Se uita la noi ,cu un rânjet malefic pe față, în timp ce înainta, cu pași mici, prin încăpere.
Cine ar fi crezut că Amelie Lacroix ar fi putut să intre în cea mai bine păzită clădire din țară?!
Se uită ba la mine, ba la Winston și Tracer ;avea pușca la spate, iar lângă ea era Gabriel Reyes .
Nu durează mult până când se instaurează panica, toți începând să fugă care încotro. Numai Tracer stătea locului, lipită de mine.Simțeam cum inima îi bătea, stând să-i sară din piept.
—Tu trebuia să fii mort, o aud pe Widowmaker.
Gabriel își scoate pistolul, înaintând alți câțiva pași. Tracer mă strânge tot mai tare. Începuse să tremure.
—Fugi,reușesc să-i șoptesc, în timp ce Amelie și Gabriel se apropiau tot mai mult de noi.
—Cum?! Nu te las singur aici! Nu fii idiot!
—Am zis să fugi Eu o să fiu Okay.
Apoi îi dau drumul, iar ea se uită la mine,terifiată. Posibil se gândea "Ce dracu are de gând și cretinul ăsta?! Mă aruncă la câini?!" Î i puteam citi asta pe expresia feței.
Abia se ținea pe picioare, dar când Gabriel voia să o prindă, a sprintat, dispărând din câmpul meu vizual.
—Bună fată, rânjesc ,încordându-mă atât de tare încât începuseră să mă doară toți mușchii.
Amelie și Gabriel se uită, confuzi, unul la altul, apoi Amelie își ia pușca, îndreptând-o spre mine.
—Unde a plecat? zice ea, uitându-se prin lunetă cu un ochi.
—Nu știu și nici nu e treaba ta, o sfidez,ridicând mâinile, scoțând flăcări din palme.
În sfârșit, puteam să-mi folosesc puterile ,suflând flăcări spre ei.
—Widowmaker,ai zis că ai scăpat de el! urlă Gabriel, ferindu-se și apăsând pe trăgaci,zgâriindu-mi tricoul cu un glonț.
—Trebuia să fie mort, jur! Nu știu ce Dumnezeu s-a întâmplat!
Amândoi trag în aceași timp, dar mă feresc, astfel încât gloanțele nimeresc în armele lor. Scot scântei, iar ei le scapă, uitându-se unul la altul, apoi la mine, strâmbându-se și culegându-și pușca și pistolul de pe jos.
—Nu accept să fiu învins se un puști de 25 de ani! urlă Gabriel, trăgând glonț după glonț, iar câteva îmi zgârie tricoul și cracul pantalonilor.
Când trebuie să reîncarce, se aud focuri de armă de afară, apoi în încăpere se năpustesc mai mulți soldați, înarmați până în dinți și cu veste antiglonț.
—La naiba! mormăie Gabriel, aruncând pistolul pe undeva pe jos, prinzând-o pe Amelie de mijloc și dispărând, într-un nor negru de fum.
Tușesc, făcându-mi vânt cu mâna, pentru a vedea ceva. În cele din urmă, norul dispare, iar soldații vin în dreptul meu, ducând mâna dreaptă la tâmplă.
—Jeffrey Cooper! Am primit un apel de la Winston, liderul unității. Este totul în regulă? întreabă unul dintre ei, încă ținând mâna la tâmplă.
Mă uit în jur. Toată aparatura de aici era distrusă și erau gloanțe și găuri produse de gloanțe peste tot.
—Locul ăsta e distrus, dar totul e grozav, răspund, pe un ton retoric.
Par să se liniștească, uitându-se de la unul la altul,zâmbitori.
—Normal că nu e în regulă! mă răstesc la ei.
Tresar, ducându-și din nou mâna la tâmplă.
—Aici a avut loc un atac armat! Cum puteți pune asemenea întrebări?! Dacă ați primit un apel din partea Organizației Overwatch, care are totul sub control mereu, înseamnă că vorbim despre ceva grav aici!
Cel care a vorbit înainte, face un pas în față, fiind al naiba de încordat:
—Ne puteți spune ce s-a întâmplat, mai exact?
Cu mâinile la spate și fâțâindu-mă încolo și încoace prin cameră, încep:
—Au năvălit aici, pe nepusă masă. Nu am fost pregătiți pentru așa ceva .În general, problemele au loc în oraș, iar atunci când se întâmplă ceva, suntem avertizați. Recunosc că Amelie Lacroix și Gabriel Reyes sunt cei mai periculoși criminali din țară și e stupid faptul că umblă liberi, dar nu ne așteptam să poată pătrunde pe aici atât de ușor ,mai ales că avem gardieni peste tot, prin clădire.
Cum niciunul nu părea că urma să zică ceva, continui:
—Unde sunt ceilalți?
—Nu știm. Winston ne-a sunat prin stație. Posibil ca ceilalți să fie...
Nu stau să-l ascult .Ies din clădire. Era întuneric și stația mea încă era stricată. Ce dracu, puteam să-l rog pe Winston s-o repare, în loc să-l oblig să mă bată măr, din cauză că trăgeam de timp și nu-i spuneam adevărul.
Era frig, chiar dacă era vară și trebuia să mă schimb. Trebuia să merg la apartament, dar nu aveam vreo cheie, sau ceva.
Nu conta asta.P ur și simplu m-am teleportat în camera de zi și alarma a început să sune.
—Ce dracu...bolborosesc, apoi îmi dau seama că începe să bipăie, dacă detectează vreun intrus.
Introduc codul, mergând în camera mea și a lui Tracer,s ă mă schimb. Era așa pustiu aici fără ea. Nu cred că a mai fost aici, de când sediul lui Mandatta a fost atacat, pentru că absolut totul era la locul lui. Până și paharele cu apă.
Îmi iau niște blugi negri, strâmți, un tricou alb și un hanorac, teleportându-mă din nou la intrarea în sediu.
Ceasul imens din centrul orașului arăta ora 23:47. Tracer trebuia să fie pe undeva, prin apropiere și nu aveam cum Dumnezeu să dau de ea. Ori de Winston. Aveam decât vreo 40 de cenți, rătăciți prin buzunare. Puteam suna pe cineva de unul din telefoanele fixe de pe străzi, dar nu aveam pe cine. Cu Winston vorbeam numai prin stație, precum și cu ceilalți membri, apoi îmi amintesc că Angela avea un telefon mobil, pentru orice eventualitate.
Tastez cifrele din numărul ei de telefon, amintindu-mi vag ordinea lor, iar spre surprinderea mea, după a doua încercare, a răspuns.
—Alo?
Avea o voce răgușită și vorbea încet. E clar că am trezit-o din somn. Presupun că după ce Winston venise după mine, ea plecase acasă.
—Angela?! S-sunt Jeffrey. Ascultă, nu șt...
—Jeff?! Kiddo,e totul în regulă? Am auzit despre ce s-a întâmplat la sediu, după vreo 20 de minute după ce am plecat eu. Ești în regulă?!
—Da, da, eu sunt Okay, doar că nu știu unde sunt ceilalți. Ascultă, pot să vin la tine? Stația mea e stricată și nu știu cum altfel aș putea să dau de ceilalți.T e rog.
Ajunsesem să mă rog de ea, ce naiba.
—Uh, în regulă. Dar nu dormi aici, kiddo.
—Nici nu voiam, zic,dar ea deja închisese apelul.
Mă uit în jurul meu. Nici nu știam unde naiba eram, nu aveam bani de taxi și străzile erau pline, chiar dacă era aproape miezul nopții.
Toți copiii se uitau la mine fascinați și îi puteam auzi cum exclamau, trăgându-și părinții de mânecă și arătând cu degetul spre mine.
Mami, uite-l pe Jeffrey Cooper!
Mami, Jeffrey Cooper!
Unii îmi mai poceau numele, dar nu contează. Mă simțeam bine că îi făceam să se simtă în siguranță ,chiar dacă Organizația Overwatch se destrămase de mult, iar cei de acum doar purtau numele și încercau să fie ce au fost cei de dinainte.
În cele din urmă, aflu că mă aflu aproape de sediul lui Mandatta, în Zona Nordică.
Desigur că Mercy avea un apartament, aproape de centru, curat-lună și avea toate cărțile de medicină aranjate în ordine alfabetică. Mă hlizesc la cât de organizat era locul ăsta, în comparație cu apartamentul meu și al lui Tracer, care era puțin dezordonat și aruncam uneori hainele pe unde apucam.
—S-a întâmplat ceva? întreabă Angela, râzând.
—N-nu. Unde e comunicatorul? mă bâlbâi, scuturând din cap, pentru a reveni la realitate.
Îl caută prin toată casa, iar într-un final,vine cu el.
—Pe cine vrei să contactezi? întreabă,dându-se câțiva pași în spate.
-Winston. Tracer. Reinhardt. Pe oricine, mormăi, ducându-mă în altă cameră.
Winston răspunde imediat .Era băgat în priză, cum s-ar spune.
—Uriașule ,ce s-a întâmplat? Ceilalți sunt în regulă? întreb, când răspunde.
—Kiddo!Da, suntem în regulă, dar nu știm nimic de Tracer. Tu unde Dumnezeu ești și de unde suni?
M-am blocat, iar Angela ia comunicatorul.
—E cu mine, Winston. E în regulă, chiar dacă a rămas singur cu Gabriel și Amelie. Presupun că are doar câteva zgârieturi. Nimic grav.
După ce îmi trag sufletul, o rog să mă lase s-o sun pe Tracer. Winston a zis că nu avea vești de la ea încă, iar asta mă îngrijora. Trebuia să știu dacă e Okay sau nu și unde se află.
Eram atât de idiot, încât am lăsat-o să plece singură. Puteam să merg cu ea ,dar am preferat să rămân ca idiotul și să mă lupt cu ei. Puteam să ne ducem, atât pe mine, cât și pe ea, undeva în siguranță.
Zic că vreau să am grijă de ea, dar mereu am lăsat-o singură. Am lăsat-o să se ducă singură la sediul lui Mandatta și după am lăsat-o să fugă de capul ei, tot singură, cine știe unde. Poate Widowmaker deja a găsit-o și Dumnezeu știe ce i-ar putea face.
Nu răspundea. Începusem să mă panichez. Tremuram. Palmele începuse să-mi transpire.
Fii Okay, iubito, te rog...
Oftez, luându-mi capul în mâini .Mă apucă disperarea cu fata asta și cum aveam deja destule probleme, o ucigașă era pe urmele ei.
Ce naiba mă fac?!
În cele din urmă, cineva începe să sune.
—Răspunde. Poate e ea, mă îndrumă Angela, pentru a mă calma.
—Angela? Ce s-a întâmplat?
Vocea lui Tracer răsuna tare și clar și când o aud, mi se ia o piatră de pe inimă.
—Sunt eu,Trace. Ești bine? Unde ești?
—M-am întâlnit cu Winston.Suntem la baza lui de la periferie. Ne vedem dimineață.
—Tracer, stai, ce mama nai...
De prea multe ori mi se închisese apelul în nas, dar nu insist. Era cu Winston. Era în siguranță. Asta e tot ce conta.
Tare mult mă freca să merg după ea, să mă conving singur că nu pățise ceva, dar nu voiam să par vreun disperat, așa că am rămas locului.
Angela se uita la mine, îngrijorată, așezându-se lângă mine, pe canapeaua din camera de zi.
Nu m-a dat afară, sau ceva, chiar dacă mi-a zis că nu mă lasă să dorm aici.
Serios vorbind, n-am dormit. Ea plecase în camera ei, pe la 1 noaptea, iar eu încă stăteam pe canapea, holbându-mă la pereți.
Eram al naiba de obosit; încercasem să dorm, mă întinsesem pe canapea, dar pur și simplu nu mă lua somnul, iar când, în sfârșit, adormisem, începuse să fie gălăgie.
Mă ridic în capul oaselor, frecându-mă la ochi. Eram confuz și mi-a luat ceva timp să realizez unde Dumnezeu eram, de fapt.
Auzeam voci de bărbați din cealaltă cameră.
—Ce Dumnezeu, Angela și-a chemat iubiții așa de dimineață acasă...mormăi, ridicându-mă în picioare și pășind în cealaltă încăpere.
Era plină de reporteri, care se înghesuiau să intre în casă.
—Ce mama dracului se întâmplă aici?! mă răstesc la ei, trântind ușa care ducea spre camera de zi.
Toți se întorc spre mine, iar Angela caută ajutor din partea mea. Se chinuia să-i dea afară, dar pur și simplu nu voiau să plece.
—Jeffrey Cooper! Am auzit de evenimentul de aseară de la Sediul Overwatch! începe unul să urle, într-un microfon.
Împing microfonul, oftând și pășind afară din casă, dar nu înainte de a-i arunca Angelei o privire.
Toți reporterii vin după mine afară.
—Nu închide ușa. Vin imediat ce termin cu ei ,îi zic, ieșind pe scară.
Ce voiau, pentru numele lui Dumnezeu?
Pășesc apăsat afară din bloc, iar ei țineau camerele pe mine. Erau reporteri de la toate posturile de televiziune din țară după mine și voiau să mă dea în direct, la naiba.
Trebuia să mă abțin să nu înjur, sau ceva și să nu mă panichez.
M-au întrebat toate tâmpeniile posibile, gen de ce credeam că au atacat Sediul și mai știu eu ce și apoi au insistat să îi las să îi pună și Angelei câteva întrebări, dar i-am obligat să plece
Era vreo 9 dimineața când m-am hotărât să pornesc spre baza lui Winston. Eram stresat. Tremuram tot și când eram la intrare, trebuia să introduc un cod ceva și începusem să mă panichez.
Nu aveam cum să dau de Winston ,sau de Trace și trebuia să intru acolo și când pur și simplu voiam să cedez și să plec, ușa metalică se deschide, cu un scârțâit și Winston pășește afară, cu un zâmbet tâmp pe fața lui de gorilă (la propriu).
—E înăuntru, zice, dându-se la o parte din ușă și făcându-mi loc să intru.
Înaintam pe holul imens. Nu știu unde voia să mergem, dar mă luam după el.
—N-a dormit toată noaptea, știi? Și-a făcut griji în privința ta. Credea că ai pățit ceva ,începe, fixându-și mai bine ochelarii. Trebuie să-i dau dreptate. Puteai să pățești ceva. Vreau să zic, ai fost bătut rău de tot de Amelie. Îmi pare rău că am sărit pe tine, pentru că i-ai băgat pe gât să mergeți singuri după ea. Știu că voiai doar să ajuți, kiddo.
Îmi pune mâna pe umăr, introducând alt cod iar o altă ușă de metal se deschide, în spatele ei aflându-se Tracer.
Se uita la ecranul uriaș de pe perete, fâțâindu-se.
Tușesc pentru a-mi face simțită prezența, iar ea își întoarce capul spre mine, confuză, apoi un zâmbet larg îi răsare pe chip, sărindu-mi în brațe și sărutându-mă apăsat.
Mă dezechilibrez, iar ea pufnește în râs.
—De ce tremuri? o întreb.
Își trage nasul, dându-mi drumul din strânsoare.
—Nu...nu știu...se bâlbăie, luându-mă iar în brațe. Eram speriată, pe bune. Nu voiam să te las pur și simplu acolo, de unul singur, cu ei. Toți credeau că ai murit, când au auzit mai multe focuri de armă și după se făcuse brusc liniște.
Râd.
—Nu ai tu norocul să scapi de mine așa ușor, o iau peste picior, sărutând-o pe frunte.
Se încruntă.
—Glumesc, încerc s-o liniștesc.
Winston se uită ciudat la noi, ridicând mâinile în semn de protest.
—În regulă, vă las singuri, zice, pe un ton sarcastic.
—Nu, e Okay, uriașule, noi mergem acasă, ripostează Tracer, luându-mă de mână și fluturând un set de chei.
Acasă...N-am fost acasă de vreo 5 zile. La drept vorbind, am mai fost în apartament aseară, dar nu se simte "acasă" ,dacă nu e și ea acolo. E pustiu fără ea.
Mă uit, jenat,la ea, strângând din pumni.
—Nu vrei să mergem acasă? întreabă, cu jumătate de gură.
—Ba da. Haide, răspund, luându-i cheile din mână.
Încă mă durea piciorul stâng și nu puteam să calc ca lumea în el, dar nu i-am spus. Ne-am luat la revedere de la Winston și am lăsat-o s-o ia înainte. Am putut să fug, dar încă aveam o durere aproape insuportabilă când călcam în el.
Să te ia dracu , Amelie, îmi zic în gând,s trângându-mă de mâna dreaptă .Câte straturi de bandaj îmi pusese Angela?
Se învârtea în jurul meu, tot bălmăjea și îmi povestea despre criza de nervi și morala pe care i-a ținut-o Winston pentru ce a făcut. Eu am tăcut tot drumul. Mai ziceam câte un îhî sau serios? dar în rest doar ea a vorbit.
Când am ajuns în centrul orașului, mă ușurasem. Mă bucur că am ajuns în sfârșit și că puteam să stau în pat, cu iubita mea și să mă relaxez.
Dar panica i-a luat locul ușurării, când observ că ușa apartamentului e larg deschisă și spartă.