Era îngrozitor de frig. Tremuram din toate încheieturile, iar căldura păturii pufoase dispăruse complet. Mă simțeam goală, iar o briză tăioasă parcă îmi sfârteca pielea. M-am înfofolit mai bine, sperând că senzația sinistră avea să dispară.
Tronul... tronul... tronul...
Cuvinte ciudate, ochi înfricoșători, imagini terifiante mă asaltau fără milă, făcându-mă să tremur incontrolabil. Nu puteam dormi. Nu mă puteam odihni. Era precum un blestem, nelăsându-mă să îmi calmez psihicul.
Auzeam, din când în când, cum ofta Vladimir în living, însă nu mă puteam duce la el. Nu mă puteam mișca. Eram paralizată.
O frică ciudată mi se instală în piept. Mă simțeam de parcă intrasem în acea stare despre care citisem pe internet cu luni în urmă, de paralizie în somn. Se zice că dacă ți-ai deschide ochii în acel moment, vei vedea diavolii cum îți dansează în față, cum se târăsc pe tine, iar tu, fiind incapabil să te miști, poți doar să asiști la scena care te va marca pentru toată viața.
Tocmai de aceea aveam ochii închiși strâns. Căci, prin oricâte întâmplări paranormale aș fi trecut, spaima încă persista. Eram un mic copil pe lângă aceste creaturi imortale. Nu conta că acum și eram una dintre ele. Mentalitatea mea era aceeași.
Sau cel puțin asta speram eu.
― Rebecca?
O atingere gentilă pe umăr. Am oftat zgomotos, lăsând tot aerul pe care-l ținusem în mine să iasă dintr-o singură suflare.
― D-d-da? am răspuns eu, pe un ton tremurat și jalnic.
― Ești bine? Am auzit cum suspinai...
Nu am răspuns.
Am suspinat? Puteam să jur că nu scosesem niciun sunet!
― Dă-te mai încolo...
Vocea lui Vladimir îmi oftă tristă în ureche, însă eu nu mă puteam conforma cuvintelor lui.
― Rebecca?
Vladimir mă răsuci, deodată, cu fața la el, însă eu aveam în continuare ochii închiși.
Strânsoarea lui era blândă, dar când observă că eu tot nu mă mișcam, mă zgudui ușor, încercând să mă trezească din transa ciudată în care mă aflam.
― Rebecca! Deschide-ți ochii!
Tonul lui dur, dar totodată irezistibil, mă făcu să îmi deschid ochii instantaneu.
Ochii săi roșii se mișcau frenetic, nuanța sângerie fiind atât de aprinsă încât aproape că mă orbea.
Fața lui albă și perfectă era la câțiva centimetri depărtare de a mea. Vladimir mă privea precaut, ochii săi îngustându-se metodic, de parcă încerca să-mi citească mintea.
Am tras sacadat aer în piept și m-am ridicat brusc în fund. Vladimir își luă mâinile de pe umerii mei și se așeză mai bine în pat, punându-și capul pe perna neagră și pufoasă de lângă a mea. Își puse mâinile sub cap și privi tavanul de parcă era cel mai interesant lucru din încăpere.
Mi-am frecat tâmplele, încercând, cu greu, să fac senzația sumbră de mai devreme să dispară din corpul meu amorțit.
― Ce mi se întâmplă? am șoptit eu mai mult mie însămi.
― Efecte secundare ale morții.
Mi-am orientat corpul înspre el, privindu-l atentă, așteptând cu inima strânsă ce avea să spună în continuare.
Însă Vladimir nu mai spuse nimic, holbându-se în continuare la tavanul alb.
― Ce efecte mai sunt?
Oftă, ridicându-se în capul oaselor.
Își aținti ochii asupra mea și zâmbi trist.
― Ești marcată, Rebecca. Poate creierul tău nu își mai amintește, însă sufletul tău da.
Întinse ușor degetul său inelar, lung și alb, și îl aținti înspre inima mea.
― Corpul tău nu mai e corpul tău. E un containăr. Iar toate gândurile care nu te lasă să dormi noaptea sunt lucruri obișnuite pentru demoni. Nu vei uita niciodată de locul căruia îi aparții. Singura diferență dintre noi este că eu m-am obișnuit cu astfel de lucruri de-a lungul timpului. Dar tu nu. Plus că...
Oftă din nou, lăsându-și mâna să cadă pe pat, între noi.
― ...trebuie să te hrănești. Nu poți sta pe pământ dacă nu-ți hrănești sufletul.
― Să...să mă hrănesc?
Eram confuză.
Vladimir se uită drept în ochii mei și zâmbi din nou. Fața lui îmi prevestea că nu era de bine.
― Adică trebuie să omori pe cineva.
Mi-am căscat ochii la el, nevenindu-mi să cred.
― Nu. Nu fac așa ceva.
Vladimir începu să râdă. M-am încruntat, simțind cum deveneam din ce în ce mai nervoasă.
― De parcă ar fi după tine, comentă el, având lipit pe față zâmbetul acela batjocoritor care mă făcea să-mi ies din pepeni.
― Prefer să mor decât să fac așa ceva! am țipat eu la el, simțind cum m-am înroșit toată din cauza vorbelor sale zeflemitoare.
― Huh? Deci vrei să te reîntorci în iad? Realizezi că dacă omori un om sau te înfometezi... tot acolo ajungi, nu?
Își aproprie fața de a mea, iar răspunsul corpului meu la gesturile lui nu erau în concordanță cu ce găndeam despre el în momentul de față. Inima începu să îmi bată mai repede, reamintindu-mi de sentimentele pe care i le purtam. Îmi venea să îmi dau o palmă. Sau să-i dau lui una.
De ce profita de asta mereu când găsea ocazia?
― Nu contează. Indiferent de locul în care o să ajung... de ce să mai iau pe cineva inocent cu mine?
Pufni amuzat și se retrase cu o palmă depărtare de mine.
― Poți să încerci să te păcălești singură cu comportamentul ăsta nobil. Am încercat și eu asta, dar fără succes. Până la urmă tot natura ta o să învingă.
― Dacă sunt și înger, atunci de ce ești atât de sigur că o să aleg calea greșită?
Pufni din nou. Am inspirat lent, încercând să mă calmez și să mă abțin din a-l ucide.
― Oh, te rog! Partea ta de înger e decăzută! Crezi că îngerii puri au ochii albaștri? Îi au albi, Rebecca. Albastrul tău e murdar. Arată doar originea, nu și ceea ce ești acum. Natura ta e demonică, decăzută, damnată. Iadul va fi locul tău, indiferent de alegerile pe care le vei face. Așa că, dacă tot te duci jos, de ce să nu te distrezi măcar?
Mi-am dat ochii peste cap și mi-am încrucișat brațele la piept.
― Asta ți se pare distracție? Să omori suflete nevinovate?
Mâna lui mă apucă într-o fracțiune de secundă de bârbie, trăgându-mă atât de aproape de el încât îi puteam simți respirația îmbietoare direct în față.
― Draga mea Rebecca, nu trebuie să omori oameni inocenți. Sunt destule jigodii pe acest pământ care trebuie anihilate. Te credeam fată deșteaptă.
I-am dat mâna la o parte, într-un mod mai agresiv. Vladimir afișă o mină rănită, de parcă gestul meu îi frânse inima.
― O viață e o viață. Nu am dreptul de a o lua.
Pufni din nou.
― Deci zici că ar trebui să mor și eu de foame, nu? Ah, da, ai dreptate, o să mor aici, lângă tine, și ne ducem amândoi în iad. Ce romantic.
M-am trântit în pat și m-am întors cu spatele la el. M-am învelit bine cu pătura și i-am zis pe un ton răspicat și nervos:
― E treaba ta ce faci, eu ți-am zis ce o să fac eu.
Oftă.
Mâinile sale calde se încolăciră pe abdomenul meu, lipindu-mă cu spatele de el. Își așeză bârbia pe umărul meu, iar răspunsul meu fiziologic nu se sfii să apară.
― Rebecca... de ce ești așa încăpățânată?
Șoapta lui îmi gâdilă ceafa și îmi trimise șocuri electrice prin tot corpul.
― Ce aș face eu fără animalul meu de companie? Vrei să fiu trist din nou? Parcă animalul de companie era cel mai bun prieten al omului...
Mi-am dat ochii peste cap, simțind cum limita nervozității mele tocmai ce fusese atinsă.
― Ăsta e felul tău subtil de a-mi zice că suntem doar prieteni?
― Hmm? Suntem mai mult de atât?
Mi-am închis ochii, expirând zgomotos.
Nu știam dacă doar făcea mișto de mine sau chiar credea asta. În orice caz, modul său zeflemitor de vorbi despre astfel de lucruri doar mă făcea să ating pragul nebuniei.
― Lasă-mă să dorm!
― Ah! Ce rece ești față de mine! Când te gândești că mi te-ai confesat așa frumos săptămânile trecute...
M-am ridicat, deodată, din pat și am dat să ies din cameră.
Într-o secundă, Vladimir era în fața ușii, privindu-mă în continuare batjocoritor.
― Dacă ai de gând să te comporți atât de copilărește, aș prefera să dorm în camera mea, i-am zis eu fermă, încrucișându-mi brațele la piept.
El își dădu ochii peste cap și îmi imită poziția.
― Ești cam sensibilă la sarcasmul meu. Poate e un alt efect secundar.
― Tu ești cam insensibil la ce mi se întâmplă. Sunt total dată peste cap cu toată treaba asta cu moartea și reînviatul, iar tu ai chef doar de glume. Nu înțeleg de ce vrei să mă enervezi, dar nu o să iasă bine.
Ochii îi sclipiră ciudat, de parcă cuvintele mele erau exact ce voia el să audă.
― Oh? Ți-am rănit sentimentele? Mă scuzi, nu știam că ești o prințesă. Presupun că eu sunt servitorul nu-i așa?
― Vladimir, încetează!
Nici măcar nu clipi la strigătul meu. Zâmbetul i se lărgi și mai mult, de parcă încerca să mă provoace.
― Ce să încetez? Fă-mă să înțeleg, Rebecca! Ce să încetez? Să te fac să supraviețuiești în continuare? Sau să vorbesc despre relația noastră inexistentă?
Am înghețat auzind ultima întrebare. Inexistentă?
Am pufnit, plimbându-mi ochii prin toată încăperea întunecată, neștiind cum să reacționez la vorbele lui. Nu îmi venea să cred cum se juca cu mine.
― Dă-te la o parte!
Ochii îi luciră din nou.
― Am spus să te dai la o parte!
L-am împins în ușă, dintr-un gest impulsiv și prostesc.
Mă așteptam ca Vladimir să râdă amuzat de actul meu stupid și copilăresc, însă nu se întâmplă asta.
Vladimir se lovi cu putere de ușă, iar datorită puterii cu care l-am împins, ușa se desprinse din țățâni și Vladimir plonjă pe jos, praful ridicându-se în aer din locul în care fusese smulsă ușa.
Mi-am pus mâna la gură, nevenindu-mi să cred ce tocmai făcusem.
M-am apropriat reticentă de el, care începu să-și scuture cămașa neagră. L-am apucat de braț și l-am ridicat în picioare.
― Sc...
Nu am apucat să-mi cer scuze, căci Vladimir mă apucă de o parte și de alta a feței, uitându-se adânc în ochii mei.
Pufni ușor. M-am încruntat, neînțelegând ce voia să facă.
― Bănuiala mea era corectă. Albastrul începe să dispară.
Bănuială? Ce bănuială?
În momentul acela, mi-am dat seama de ce făcuse ce făcuse. Voia să îmi vadă culoarea ochilor.
L-am împins din nou, de data asta mai ușor, făcându-l să își retragă mâinile.
― De asta m-ai enervat în ultimul hal? Ca să îmi vezi ochii? Nu puteai să îi vezi prin altă metodă?
― Nu. Ochii ți se schimbă ție numai atunci când ai emoții puternice. Furie, frică..., chestii de genul. Când i-ai văzut prima dată, erai atât de speriată încât culoarea asta nu mai dispărea. Iar acum... am preferat să te enervez decât să te înspăimânt. Adică, dacă voiai să fii înspăimântată... o pot face acum...
Mi-am dat ochii peste cap.
Vladimir îmi zâmbi strâmb și se holbă la ușa de pe jos.
― Nu mă așteptam sa faci un astfel de dezastru. Aș putea acum să te sesizez la poliție pentru abuz domestic. Ai putere ca demon, nu glumă. Ai reușit să mă miști din loc pe mine... îți dai seama ce ai putea să le faci progeniturilor de rang mic?
M-am cutremurat numai la gândul că m-aș întâlni cu așa ceva.
― Și... dacă albastrul dispare... ce înseamnă asta?
― Că trebuie să te hrănești. Când va dispărea complet, foamea îți va umbri cunoștința și nu vei mai putea gândi rațional. Vei fi un monstru în adevăratul sens al cuvântului. Lucifer, spre deosebire de noi, demonii, nu avea nevoie să se hrănească, căci el era un înger decăzut, iar sufletul său nu prezenta acea foame nebună. Însă tu, pentru că ai ajuns în iad, unde sufletul ți-a fost pătat, fiind transformat într-un mod demonic, bineînțeles că vei fi înfometată. Dar, din câte observ, ai un timp mai îndelungat până când îți poți „reîncărca" sufletul. Adică până îți dispare complet albastrul.
Am clipit rapid, încercând să incurgitez toate informațiile pe care mi le dădea.
― Adică... dacă nu mă hrănesc în mod voluntar, o să ajung oricum să omor pe cineva?
― Da. Dacă nu cumva te închizi undeva de unde nu ar putea scăpa nici măcar un demon. Cum ar fi o incantație ca cea în care ai fost închisă atunci când ai murit. Dar e greu de realizat și necesită mulți preoți.
― Ah...
Mi-am închis ochii, înjurând în gând. Deci nu aveam cum, în orice caz, să nu mă hrănesc.
Vladimir ridică ușa și o sprijini de peretele holului.
― Va trebui să aduc pe cineva să o repare mâine. Of, Rebecca, ce mă fac eu cu tine?
M-am înroșit, făcând o grimasă.
Acum că aflasem adevăratul motiv pentru care se comportase așa, nu mai eram chiar atât de iritată. Înțelegeam că totul era nou pentru el și încerca să mă ajute, descoperind cum funcționează natura mea.
Telefonul îi sună, deodată, iar Vladimir răspunse pe un ton plictisit, punându-și o mână în șold și uitându-se la tavan.
M-am lipit de perete, așteptând să termine de vorbit.
Mintea mea era într-un haos total. Nu știam ce să mai gândesc. Nu știam ce să fac în continuare. Numai Vladimir mă putea ajuta să iau o decizie cât de cât corectă.
Într-un final, Vladimir închise telefonul cu un oftat și își dădu jos cămașa.
M-am holbat la abdomenul lui perfect tonifiat și, înainte ca balele să mi se scurgă pe jos, l-am întrebat repede, încercând să îmi distrag atenția:
― Cine era la telefon?
Vladimir nu răspunse imediat. Dispăru în cameră și se reîntoarse schimbat, oftând în continuare și trecând de mine, ajungând în fața ușii unde se încălță rapid.
― Am fost chemat la școală.
Oh, da. Vladimir era profesor. Am uitat de asta.
Iar eu eram elevă... am uitat și de asta!
― De ce? l-am întrebat eu confuză și uitându-mă la ceas.
Era destul de târziu.
― A avut loc o crimă.
Sângele mi-a înghețat în vene, paralizându-mă complet.
― Închide ușa și stai liniștită până vin eu. Nu durează mult. Să nu mai strici ceva, ok? Mi-au ajuns o chiuvetă și o ușă.
M-am bosumflat dar am dat din cap în semn că înțelesesem. Mi-am aplecat privirea, uitându-mă la picioarele mele goale, iar, deodată, mâna sa se așeză pe capul meu, ciufulindu-mi părul.
― Mai vorbim când mă întorc, bine?
Mi-am ridicat ochii la același nivel cu ai lui. Nuanța sângerie a ochilor săi se transformă brusc în negru, iar un zâmbet blând îi apăru pe față. M-am înroșit, simțindu-mă straniu având în vedere schimbarea totală de comportament față de minutele trecute când încercase să mă enerveze atât de rău.
Deschise ușa și plecă din apartament, iar eu mă holbam la clanță, neștiind ce să fac în continuare.
Nu mai puteam să dorm, asta era sigur.
Oftând, am străbătut livingul până am ajuns în fața ușilor făcute complet din geamuri, ce dădeau înspre balcon. Am ieșit pe balcon, apreciind briza ușoară care îmi gâdila pielea.
Vara se apropria cu pași repezi, însă eu nu știam ce să fac în continuare.
Gândul îmi tot fugea spre școală, dar ceva mă făcea să fiu reticentă în legătură cu acest aspect. Nu mai eram un simplu om și, astfel, nu voiam să pun pe cineva în pericol.
Dar, totuși, dacă trăiam pe pământ, nu ar fi trebui să îmi iau și eu un job? Și cum aș fi putut dacă nici măcar liceul nu l-aș fi terminat?
Am oftat din nou, sprijinindu-mă de balustradă și privind nostalgică străzile goale. Câțiva oamenii rădeau, mergând încet pe trotuar, iar, ocazional, câte o mașină trecea în viteză.
― Oare cum va fi viața de acum încolo? m-am întrebat eu pe mine însămi, iar vântul se înteți drept răspuns.
― Foarte interesantă, îmi zise o voce din spatele meu, făcându-mă să mă răsucesc alarmată.
Un bărbat îmbrăcat într-o robă neagră și cu un val negru pe cap, lăsându-și doar ochii descoperiți, se afla pe balcon, sprijinit de geamul care ne despărțea de living.
― C-c-cine ești?
Îmi era frică. Îmi era foarte frică.
Unde era Vladimir? De ce plecase tocmai acum?
Probabil că bărbatul ăsta a profitat de ocazie, cât timp ești tu singură.
M-am înjurat în gând că nu m-am dus cu Vladimir, mai ales după visele ciudate pe care le aveam zilele astea.
― M-ai uitat Rebecca?
Se apropria cu pași mari de mine, iar eu am strâns mai tare balustrada, simțind cum inima îmi galopa atât de înnebunită încât aproape că îmi spărgea pieptul.
― N-n-nu știu cine...
M-am oprit brusc, holbându-mă la el.
Era la un metru depărtare de mine și se opri din înaintat.
Ochii. Ochii săi. Îi știam bine. Îi știam atât de bine. Nu îi puteam uita.
Acei ochi verzi.