Vin cu unul nou imediat. Nu-s idiot, astfel încât să n-am câteva de rezervă. Știu cu ce specimene lucrez.
Îmi face loc să intru. Expir, ușurat, gândindu-mă la Tracer. Oare mai era în apartament, sau plecase?Mă simțeam prost că nu încercasem să vorbesc cu ea despre chestia pe care o spusese. Încercase să-și ceară scuze și știu că a spus ce a spus din cauza nervilor, dar pur și simplu i-am tăiat-o din scurt și am plecat. Putea, totuși, să insiste. Știe cât de complicat sunt și că sunt cu nervii la pământ de o săptămână încoace.
Fac o grimasă, scărpinându-mă la ceafă.
După câteva minute, Winston vine cu un comunicator nou, întinzându-mi-l, dar nu înainte să mă avertizeze în privința lui.
—Are ID-urile celorlalți membri deja salvate, deci nu-ți face griji în privința asta. Ai grijă cu el. Dacă îl strici și pe ăsta, nu mai primești altul.
Râd înfundat, mulțumindu-i și plecând. Știu că spusese asta doar așa, ca să mă sperie. Nu ne-ar fi lăsat fără comunicatoare pe niciunul, inclusiv pe mine, care sunt un membru important.
Îl întorc pe toate părțile. Era subțire și auriu, cu sigla Overwatch pe spate și era al naiba de fin și strălucitor. Nu avea zgârieturi peste zgârieturi, ca cel vechi și părea un model mai nou și mai performant.
Glisez în jos, răsfoind numele membrilor Organizației, iar când ajung în dreptul lui Tracer, ezit. Voiam s-o sun, să văd dacă era totul în regulă, dar încă eram supărat pe ea, așa că renunț la gândul ăsta.
Încă nu știam unde urma să dorm. Nu îl rugasem pe Winston să mă lase să stau la el peste noapte.
Sigla hotelului Grand Plaza îmi sare în ochi. Era fix în centrul orașului și avea 5 stele. Room service, camere imense și valeți-robot. Avea de toate și mă intriga ideea de a închiria o cameră, dar nu știu dacă Trace ar fi deacord.
Tracer, Tracer, Tracer. Mereu era vorba de ea. Mereu m-am legat de ea când venea vorba de luarea deciziilor, dar acum trebuia să gândesc singur, pentru că ea nu era aici, cu mine și nici nu știu pe unde naiba putea fi.
N-am sunat-o și încă eram indecis, până când mă trezesc că pășesc în holul imens al hotelului și îmi pun mâinile pe biroul imens, unde era recepția.