Picioarele îmi tremurau atât de tare încât nu știam sigur dacă voi ajunge acasă.
Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, iar gura mi-o simțeam atât de uscată de parcă nu mai băusem apă de ani de zile. O presiune ciudată se instală în pieptul meu, făcându-mă să strâng în pumn pieptul cămășii. Era o durere insuportabilă, de parcă cineva mă înjunghiase în inimă.
Singurul lucru pe care îl vedeam în fața ochilor era expresia terifiată a bărbatului înainte să cadă inert pe pământul rece. Îi fusese frică de mine, fusese înspăimântat. De mine.
― Ce am făcut? îmi repetam eu mie însămi, holbându-mă în gol, încercând să mă țin pe picioare. Ce am făcut...? Ce am făcut...
La un moment dat, privirea mi se încețoșă iar străzile întunecate din jurul meu începură să dispară.
Mi-am închis ochii, ajungând în infern.
***
M-am trezit, tresărind, neștiind cum reușisem să aterizez în patul din camera lui Vladimir. Studiam calmă pereții albi și mobila alb-neagră, încercând să-mi amintesc cum naiba ajunsesem acasă în stadiul în care mă aflasem.
O bătaie ușoară se auzi în ușă, iar eu mă uit confuză, neînțelegând cine ar putea fi.
Oh! Probabil era Vladimir!
Dar dacă era Vladimir... ce-l apucase să bată la ușă?
Mi-am dres glasul, simțindu-mă în continuare ușor amețită, și am zis pe o voce tremurată și jalnică:
― Intră!
Vladimir deschise ușa și mă privi reticent. Am oftat în sinea mea, urând comportamentul lui atât de ciudat de când aflase că eu fusesem Amadeia. Dacă știam că va fi așa, mai bine nu afla niciodată! Era numai vina bărbatului cu ochi verzi!
Vladimir se îndreptă spre pat și se așeză la vreo 3 palme distanță de mine. M-a privit cu atenție, asigurându-se că totul era în regulă cu mine.
Am stat amândoi în tăcere câteva minute. Când voiam să îmi deschid gura, să bag orice subiect de discuție ca să nu mai fie acea atmosferă jenantă, el mi-o luă înainte:
― Ești... bine? Am văzut că te-ai hrănit.
Mi-am bulbucat ochii la el. Imediat ce am înregistrat ce a spus, mă gândeam că era nebun. Despre ce hrănit vorbea?
Însă după câteva secunde de gândit, amintirile năvăliră ca un tsunami peste creierul meu, sufocându-mă de-a dreptul.
Țiganul. Pata roșie. Ochii mei. Expresia lui. Moarte.
Moarte.
― Oh, Doamne! am șoptit eu, proptindu-mi mâna în cap, prinzându-mi șuvițele, vrând parcă să mi le smulg din cauza frustrării.
Într-o milisecundă, Vladimir mă apucă de mână și o îndepărtă de părul meu. O ținea calm în spațiul dintre noi și începu să o mângâie, vrând să mă liniștească. Mi-am pus cealaltă mână peste gură, iar lacrimi enervante începură să îmi curgă pe obraji.
― V-v-vladimir... ce am făcut?
Tristețea din glasul meu se oglindea în ochii lui. Părea... chiar părea că suferea odată cu mine. Am început să plâng cu suspine, iar el, luându-mă prin surprindere, se lipi de mine, îmbrățișându-mă la fel de intens ca ziua trecută, când a aflat adevărul.
― E în regulă, e în regulă, Am- Rebecca. E în regulă. E ceva natural. Ți-am spus că o să se întâmple la un moment dat. Nu te poți lupta cu instinctul.
L-am strâns de cămașă, simțind cum inima mi se înmuiase.
Știa că eu eram Amadeia, singura femeia pe care o iubise de-a lungul vieții sale imortale. Știa acest lucru.
Și totuși a ales să mă strige Rebecca. Adică cine eram eu în acel moment.
Știam că era confuz –și eu eram. Însă apreciam acest gest, că nu voia să se comporte cu mine de parcă eu eram pentru el doar iubirea lui de mult pierdută. Recunoștea faptul că eu acum eram cu totul altcineva.
Începusem să înțeleg de ce mă ignorase până acum. Voia să își pună gândurile în ordine, să își controleze sentimentele. Știa că m-ar fi jignit dacă ar fi sărit pe mine doar pentru că eram vechea sa iubită. Știa acest lucru.
Iar eu eram atât de recunoscătoare că mă privea ca pe Rebecca și nu ca pe femeia care murise acum sute de ani.
Lucru care mă făcu să plâng și mai amarninc, având în vedere sentimentele contradictorii care se războiau în el. Cât de bulversat, trist și nostalgic a putut să se simtă!
El își așeză ușor palma pe spatele meu și bătu încet, în mod consolator.
Într-un final, când glandele mele lacrimale secară, m-am desprins de el și l-am privit drept în ochi. Știam că nu ar fi trebuit să deschid subiectul legat de Amadeia, însă în momentul de față era singurul lucru care mă făcea să îmi iau gândul de la crima pe care o înfăptuisem.
― Vladimir. Îți mulțumesc că mă privești în continuare ca pe Rebecca, și nu ca pe... ea.
El se tensionă ușor, roșul ochiilor săi mișcându-se frenetic, ilustrând lupta care se petrecea în mintea și inima sa.
― Nu trebuie să îmi mulțumești. Tu ești Rebecca. Ai... ai fost cândva Amadeia, însă ai murit și te-ai renăscut drept Rebecca. Amadeia e trecutul tău, iar eu nu am vrut niciodată să mă agăț de trecut.
Cuvintele pe care le spusese păreau a fi spuse indiferent, de parcă faptul că eram Amadeia nici măcar nu mai conta. Însă, eu îl cunoșteam destul de bine pe Vladimir ca să știu că masca lui nu putea rezista la prea multe lovituri și, odată și odată, se va sparge în milioane de bucăți, cum se întâmplase și în seara în care murisem.
Am zâmbit tristă și am dat din cap, arătându-i că avea dreptate în tot ce zicea.
― Știu. Însă... să știi că îmi amintesc tot.
El se holbă la mine preț de câteva secunde, iar zâmbetul meu dispăruse treptat.
Îmi aminteam. Abia acum îmi dădusem seama, de parcă aveam amintirile acelea în mine încă de când mă trezisem, însă nu am putut să le accesez până acum. Felul în care m-a salvat. Mi-a oferit o casă. M-a îndrăgit. M-a căutat. Lacul. Căsătoria. Dezamăgirea mea în legătură cu copii pe care nu îi puteam face. Tot.
Iar când am murit.
Mi-am căscat ochii într-atât de mult, încât Vladimir mă apucă panicat de brațe, zguduindu-mă panicat.
― Rebecca? Ai pățit ceva? Răspunde-mi!
Un bărbat blond. A intrat în casă.
― Știi cât te-am căutat? Habar n-ai! Bine că a pus Aka Manah mâna pe tine... mi-a ușurat munca, ce pot spune!
Am căzut, incapabilă să mă ridic.
Tron pierdut...
Nu...
― Rebecca!
Am clipit rapid de câteva ori, încercând să-mi focalizez privirea pe râurile sângerii ale lui Vladimir. Am inspirat adânc, liniștindu-mi inima alarmată și am închis ochii câteva secunde, revizuind ce tocmai văzusem.
Când i-am deschis, Vladimir încă aștepta cu sufletul la gură să afle ce am pățit. I-am atins ușor mâinile, făcându-l să înțeleagă că eram bine și că putea să îmi dea drumul. Din cauza panicii, începuse să mă strângă prea tare, lucru care m-ar fi durut al naibii de rău dacă mai eram umană.
Însă în acest stadiu doar mă gâdila.
Am simțit cum am pălit la față când am realizat acest lucru, dar am început să-i povestesc lui Vladimir ce am văzut, înainte ca momentul în care ucisesem să îmi revină în minte, omorându-mă psihic.
― Cred... cred că știu cine m-a omorât, când eram Amadeia. Era un bărbat blond și...
Vladimir își ridică o mână în aer, oprindu-mă încă dinainte să încep să narez ca lumea.
― Nu trebuie să îmi povestești. Știu că... tu ai fost omorâtă de niște barbari, chiar înainte de raidul otomanilor care au pus mâna pe Imperiul Bizantin.
L-am apucat de braț, iar el și-a mărit ochii, privindu-mi chipul disperat.
― Doar ascultă-mă! Nu era niciun barbar! Era un bărbat blond cu ochi albaștri care m-a numit „damnată"!
La început, îmi aruncă o privire confuză, neînțelegând pe deplin ce spuneam. Însă, încetul cu încetul, conexiunile începură să i se formeze în minte, iar în locul dezorientării apăru o expresie plină de furie și sete de răzbunare.
― ... Alastor! Nenorocitul ăla! Chiar mă întrebam ce dracu făcuse în trecut...
Ochii i se lărgiră din nou, privindu-mă într-un mod criptic și de neînțeles.
― Tu... tu erai...
Am clipit din nou, uitându-mă bulversată la el.
― Eu eram... cine?
Vladimir nu mai spuse nimic, însă mă luă din nou în brațe, strângându-mă atât de tare încât îmi era frică că aveam să-mi scuip plămânii. Am încercat să mă eliberez din strânsoarea lui de fier, dar șoaptele pe care mi le sufla în ureche încontinuu, ca pe o mantra, mă făcură să încetez imediat.
― Îmi pare rău, Rebecca... atât de rău... îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău...
Nu știam ce regreta atât de amarnic, însă durerea din glasul lui rupse ceva din mine. Mă simțeam oribil din cauza suferinței lui, așa că pur și simplu l-am îmbrățișat la rândul meu și mi-am închis ochii, lăsând căldura corpului său să mă consoleze.
La un moment dat, ceva îmi picură pe umăr. Aveam o bănuială că erau lacrimi, însă erau prea dense pentru niște picături de apă. Brusc, folosind puțin mai multă forță, demnă de un demon, l-am apucat de umeri și m-am retras din îmbrățișare.
Chipul său era plin de sânge.
Mi-am deschis gura șocată, neînțelegând ce se întâmpla.
― V-v-vladimir.
El pufni trist și își șterse sângele de la ochi.
Chiar plângea. Chiar plângea!
Uitasem că el plângea cu sânge.
Plângea!
Nu știam cum să reacționez. Nu-l văzusem niciodată atât de distrus.
― Ce s-a întâmplat? De ce plângi? l-am întrebat eu, pe un ton jos și îndurerat.
El râse ușor, un râs sec și fără haz. Își șterse mâinile însângerate de pantaloni, lăsând dâre roșii pe materialul negru. Îmi vorbi pe un ton spart, evitând să facă contact vizual:
― Să zicem doar că... te-am cam omorât în trecut. Îmi pare sincer rău!
Am oftat.
― Nu are rost să mai vorbim de trecut. Nu îmi amintesc astfel de lucruri, însă chiar dacă aș face-o probabil nu mi-ar păsa. Tu ai spus-o: contează prezentul, nu are rost să ne agățăm de trecut, nu-i așa?
El zâmbi timid.
Timid?
Vladimir să zâmbească timid?
Nu-l văzusem niciodată într-un astfel de stadiu. Îmi venea să mă ciupesc ca să îmi dau seama dacă-i vis sau realitate.
― Da, ai dreptate. Oricum, dacă îți amintești, să-mi zici dacă vrei să pleci...
M-am uitat fără încredere la el.
― Să plec?
Vladimir dădu din umeri, de parcă daca s-ar fi întâmplat asta, ar fi fost o situație pe care nu ar fi îndrăznit sa o controleze.
― La câte lucruri ți-am făcut în trecut, nu ar fi de mirare.
Am pufnit, nevenindu-mi să cred că el chiar era serios.
― După toate necazurile prin care am trecut? Chiar vrei să plec?
Se holbă și el la mine, ridicându-și în sfârșit capul.
― Nu! Bineînțeles că eu nu vreau! Dar dacă tu vrei, te înțeleg perfect...
Nu îmi puteam a crede urechilor. Trecusem prin atâtea întâmplări cu el, încă de anul trecut, de când îmi devenise profesor... nu, vorbesc prostii, încă dinainte de asta, pe vremea când mașinile nici măcar nu existau, pe o vreme îndepărtată, atât de îndepărtată de prezent, iar el îmi vorbea despre plecare, de parcă asta ar fi fost cel mai normal lucru pe care oricare om l-ar fi făcut.
Însă el uita un lucru: eu nu mai eram un simplu om.
M-am apropriat de el, privindu-l fix, de parcă nu mai puteam vedea altceva în fața ochilor.
― Nu am să plec niciodată, Vladimir. Pentru că, și în trecut și în prezent, sentimentele mele nu sunt schimbate. Și tu știi asta. Așa că nu mă face să o spun din nou.
Colțul gurii i se ridică într-un zâmbet zeflemitor, iar atitudinea i se schimbă într-o fracțiune de secundă.
Ăsta-i Vladimir pe care-l cunosc!
― Oh? Chiar așa?
Pentru un moment, începusem să regret că Vladimir cel vulnerabil dispăruse, însă comportamentul lui dur și zeflemitor îmi făcea inima sa îmi bată din ce în ce mai repede. Cu siguranță era ceva neînregulă cu mine!
M-am înroșit și m-am dat ușor în spate, observând cum el se apropria subtil de mine din ce în ce mai mult.
― D-d-da..., am șoptit eu pe un ton tremurat și emoționat.
Am văzut cu coada ochiului cum a zâmbit diavolesc.
― Perfect.
Mă apucă cu ambele mâini de față, forțându-mă să-l privesc în ochi.
Își presă buzele de ale mele și mă sărută atât de apăsat încât chiar aveam impresia că visam.