Să respir pare incredibil de greu în momentul ăsta.
Stau în fața casei mele, simțindu-mă de parcă n-am mai văzut-o niciodată. Inima îmi bate cu putere, și, deși exteriorul casei nu denotă că ceva s-ar fi întâmplat aici, eu știu contrariul.
Îl las pe Chase în spate, prioritatea mea fiind să-mi găsesc familia teafără. Veranda micuță e împânzită de diferite flori, de care mama se îngrijea exclusiv în fiecare dimineață. Privirea îmi cade pe covorul "Welcome Home" care e strâmb și, din nou, mă îngrijorez pentru că mama e o persoană obsedată de curățenie și ordine. N-ar fi permis să fie strâmb covorașul.
Sau poate devin paranoică.
Deschid ochii și întru cu pași mari în micul hol. Scările de un maro închis sunt, spre oroarea mea, acoperite de pământ, flori și ghivece sparte. Cineva fie căzuse pe scări și dărâmase în cădere florile mamei, fie o făcuse intenționat.
Chase, din spatele meu îmi pune mâna pe umăr dar n-are timp să-mi spună ceva că o iau înainte, pe holul care continua pe după scări intrând în livingul open space care arăta deplorabil. Cărțile din rafturile de desupra televizorului erau aruncate peste tot, pernuțele decorative sfâșiate iar toate decorațiunile aruncate prin toată camera.
— Ce s-a întâmplat aici? Șoptesc, clipind des, încercând parcă să mă trezesc din coșmar.
Mă aplec sa ridic cărțile de pe jos și le las pe comoda zgâriată, privind în conturare haosul din casa mea, în căutarea părinților mei care, însă, nu sunt niciunde.
— Sper că sunteți bine, sper că sunteți bine.... Va rog, fiți bine, spun parcă sugrumată, abținandu-ma să nu plâng.
Neavând ce face, încep să strâng cam ce se mai poate, restul fiind doar cioburi, cârpe și vată. Chase a dispărut căci nu-l mai văd prin apropiere. Las matura dar când văd pământul de pe scări mă întorc după ea.
— Cine ar face asta? Hoți? Mă întreb când ajung la etaj, sprijinind matura de balustradă pentru putea merge sa verific dacă lipsește ceva.
Dacă am crezut că sufrageria este un dezastru, dormitoarele de la etaj îl întrec detașat. Camera părinților mei e înca folosibilă, fiind doar sertarele scoase, câteva haine aruncate care însă sunt sigură că sunt opera dezordonatului mei tata si cateva acte împrăștiate pe birou.
Camera mea, însă, pare că a fost supusă unui adevărat chin. Îmi pun mâinile în cap când văd toate caietele și cărțile aruncate pe jos, hainele și papucii din dulap sfâșiate și aruncate peste tot. Nenorociții mi-au scos și salteaua de la pat!
Îmi trec mâinile peste față și încep să închid sertarele răscolite și să strâng hainele care încă par întregi. Încep să-i blestem în gând pe cei care au făcut asta, dar imaginea părinților mei îmi apare in fața ochilor, făcându-mă să mă macin pe dinăuntru.
Scot un mic scâncet când găsesc cutiuța puzzle care imită la perfectie un cub Rubik. Mă așez pe pat și încep să mișc cuburile colorate reușind câteva secunde mai târziu să deschid capacul.
Zâmbesc melancolic când văd lănțișorul firav care sclipirea frumos in lumina soarelui ce se reflecta pe el. Îl iau, privind semiluna frumos decorată. Lănțișorul ăsta înseamnă totul pentru mine. Îl am de la 5 ani, când bunicul mi l-a dăruit. Dintre toate cadourile primite de la el, lănțișorul semilună era cel mai iubit de mine. Îl purtam non-stop. Asta până când pierderea bunicului m-a făcut să-l dau jos căci îmi amintea de el. Iar amintirea lui mă durea.
Îl duc în jurul gâtului, încheindu-l, și îl privesc în reflexia telefonului. Mi-a fost dor sa simt răceala lui pe piele.
-Rachel.
Mă întorc încet spre Chase care stătea sprijinit de tocul ușii, ținând în mână telefonul. Pare nervos, și o ascunde bine, însă dintr-un motiv ciudat îl pot citi cu ușurință.
— Ce s-a întâmplat? Întreb și mă întorc la a strânge în mare lucrurile, punând cutiuta-cub într-un sertar. Credeam că ai plecat.
— Și să te las singură? Întrebă retoric și clatină din cap cu hotărâre, făcându-mă să zâmbesc ușor. Voiam să-ți spun că au ajuns părinții tăi.
Arunc mormanul de cârpe din brațele mele înapoi pe podea și sar peste scaunul de la birou trântit, grăbindu-mă spre ușă. Tropăiturile mele pe scări i-au făcut pe mama și pe tata să vină pe hol. Le-am sărit în brațe, bucurându-mă să-i văd teferi.
— Cât mă bucur că sunteți bine! Unde ați fost? Ce s-a întâmplat aici? Întreb rapid dându-mă un pas în spate.
— Am ieșit să facem cumpărăturile săptămânale. Iar când ne-am întors am găsit asta, spune tata și arată spre living.
Mă încrunt imediat căci un detaliu îmi revine în minte, făcând ca totul sa fie și mai încurcat pentru mine.
— Dar... m-ai sunat. Am primit un apel de la tine și n-am auzit decât zgomote de spărturi. Credeam că ai pățit ceva, de aia am venit, îi spun mamei și îmi fixez privirea pe ușa de la intrare.
Mama clatină din cap, ștergându-si obrajii umezi și palizi.
— Nu. Abia când am ieșit din supermarket mi-am dat seama că mi-am uitat teleofonul acasă. Nu aveam cum sa te sun, gâză. Acum, însă, trebuie să anunțăm poliția, spune și ia teleofonul tatei, mergând spre living, urmată îndeaproape de tata care oftă profund.
Rămasă în hol doar cu Chase, merg spre scări și le șterg puțin cu mâna de pământ, așezându-ma pe ele, trecandu-mi mâna prin păr. Chase se rezemă de peretele din fața mea, rămând tăcut, privind podeaua murdară.
— Totul mi se pare ciudat, șoptesc cu ochii închiși însă Chase pare a mă fi auzit căci își ridică privirea spre mine, fixându-mă cu albastrul rece, dar cald în același timp, al ochilor lui.
— Să zicem că hoții au ales să îmi vandalizeze casa, da? Trecând peste faptul că au ales să o facă în toiul zilei, nu ți se pare ciudat că nu lipsește nimic din casă? Și, din câte am văzut toată dezordinea asta arată de parcă...
Tac câteva clipe, încercând să mă exprim cât mai bine, căci acum în capul meu e o totală harababură.
— ...de parcă ar căuta ceva, mă completează Chase și aprob din cap, sprijinindu-mi coatele de genunchi, începând să mă joc cu semiluna atârnată de lănțișorul de argint.
Mă ridic de pe trepte, scuturându-mi scurt blugii de praf și merg spre living, găsindu-mi părinții în toc, privind triști spre haosul din încăpere. Îi îmbrățișez strâns, încercând să-i încurajez.
— Totul va fi bine, spun încet iar ei oftează, răspunzand îmbrățișării.
— Tu nu se trebui sa fii la muncă? Știe șeful tău că ai plecat? Mă întreabă mama și mă blochez, amintindu-mi că n-am apucat să-i las niciun mesaj lui Trevor.
Văzându-mi expresia, mamei i-a fost ușor să-și dea seama că am plecat fără să spun ceva. De parcă aș fi avut timp! În acele momente îmi doream doar să ajung cat mai repede acasă, să aflu ce s-a întâmplat.
— Aiurito. Haide, fugi înapoi la treabă. Ne descurcam noi de aici, spune mama și îmi mângâie părul.
— Dar... Vreau să rămân. Nu vă las iar singuri!
— Nu-ți face griji. Am fost doar victima unor hoți, nu e nimic prea grav, spune și privește peste umărul meu. În plus, prietenul tău așteaptă. Ar trebui sa pleci.
Îmi amintesc de Chase și, privind scurt peste umăr, îmi dau seama că l-am târât într-o situație cu care nu avea nicio legătură. Și mă simt aiurea.
— Bine. Să mă anunți dacă poliția află ceva, spun și-i mai îmbrățisez o dată înainte de a ieși din casă, urmată de un Chase gânditor.
În mașină îmi pun centura și privesc încă o dată casa înainte de ne îndepărta pe stradă, în urma noastră oprind câteva mașini de poliție cu girofarele aprinse.
Și, jucându-mă iar cu lănțișorul, îmi dau seama că, începând de acum, viața mea va deveni mai complicată.
*****
Whaaaaat?
Okey. Hello, eu sunt Ade si bine v-am regăsit la un nou capitol aici, la cartea mea.
Asta a sunat ca un intro al vreunui vlogger. :)))
Oricum, sper că v-a plăcut capitolul și sunt taaare curioasă să vă citesc părerile. Deci nu ezitați să le lăsați acolo, la comentarii. Le citesc și răspund la toate, I pinky promise! ❤
Va pup și vă îmbrățișez cu drag! Mulțumesc că citiți chesiuța asta a mea. :)) ❤