Era frig afară.
Mă aflam pe pământul rece. M-am ridicat șovăitoare, deși îmi simțeam picioarele ca de plumb. Nu vedeam nimic în jurul meu.
Cineva m-a împins, făcându-și loc să treacă, având în vedere că stăteam în mijlocul drumului.
M-am întors înspre el dezorientată. Doi ochi negri mă priveau amuzați.
―...Vladimir? l-am întrebat eu șocată, însă el doar își ridică sprâncenele, într-un mod confuz și surprins.
― Nu, îmi răspunsese el. Cred că mă confunzi...
― Rebecca?
Mi-am deschis surprinsă ochii.
Deasupra mea erau cele două râuri roșii de care îmi fusese atât de dor. În mod involuntar, un zâmbet mi se furișă în colțul gurii și i-am șoptit pe un ton emoționat:
― Da?
― Ar trebui să mănânci ceva...
Avea o privire îngrijorată. Nu voiam să își facă griji pentru mine. Suferise destul deja.
― E în regulă. Nu îmi e foame.
O cută fină îi apăru între sprâncene, iar ochii i se îngustară, fiind vizibil în dilemă.
― Sigur nu te doare ceva? Ar cam trebui să vizităm un spital...
Nu voiam să aud așa ceva! Uram spitalele!
Mi-am dat ochii peste cap și m-am ridicat în capul oaselor. El mă apucă grijuliu de braț, ajutându-mă să mă sprijin de pernele uriașe ale patului său.
Era o senzație atât de minunată să fiu din nou în apartamentul său, de care îmi fusese frică înainte. Trecerea timpului devenise un mister total pentru mine; aveam impresia că trecuseră ani de zile de când plecasem din apartamentul lui, deși el îmi spusese că mă trezisem doar după câteva minute de la incidentul cu Lamashtu.
Iar ce era și mai rău... nu îmi aminteam în întregime ce pățisem în timpul în care fusesem moartă. Aveam impresia că totul fusese doar un coșmar pe care nu mi-l puteam aminti, însă unele fragmente care îmi răsăreau în minte păreau atât de reale...
― Ești bine?
Am tresărit ușor. Am clipit rapid și m-am uitat drept în ochii lui.
Nu mă puteam abține din a-i zâmbi.
― Da. Acum sunt.
Buzele sale roșii se curbară într-un zâmbet oarecum fals. Știam că zâmbea doar de dragul meu, deși încruntătura nu dispărea niciodată.
― Ai dormit cam mult, mi-a spus el pe un ton ușor agitat.
Am dat din umeri neafectată.
― Cred și eu. Mi-a cam furat energia trezitul din moarte.
Încruntătura crescu și mai mult.
Își încrucișă brațele la piept, uitându-se în gol in dreapta mea.
― Însă tot nu înțeleg...
Se opri în mijlocul propoziției, lăsându-și întrebările și bănuielile să atârne nespuse în aer.
― Hmm? am murmurat eu, curioasă de ce voia să zică.
El zâmbi ușor, reîntorcându-și privirea asupra mea.
― Nimic. Mă bucur că a ajuns să fie așa, totuși. Ce aș fi făcut eu fără animalul meu de companie?
Mi-am dat ochii peste cap.
Fusesem într-o stare critică, aproape murisem... rectific, murisem, iar el asta avea de spus?
E un demon. La ce te aștepți? El întâlnește moartea la fiecare pas. Normal că nu e atât de afectat pe cât ai spera.
Mda. Așa credeam și eu.
Surprizându-mă, îmi puse deodată mâna pe cap și îmi ciufuli părul.
Mi-am căscat ochii la el, nevenindu-mi să cred că făcuse un astfel de gest.
Îmi zâmbi cu toată gura, ochii micșorându-se și îmblânzindu-se.
― Bine ai revenit, Rebecca.
Tonul lui era cald. Nu mascat. Nu înghețat. Nu fals.
Am zâmbit și eu, lăsând căldura să îmi invadeze corpul. Era bine să mă aflu acasă.
***
M-am trezit din nou.
Adormisem încă o dată. Într-adevăr, mă simțeam extenuată atât din punct de vedere fizic, cât și psihic.
Lumina părăsise încăperea, lăsând întunericul să mă îmbrățișeze cu alura lui amenințătoare. Un frison îmi acapară corpul, însă nu îmi era teamă. Știam că Vladimir era aici, apărându-mă de orice pericol care ar fi răsărit din negrul absolut.
Am căscat obosită și am dat pătura albă la o parte. M-am ridicat cu greu în picioare, iar o amețeală ușoară pusese stăpânire pe capul meu.
Am oftat tristă. Oricât aș fi vrut să mă prefac că eram bine, nu puteam. Totul avusese un efect puternic asupra mea, doborându-mi pereții protectori ai conștinței și lăsându-mă atât de vulnerabilă, încât mă simțeam că m-aș fi putut rupe în două în orice secundă.
Am privit puțin camera lui, iar ce vedeam nu mă surprindea deloc, în mod evident. Impecabilă, ca de obicei. Totul alb și negru, simplu, fără vreo amprentă personală.
Am mers cu pași grei până la ușă și am deschis-o ușor. Am intrat in camera de zi, unde Vladimir se uita la televizor sau, mai degrabă, prin televizor...
― Vladimir.
Stătea pe canapea, cu coatele sprijinite de genunchi și mâinile încleștate, ce îi susțineau bărbia. Se holba atât de intens la ecran, iar roșul ochilor săi se agita încontinuu, de parcă focul gândurilor sale nu se va stinge niciodată.
Trecură câteva secunde apăsătoare până când Vladimir își întoarse capul înspre mine, lăsându-și mâinile să cadă încă încleștate între picioare.
― Oh! De ce te-ai ridicat din pat? Ar trebui să stai acolo pe puțin câteva zile!
M-am strâmbat. Nu voiam să stau la pat. Aveam treburi mai importante de atât.
― Când o vom vizita pe Ariana? Vreau să o văd cât mai repede!
El oftă, trecându-și o mână prin părul negru și bogat.
― Ariana e bine. Am vorbit cu părinții ei și chiar și acum sunt acolo. Nu ai de ce să-ți faci griji. Și simbolul care vă lega sufletele a dispărut. Ariana e în siguranță. O vei vizita mai încolo, când te vei simți și tu...
― Vreau să o văd acum!
Mi-am ridicat tonul, enervată de felul calm în care vorbea.
Dar ce putea el să înțeleagă? Nu știa cât de agonizant este să te învinovățești că un prieten drag a fost rănit din cauza ta. Nu ar fi putut. Era un lucru mult prea uman pentru el. Nu avea empatia necesară. Nu era un om.
Oftă din nou.
― Rebecca. Știu că vrei, dar starea ta e mult mai importantă în momentul de față, având în vedere că nu știm ce se va întâmpla de acum încolo.
Mi-am deschis gura, pregătită să îl întrerup, însă ultimele sale cuvinte mă făcuseră să mă opresc.
― Cum adică? l-am întrebat eu, pe un ton ușor tremurat.
Anticipam ce voia să zică.
Și nu voiam să aud.
― În legătură cu Lamashtu. Tatăl tă-, Lucifer a fost omorât.
Atunci când mă trezisem în biserică, nu văzusem nimic, decât ochii lui. Vladimir plângea, plângea cu suspine. Fusesem atât de șocată de acea priveliște, încât nu știam ce se petrecea în jurul meu.
Probabil din cauza șocului și a epuizării psihice, leșinasem. Mă trezisem în patul lui, iar singurul lucru despre care vorbisem fusese Ariana. Îmi spusese că o aduse la un spital, iar după curățase biserica rapid, ca nu cumva un om să pășească în ea. Nu voia să complice lucrurile mai mult decât erau deja.
Însă acum aflam un lucru nou. Și nu știam cum să reacționez.
Să fiu tristă? Fusese tatăl meu, cel ce a contribuit la nașterea mea.
Să fiu fericită? Era diavolul, la urma urmelor. Nu ar trebui să sar în sus de bucurie că un rău inimaginabil dispăruse de pe suprafața pământului?
Nu știam cum să reacționez mai exact, așa că m-am holbat la Vladimir, așteptând să continue. Aveam o vagă impresie că mai avea ceva de spus.
Văzându-mi fața de poker, și-a ridicat aproape imperceptibil sprâncenele și a continuat pe un ton tensionat:
― Am cam primit vești din iad. Este cam multă zarvă. Există câteva coaliții împotriva lui Lamashtu. Nu foarte mari, însă destul încât să poată agita apele. Așa că nu știm ce se va întâmpla în continuare. E posibil ca Lamashtu să încerce să te omoare, dacă află că ești în viață, doar ca să își demonstreze puterea. De asta, aș vrea ca, măcar de această dată, să mă asculți și să nu mai reacționezi impulsiv. Bine?
Lamashtu. Coaliție... tronul ei... tronul?
Tronul, Rebecca. Tronul este cel mai important.
Tot ce vedeam era verde.
Vocea bărbatului necunoscut îmi răsuna clară și răspicată în minte.
Tronul, tronul, tronul, tronul...
― Rebecca!
Mi-am deschis ochii, auzindu-i vocea panicată. Eram pe canapea, iar Vladimir stătea pe măsuța de cafea, privindu-mi fața într-un mod îngrijorat.
M-am ridicat în fund, masându-mi amorțită capul.
― Sunt bine. Sunt bine. Sunt doar obosită.
Vladimir oftă.
Uram să-l aud oftând atât de des și atât de îngrijorat.
― Mă duc până la baie, i-am zis eu, iar el mă apucă de braț, punându-mă pe picioare.
― Vrei să...
M-am holbat fără încredere la fața lui impasibilă.
― Nu! Nu! Nu! Mă duc singură la baie! Doamne ferește!
Pentru câteva secunde, mă privi fără nicio emoție pe chip. Iar apoi, deodată, izbucni într-un râs zgomotos, iar eu am tresărit uimită. Nu îmi venea să cred ce reacție plină de viață avea. Începu să râdă atât de tare, încât strânsoarea lui se înteți în mod involuntar, făcându-mă să afișez o grimasă.
― Ah! exclamă el, dându-mi drumul la braț de parcă s-ar fi ars. Scuze..., doar că fața ta...
Hohotele sale mă făcură și pe mine să pufnesc amuzată.
Era bine să îi aud râsul din nou.
Se aruncă pe canapea, încă zâmbind, iar eu am intrat în camera lui, ducându-mă la baie.
Nu voiam să intru în camera mea. Nu eram încă pregătită. Erau prea multe amintiri care m-ar fi lovit dacă aș fi făcut asta, iar încăperea lui îmi dădea un sentiment inexplicabil de protecție și confort. Probabil pentru că știam că el dormea acolo și îl simțeam lângă mine chiar și când nu era.
Am pufnit amuzată de propriile-mi gânduri și am intrat în baie.
M-am spălat pe față, lăsând apa rece să-mi liniștească obrajii fierbinți. Încă mă înroșeam când stăteam lângă Vladimir. Am oftat. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Măcar el avea bunul simț să nu mi le arunce mereu în față, totuși.
Tronul, Rebecca. Tronul.
Din nou, aceeași voce bărbătească.
Am început să tremur.
Îmi era frică.
Cine era?
De ce auzeam asta încontinuu?
Tronul, Rebecca. Tronul este cel mai important.
Îmi priveam mâinile ude care tremuram nestingherite. Respirația mi se acceleră, iar inima îmi bătea în mod neregulat. Sângele meu ardea precum focul, năvălindu-mi înverșunat în vene. Pielea de pe brațe mi se făcu de găină, iar broboane de transpirație mi se prelingeau de pe frunte pe obraji. Picioarele mi se transformară în gelatină și aproape că am căzut, însă m-am prins repede cu mâinile de chiuvetă, încleștându-le atât de rău, încât articulațiile mi se albiră.
Mă uitam la felul în care curgea apa în chiuvetă, repetând întruna în minte cuvintele bărbatului misterios, de parcă era o mantra.
― Tronul, Rebecca. Tronul este cel mai important, am șoptit eu, ridicându-mi ușor capul și privindu-mă în oglindă.
Am înghețat.
M-am prins și mai bine de chiuvetă, simțind că am să leșin.
Reflexia mea.
Reflexia mea.
Nu eram eu cea care mă holbam la mine însămi. Nu puteam eu să fiu aceea. Nu, nu avea cum.
Același păr roșcat. Aceeași față simplă, fără nimic special, nici frumoasă nici urâtă. Aceiași umeri slabi și firavi, aceleași brațe fragile, același corp.
Însă ochii... oh, Doamne, ochii...
Albastru. Albastrul meu.
Nu, nu albastrul meu. Era un albastru strălucitor, plin de viață, de parcă înșiși ochii mei aveau propriul suflet, propria inimă. Un albastru... ca al lui Lucifer.
Iar printre acel albastru viu, strecurându-se șiret și amenințător, înotând, contopindu-se cu el...
Era un roșu, un foc, culoarea sângelui, culoarea ochilor lui Vladimir.
Mă holbeam la ochii mei, cum cele două culori se amestecau frenetic și tot ce puteam gândi era...
...Vladimir nu va trebui să afle despre asta.