Se auzi o bătaie în ușă.
― Rebecca? Ai pățit ceva?
Mi-am șters rapid lacrimile enervante și m-am holbat în continuare la propria-mi reflexie.
― N-n-nu, am bolborosit eu pe un ton jalnic.
Oftă.
Vedeam în oglindă cum clanța se lăsă în jos, dar ușa nu fu deschisă.
― De ce ai închis ușa?
Vocea lui părea îngrijorată și puțin... iritată.
Am pufnit ușor. Vladimir era Vladimir. Voia să știe totul mereu, chiar dacă asta însemna să-mi încalce intimitatea.
Mi-am dres glasul, sperând că nu își va da seama că plânsesem.
― Fac baie. O baie lungă. N-am voie?
Clanța reveni în poziția ei inițială. Chiar dacă era o liniște completă, știam că Vladimir se afla chiar în spatele ușii, cântărindu-mi cu atenție cuvintele.
Începusem să intru în panică.
Oare își dăduse seama că era ceva în neregulă? Îi dădusem, fără să vreau, vreun indiciu?
Nu, nu. Cu siguranță el credea deja, chiar din momentul în care reînviasem, că existau efecte secundare. Probabil și de aceea stătuse atât de precaut cu ochii pe mine.
Neliniștea mi se aduna în piept, făcându-mi respirația să fie neregulată. Îmi era frică că în orice moment un atac de panică m-ar fi acaparat, iar el mi-ar fi observat ochii.
― O baie de două ore? spuse el, în cele din urmă, pe un ton sceptic.
Mi-am închis ochii, strângând mai tare chiuveta.
Un poc! sonor mă făcu să-mi deschid larg ochii, holbându-mă la chiuveta cu care rămăsesem în mâini.
Era imposibil așa ceva...
Nu... nu...
Chiuveta îmi căzu din mâini când un alt șoc îmi vibră în corp.
Vladimir stătea în baie, uitându-se confuz la mine. Ușa băii era pe jos. Probabil îi dăduse un picior, alarmat fiind de zgomotul puternic pe care îl făcusem.
Mi-am căscat gura, privindu-l imploratoare.
Nu știam ce i-aș fi putut zice. Nu știam cum să mă justific. Nu știam cum ar fi reacționat și, cel mai important, nu voiam ca eu să conștientizez ce mi se întâmpla.
― V-v-vladimir....
Nu se mai uita la mine. Privea îndelung chiuveta și locul din care o smulsesem.
― Tu ai făcut asta?
Își ridică ochii la același nivel cu ai mei.
M-am înroșit instantaneu. Nu puteam rezista, din punct de vedere fiziologic, la interogatoriul său. Numai ochii săi ce vedea direct prin sufletul unei persoane erau suficienți pentru a te face să mărturisești până și cel mai mare păcat pe care l-ai înfăptuit.
Însă, deși știam asta, tot încercam.
Încercarea moarte n-are... nu-i așa?
― Ăăă... ah, păi... chiuveta era destul de slab prinsă și... m-am sprijinit de ea cu toată greutatea mea... și...
În timp ce aruncam vorbe aiurea, îmi prinsesem o șuviță de păr pe care o răsuceam încontinuu.
Ah, era imposibil! Eram mult prea agitată ca să pot minți cu ușurință!
― Rebecca.
M-am oprit din bâlbâit.
Vladimir se aproprie de mine, cu pași mari, și ajunse în fața mea. Își ridică ușor o mână, iar eu am început să clipesc rapid, neînțelegându-i gestul.
Îmi mângâie gentil obrazul, iar ochii săi priveau într-ai mei... cu o tristețe răvășitoare.
― Ce s-a întâmplat cu ochii tăi?
***
Eram în sufragerie, așezată pe canapea. Îmi țineam genunchii la piept, strângându-i mai bine cu brațele înfășurate în jurul lor. Îmi priveam cu insistență mâinile, învinovățiindu-le pentru scena de mai devreme. Dacă nu aș fi smuls chiuveta, el nu ar fi aflat...
Un oftat reverbă în încăpere. Mi-am ridicat, cu greu, ochii, iar el mă privea deja.
Stătea pe măsuța de cafea, cu coatele pe genunchi și mâinile încleștate sub bărbie. Era îmbrăcat într-un costum negru cu o cămașă albă; probabil fusese până la școală. Părul lui negru era ciufulit și, din câte vedeam, crescuse deja destul de mult.
Deodată, un gând ciudat îmi veni în minte.
Vladimir avea mii de ani, probabil, și, totuși, nu îmbătrânise nicidecum. Dacă nu îmbătrânea, atunci părul de ce îi creștea?
― Pentru că acesta nu e un corp uman. E un container, făcut să arate ca unul și să dea senzația unuia. O inimă care bate. Sânge care circulă prin vene. Păr care crește. Unghii care cresc. Respirație. Clipit. Toate sunt artificiale, dar par naturale și adevărate. Cele mai multe lucruri le pot opri când vreau. Clipitul. Respirația. Bătăile inimii. Bineînțeles, sângele nu îl pot scoate, pentru că atunci aș arăta complet alb, deși deja sunt palid. Iar părul...
Făcu o grimasă, de parcă părul chiar era o problemă foarte importantă.
Am clipit rapid.
Ce era asta? De ce îmi apărură aceste cuvinte în minte?
O cameră veche și antică.
O siluetă neagră în fața mea.
Mi-am mijit ochii, sperând că dacă mă chinui să văd mai bine în realitate, poate imaginea din capul meu ar fi mai clară.
O siluetă neagră... haine negre... păr negru...
― Rebecca?
Am clipit din nou.
Vladimir își încrucișă mâinile la piept, privindu-mă confuz și preocupat.
Ah! Nu îmi dădusem seama că eu, de fapt, mă chinuiam să văd prin el când mă uitam în gol!
― Ăăă... scuze... nu-i nimic, nu-i nimic, sunt bine...
El oftă.
Își frecă tâmplele, iar eu am expirat zgomotos.
― Chiar credeai că o să reușești să te ascunzi de mine?
Își reluă poziția inițială cu mâinile încleștate ce îi sprijineau bărbia.
Mi-am pus lent picioarele pe podea și mi-am așezat mâinile pe genunchi. Îmi priveam șosetele, studiindu-le modelul haios, neputând să fac contact vizual.
― Îmi pare rău că voiam să ascund asta de tine.
― De ce?
Mi-am ridicat ochii surprinsă de întrebarea lui ciudată.
El se uita direct în ochii mei, așteptând calm să răspund.
― Cum adică de ce?
― De ce voiai să ascunzi asta de mine?
Am inspirat adânc, încercând să îmi adun cuvintele.
Dar era o întrebare bună. De ce voiam să fac asta?
― Nu-l lăsa să te atingă.
― L-l-la ce te r-r-referi?
El zâmbi atotștiutor, susținându-mi în continuare privirea.
― Știi tu la cine mă refer. Nu-ți păta sufletul! Altfel... el va veni din nou.
Am făcut o grimasă. O migrenă mi se instală rapid în spatele capului, făcându-mă să văd negru pentru o secundă.
― Rebecca!
O mână mi se încleștă de umăr, scuturându-mă energic. Mi-am deschis cu greu ochii, numai ca să văd râurile sângerii ale lui Vladimir amestecându-se frenetic și vuind îngrijorate.
― Sunt... bine.
I-am evitat privirea. Uram că-l făceam să se îngrijoreze atât de des.
Dar ce erau aceste imagini și cuvinte care îmi apăreau din ce în ce mai des în minte? Ce semnificație aveau? Ce mi se întâmpla?
Vladimir se holba la mine în continuare. Stătea pe canapea, în stânga mea, ținându-mi strâns umărul.
― Ce ți se întâmplă? Spune-mi!
― Nu știu!
Mi-am apucat capul cu mâinile, realizând cât de aproape eram de pragul nebuniei.
El oftă și, în sfârșit, îmi dădu drumul de la umăr.
― Rebecca. Poate ți-ai dat seama până acum... când ți-ai văzut ochii. Și puterea.
Mi-am ridicat ușor capul, orientându-mi corpul înspre el.
Îmi captase complet atenția. Îmi pusesem aceste întrebări încă de când mă trezisem: dacă eram schimbată? Dacă nu mai eram aceeași? Dacă mi se întâmplase ceva cât timp „dormisem"?
Dar evitam mereu să mă gândesc prea mult.
Căci știam deja, în mare măsură, care erau răspunsurile.
Iar ochii doar îmi confirmaseră unele bănuieli.
― Sunt... sunt un demon?
Mi-am închis îndurerată ochii. Nu îmi venea să cred că spusesem asta cu voce tare. Nu voiam să mă gândesc, nu voiam, nu voiam, nu voiam, nu voiam...
Vladimir pufni ușor.
Mi-am căscat ochii la el.
El își îngustă ochii, privindu-mă dur.
― De-ar fi atât de ușor, zise el, iar un zâmbet ironic îi apăru în colțul gurii.
M-am încruntat nedumerită.
― Ce vrei să spui?
― Doar privește-ți ochii, Rebecca. Iar apoi uită-te la ai mei. Nu ți se pare că nu sunt la fel?
Încruntătura mi se adânci. Avea dreptate. Ai mei nu erau roșii, ci amestecați. Erau atât de ciudați încât nu puteam suporta să-i privesc încă o dată.
Însă, acum devenisem și mai confuză.
― ...atunci, dacă nu sunt demon... ce sunt?
El oftă, dând din cap.
― Nu știu. Pot doar să bănuiesc.
Liniștea tensionată se pogorî asupra noastră.
― ...s-s-spune-mi, te rog.
Ochii i se îmblânziră, privindu-mi cu grijă fața.
― Este doar o presupunere, Rebecca. Și cred că ți-ai dat și tu seama. Dar nu pot fi sigur...
― Spune-mi!
Își ciufuli și mai rău părul, oftând din nou.
― Cred... cred că ești o parte demon, pentru că ai ajuns în iad și ți-ai pătat sufletul alb, plus sângele tău de demon originar, și... înger, căci Lucifer însuși a fost înger. Chiar dacă s-a metarmofozat într-un diavol, originea sa va rămâne... a rămas aceeași. Și probabil asta a trecut și la tine, fiica lui. Nu sunt sigur cum ar fi posibil. Daca ești fiica lui și, sângele tău de demon te-ar fi ucis până la urmă, de ce nu ai prezentat simptomele sângelui de înger până acum? Eu am o teorie, deși nu știu cât de adevărată este... e posibil ca originea ta de înger să fi fost activată în iad... și din cauza faptului că te-ai reîntors în corpul tău, ce aparține sângelui de demon, aceste două părți să fi fuzionat... înțelegi ce vreau să spun? Ești... un fel de hibrid, aș putea spune.
Mă uitam în gol. Pierdusem firul încă de când îmi spusese că eram jumătate înger, jumătate demon.
― Rebecca?
― V-v-vreau... vreau să dorm.
M-am ridicat de pe canapea și m-am dus direct în camera lui.
M-am aruncat în patul moale și alb, închizându-mi strâns ochii.
Nu voiam să mai aud, nu voiam să mai știu.
Însă cuvintele unui bărbat, oh acele cuvinte, îmi persistau cu rezonanță în minte.
Tronul, Rebecca. Tronul este cel mai important.