16 martie 2014
-Cioara naibii, pleacă de pe piatra mea.
În jurul meu, Cimitirul Gronwall era mai liniştit ca niciodată. O briză uşoară îmi trecea prin părul meu, oferindu-mi o uşoară senzaţie de rece. Astăzi era acea zi, iar ei nu îşi făcuseră apariţia încă. De ce numai o cioară se hotărâse să mă viziteze de această zi "specială"?
Continuam să privesc datele scrijelite în piatră, acolo unde un muşchi începea să prindă viaţă. Totuşi, poza mea era tot intactă, chiar şi după atâta timp, iar data decesului meu nu avea nicio problemă... era cea mai clară dintre toate. Iar printre acestea, stăteau scrijelite nişte cuvinte:
Kincaid Maya Arianna
Născută la 16 martie 1996
Decedată la 16 martie 2012
"Viața nu are limite, cu excepția celor pe care ți le impui singur."
Am zâmbit din nou când am zărit acel citat de Les Brown. Era citatul meu favorit de când eram încă în viaţă, iar fratele meu, Marc, o ştia cel mai bine. De mic râdea de mine şi îmi spunea că eram o filosoafă în devenire... iar eu îi terminam sporovăiala cu un pumn în umăr. Eram încântată să-i zăresc de fiecare dată zâmbetul acela, cel care m-a făcut întotdeauna să par mai vie ca niciodată. Iar acum, că eram moartă... tot el era cel care îmi amintea că există un motiv să lupţi în viaţa ta. Întrebarea mea, însă, era: pentru ce acum? Eram moartă, corect? Am murit într-un mod tragic, iar calea spre rai mi-era necunoscută. Nu că aş fi simţit nevoia neapărată de a merge acolo, dar totuşi. Era greu să te gândeşti la viitorul tău când el nu mai exista.
-Or să vină.
Mi-am întors capul, nu prea uimită să o văd pe bătrâna Georgina stând în spatele meu cu mâinile împreunate.
Şi Georgina era o fantomă, însă una care murise de bătrâneţe, nu într-un accident de maşină plus asasinare la o vârstă atât de fragedă. Văzând-o stând în faţa mea acum aşa, autoritară, îmi ridica semne de întrebare.
-De unde ştii? am întrebat-o cu nonşalanţă.
-Au venit şi anul trecut. Vor veni şi acum.
Vorbea de părinţii mei şi Marc. Mereu veneau la mormântul meu să îmi aducă flori, în special de ziua naşterii şi decesului meu.
Am scuturat din cap, refuzând să cred asta. Era posibil să nu apară, chiar credeam asta.
-Eşti o bătrână ciudată, de ce te-aş crede, oricum?
Ridurile foarte accentuate s-au adâncit mai mult în fruntea-i lată, în timp ce colţurile buzelor i se ridicau subtil. A râs încet.
-Of, Maya, Maya... uneori trebuie să ai mai multă credinţă.
-Sunt o fantomă, pentru numele lui Dumnezeu. Ce credinţă să mai am? Că o minune o să mă transforme înapoi în om? Vezi să nu.
Chipul Georginei a devenid dintr-odată serios.
-I-am simţit că voiau să vină aici. Se îndreaptă spre locul ăsta. Tu trebuie doar să ai răbdare. Este încă 9 dimineaţa.
-Mă rog.
-Of, copilă... Maya. Dacă aş fi avut vreun motiv să te mint, atunci ţi-aş fi turnat vorbe aiurea de mult. Eşti tânără, eşti îndurerată...
-Georgina, lasă-mă. Am nevoie de timp să mă gândesc. În plus, n-am chef de lecţiile tale morale. Sunt o fantomă singură pe lumea asta, cu o companie constituită dintr-o femeie foarte bătrână şi moartă de mai bine de douăzeci ani. În aceste condiţii nu garantez luciditate în gândirea mea.
Bătrâna ridică din umeri.
-Prea bine, Maya. Anunţă-mă când vrei să vorbeşti cu mine.
S-a întors şi a luat-o la pas.
-Georgina, stai! Nu am vrut să...
Dar dispăruse deja.
-...să te supăr. Îmi pare rău.
Conştientă că vorbeam deja singură, mi-am întors privirea la loc spre piatra mea şi mi-am privit din nou fotografia. Dacă tot eram moartă, puteam să comentez şi eu unele aspecte, nu? Ca de exemplu, de ce aleseră fix poza din clasa a 9-a în care îmi stătea părul ca dracu'? Iar zâmbetul ăla tâmp de pe faţă... mă făcea să arăt ca o tocilară.
Foşnetul frunzelor, însă, mi-a atras atenţia. M-am întors în direcţia de unde am auzit zgomotele, ca să întâmpin cu privirea mai multe siluete.
S-au conturat destul de repede, oricum. Iar când i-am recunoscut, am simţit cum un zâmbet larg mi se contura pe chip. Chiar erau aici, Georgina avusese dreptate. Veniseră să mă vadă.
Totuşi, pe lângă zâmbetul meu, am simţit şi lacrimi adunându-mi-se pe chip. Prima dată le-am simţit fierbinţi pe pielea mea rece, apoi le-am putut atinge cu degetele mele lungi şi firave. Părul şaten îmi cădea pe după umeri, însă nu puteam şti cu adevărat cât de mult îmi sclipeau ochii de tristeţe şi fericire deopotrivă... nu îmi puteam zări reflexia nicăieri, deşi cu timpul mă obişnuisem.
Oricum, tot ceea ce conta era că ei veniseră la mine, în vizită. Gândul că nu mă puteau vedea mă îndurera. Aş fi vrut să strig în gura mare: Hei, sunt aici! sau un Sunt bine!, însă ei nu aveau să mă audă niciodată. Reuşeam totuşi să le mai pătrund în vise, însă ei nu aveau certitudinea că eu eram mai mult decât imaginaţia lor îndurerată. Avusesem multe experienţe de acest gen, în care le pătrundeam în vise, însă puterile îmi erau limitate, aşa că nu îmi permiteam să îi vizitez în fiecare seară.
-Scumpa noastră!
Nu mi-am putut reţine lacrimile când am văzut-o pe mama aruncându-se în faţa mormântului meu. Wow, nu mă aşteptam ca după doi ani să mai reacţioneze aşa. Era atât de dureros şi de... straniu.
-Elise... a încercat tata.
-Las-o, a intervenit Marc.
Şi ochii lui aveau o sclipire ciudată, însă se abţinea foarte bine. Întotdeauna o făcea. O ţinea pe mama încurajator pe după spate.
-Noi toţi o iubim, a mai spus Marc. Poate că ne veghează chiar acum.
-Bună remarcă, am spus eu.
-Ştiu, a şoptit mama. Parcă este pretutindeni... parcă are grijă de noi! Ar fi făcut 18 ani azi... scumpa mea...
-Mamă, opreşte-te! am strigat, însă m-am reţinut imediat.
Iar reacţionam aşa, impulsiv, fără să îmi dau seama că nu mă auzeau. Uneori devenea insuportabil... insuportabil precum tăieturile de pe mână pe care şi le făcuse în lunile ce au urmat după accident.
-Dacă vrei, de ce să nu pleci? am auzit o voce în spatele meu.
-Georgina! Te-ai întors!
Nu părea înfuriată. Acum stătea din nou lângă mine şi mă privea blândă.
-Bineînţeles, scumpo. Aş putea să te las singură?
În faţa noastră, tata lăsa o garoafă în faţa pietrei mele. Mi-am strâns cu putere ochii... iar începeam să plâng.
-M-am tot gândit la situaţia ta, a mai spus Georgina gânditoare. Am o propunere pentru tine.
-Ce propunere?
-Ai putea pleca, ştii? Mereu ţi-ai dorit să călătoreşti, aşa mi-ai spus. Aici nu mă ai decât pe mine. O să înnebuneşti după încă un an, te asigur de asta. Du-te în lume şi caută un motiv de fericire. Caută un motiv să te bucuri că încă mai poţi călca pe pământ, chiar şi sub forma asta. Bucură-te de această şansă şi descoperă lumea.
Am dat să scutur din cap, însă gândurile m-au oprit. Era adevărat, dintotdeauna îmi dorisem să călătoresc, însă multe obstacole - precum vârsta - m-au oprit. Şi totuşi, cum ar fi fost să pot merge oriunde prin Teneriffe fără să plătesc nimic? Fără să îmi pese că afară era noapte, iar apa mult prea rece? Pentru mine ar fi fost suportabilă, doar nu eram vie. Şi totuşi, gândul că aş fi fost departe de familia mea îmi spunea clar că nu puteam face asta.
-Nu am să plec, am spus într-un final pe un ton categoric. Nu după tot ce s-a întâmplat şi sigur se va mai întâmpla.
Ochii Georginei mă fixau confuzi.
-Criminalul care mi-a făcut asta este încă liber, pe undeva. Ştii că a mai încercat să ajungă la familia mea -tot pentru răzbunare- dar am fost acasă la timp să îl opresc? Mai ştii?
-Atunci când a fugit ca speriatul convins că o fantomă îl atacase, căci se trezise pur şi simplu cu o tigaie în cap? Bineînţeles că îmi amintesc.
Am încuviinţat.
-Deci nu plec.
-Pot avea eu grijă de familia ta, a spus ea sincer.
Iar acest gând m-a făcut imediat să pufnesc. Georgina nu ieşise de când murise din acest cimitir, spre deosebire de mine. În plus, era şi puţin sărită. Cum să ai încredere în cineva ca ea?
-Ştiu la ce te gândeşti şi să ştii că vorbesc foarte serios.
-Nu te cred.
-Ba da.
-Dovedeşte-mi.
-Crezi că sunt o babă nebună incapabilă să fac ceva, din moment ce nici nu am ieşit din cimitir pentru atâta timp.
Mi-am mărit ochii surprinsă.
-Asta a fost ciudat.
-Ştiu.
Când a spus şi acest lucru, şi ultima floare fu aşezată în faţa pietrei mele. După încă câteva lacrimi şi momente de reculegere, cei trei au decis să se îndepărteze, deşi ştiu că nu voiau să o facă, de fapt. După ce s-au întors mama şi tata, însă, Marc le-a spus că vrea să stea puţin singur. Acest lucru mi-a atras atenţia şi m-a făcut brusc mai atentă.
-Ştiu că eşti aici, a spus el apoi.
Chiar dacă se uita în altă direcţie, eu am continuat să fiu atentă la ce îmi spunea.
-Te iubim, surioară, să nu uiţi niciodată asta. Cred în tine şi ştiu că ne protejezi de acolo, de undeva. Întotdeauna voi ţine la tine, deşi îmi este aşa... aşa de dor de tine...
Începu să plângă, deşi el nu era genul acesta de persoană. Puteam spune că eram îngrijorată pentru asta, însă Marc avea să treacă peste. Avea 19 ani acum, credeam în el.
Îl luă ceva până se opri, iar când sfârşi... Mâna Georginei stătea consolator pe umărul meu.
-Promit că voi avea grijă de mama şi tata, aşa cum ai făcut-o şi tu.
Iar, fără alte vorbe, plecă din faţa noastră şi străbătu întregul cimitir, parcă temându-se să privească înapoi. În tot acest timp, Georgina stătea lângă mine, consolându-mă. Nu spunea nimic, însă printr-o legătură foarte ciudată între noi, fantomele, ştiam că îi părea rău pentru mine. Şi mie îmi părea, sincer, însă îmi făceam mai mari griji pentru familia mea.
-Fratele tău, poate avea grijă de familia ta, la fel cum o voi face şi eu, a spus bătrâna într-un final. Îţi promit, Maya.
Nu am putut să o privesc în ochi. Privirea mea era fixată undeva în depărtare, în locul pe unde dispăruse fratele meu. Am expirat aerul zgomotos ce stătea în mine ca o povară şi mi-am permis să mă gândesc puţin.
-Nu ştiu dacă pot face asta, am recunoscut.
-Poţi.
-De unde ştii?
-Ştiu, pur şi simplu.
Încă odată, am inspirat şi expirat zgomotos.
-Promiţi? Îmi promiţi că orice o să faci va fi ca să îmi menţii familia în siguranţă? Am încredere în tine... dar trebuie să aud jurământul tău. Te rog, bătrânico.
-Răspunsul este în tine, draga mea. Ascultă-ţi inima.
-Nu mai bate.
-La figurat, draga mea. Ce îţi spune?
Am stat să ascult. Tot ce puteam sesiza, însă, era doar liniştea şi pustietatea. Mă săturasem de pustietate, aveam să înnebunesc. Poate chiar mai mult ca Georgina, bătrâna avea măcar experienţă.
-Prea bine, am spus într-un final. Am să plec, dar o să mă întorc. În maxim o lună sunt înapoi. Iar dacă voi întârzia...
-Va fi pentru că inima ta îţi va spune să nu te întorci, m-a întrerupt ea. Nu spune nimic, copilă. Ştiu prea bine. Când vei fi găsit un motiv să te bucuri de viaţă din nou, profită de el la maximum. Nu uita vorbele mele, Maya, chiar dacă îţi par aiureli. Îţi vor fi de folos, bine?
Deja mă obosea toată discuţia asta, însă am încuviinţat.
-Prea bine, Georgino. Şi îmi pare rău... dar de mâine în zori vei rămâne singura fantomă din Cimitirul Gronwall.