Trecuseră luni bune de când stăteam cu el.
Era... ciudat.
Gândurile mele depresive în legătură cu părerea lui despre mine începură să dispară până în punctul în care nici măcar nu îmi mai aminteam dacă avusesem o astfel de fază.
Era straniu. Dar eram fericită.
Sentimentele mele explodară, făcându-mă să-l aștept cu inima ca un purice, fiindu-mi atât de dor, încât rareori puteam sta într-un loc până nu își făcea apariția.
Nu credeam că ceva ar fi putut să meargă prost.
Dar, în mod inevitabil, eu atrăgeam ghinionul.
***
Eram în încăperea în care ne spălam, când, deodată l-am auzit hoinărind activ prin camera în care dormeam.
Curioasă, am intrat în cameră și am observat cum își pusese o haină neagră pe el, gata să iasă afară, în întuneric.
― Unde te duci?
Se răsuci ușor cu fața la mine, iar un zâmbet leneș îi arcui buzele roșii.
― Să omor pe cineva.
Tonul era calm și inflexibil. Își ridică o sprânceană și își înclină capul, urmărindu-mi cu atenție reacția la astfel de vorbe.
― Oh! De ce?
Chipul i se umbri, până și ultimul dram de amuzament dispărând.
Știam că pusesem o întrebare stupidă, dar niciodată nu-l întrebasem ce face mai exact, iar acum era ocazia perfectă.
― Pentru că îmi e foame și am nevoie de sufletul lui.
Un fior puternic îmi apăru pe șira spinării, făcându-mă să mă cutremur involuntar.
Nu voiam să omoare pe cineva. Nu voiam să distrugă viața unui om, poate nevinovat. Îmi lăsa un gust amar în gură și, probabil, acest gând m-ar fi bântuit zile în șir. Caius era mai bun de atât. Nu trebuia să omoare pe cineva complet străin, care poate era un om bun sau nu.
― Ia-l pe al meu! i-am spus eu, iar când ochii lui scăpărară de furie, am dat din umeri, încercând să-i arăt că nu îmi era frică de acest lucru.
― Realizezi ce spui? mă întrebă el, ochii săi roșii fiind ațintiți complet asupra mea, concentrați și plin de atenție.
Îl priveam și eu la rândul meu și, deodată, îmi dădusem seama că eu chiar credeam în cuvintele pe care le spusesem. Eram gata oricând să îmi dau viața pentru el, pentru tot ajutorul pe care mi l-a dat în ultima vreme. Eram gata să fac orice.
― Da. Asta ar însemna să mor. E ok. Mi-ai oferit totul, iar eu am doar atât să-ți dau la schimb: sufletul meu.
― Ești tâmpită?
Într-o fracțiune de secundă, el se afla la câțiva centimetri de fața mea și mă apucă, cu o forță incredibilă, de umeri, făcându-mă să mă strâmb de durere.
Nu-l văzusem niciodată atât de înfuriat. Deși împotriva voinței mele, începusem să simt... frică.
― Te-am salvat în seara aia, ţi-am oferit o casă, te-am îngrijit iar tu o să îţi arunci sufletul la gunoi aşa, pur şi simplu, de parcă doar îmi plăteşti ce ţi-am dat până acum?
Tremuram de frică. Simțeam cum pălisem, de parcă mă golisem de sânge. Era terifiant. Arăta, suna ca un monstru. Eram înfricoșată de el. Extrem de înfricoșată.
Dar mai presus de asta, eram rănită.
Întotdeauna fusese drăguț cu mine. Mă ajuta. Îmi vorbea blând.
Dar acum...
Mi-am scuturat capul.
Era tot Caius. Era tot el, cel pe care-l știam. El, mai uman decât oamenii. Bineînțeles că putea greși. Atâta timp cât ești uman, poți greși.
Și tocmai acest lucru m-a motivat să-i spun ce aveam de gând să-i spun.
― Da. Pentru că te iubesc.
Își căscă gura la mine, într-adevăr șocat. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de șocat. Mi-am reprimat impulsul de a râde cu gura până la urechi.
Se dădu câțiva pași în spate, de parcă cuvintele mele l-au lovit direct. Eu nu înțelegeam de ce era atât de surprins. Mereu îi dădusem –sau măcar încercasem- semnale, încercând să-i arăt că nu aveam de gând să plec de lângă el. Presupun că am fost mult prea subtilă pentru un diavol.
― Cum poţi să spui aşa ceva după ce ai văzut ce sunt?
I-am zâmbit, fericită că mi-am destăinuit, în sfârșit, sentimentele. Era ca și cum o povară mi se ridică de pe suflet.
― Nu mă deranjează să iubesc diavolul, dacă el mă iubeşte la fel de mult precum iubeşte iadul.
M-am apropiat ușor de el, așteptând cu sufletul la gură răspunsul său.
Știam că îl atacasem brutal cu ce simțeam pentru el și era ca și cum călcam pe un câmp minat.
Eram pregătită să-l văd furios. Să-mi zică că spun doar prostii. Să-mi zică că sunt o fată proastă, care habar nu are ce vorbește.
Însă el pufni amuzat, ochii săi învolburându-se.
― Ai fi surprinsă să auzi că nu îndrăgesc iadul absolut deloc.
Am clipit rapid, fiind destul de uimită.
Oare era modul lui discret de a-mi spune că sentimentele nu erau reciproce?
― Ăsta e un mod subtil de a-mi spune că nu mă îndrăgeşti? am întrebat eu, tristă, dar totuși anticipativă.
Era un diavol, la urma urmelor. Nu știam dacă poate simți ceva cu adevărat sau doar se prefăcea.
El oftă.
― Nu am spus asta.
― Dar nici nu îmi spui că simți la fel.
Oftă din nou.
Realizam că eram enervantă. Îl sâcâiam, mă comportam ca un copil.
Asta gândea și el, căci într-o secundă își pusese haina pe umeri și deschise ușa, pregătit să plece din nou.
― Nu mă aștepta.
***
Plecasem.
Îmi era rușine de ce tocmai făcusem. Ce credea acum despre mine? Că sunt o fetiță enervantă, care iubește pe oricine îi oferă un codru de pâine.
Nu aș fi suportat să dau din nou ochii cu el. Mă simțeam penibil.
Nu știam unde să mă duc, încotro să mă îndrept. Era un întuneric de nedescris, doar cerșetorii, prostituatele și tâlharii umblând nestingheriți pe drumurile negre.
Am înghițit în sec, frica adunându-mi-se în piept, sufocându-mă. Această atmosferă sumbră, care prevestea doar deznădejde, îmi amintea de noaptea oribilă în care îl întâlnisem pe Caius.
Privind retrospectiv, nu fusese o seară chiar atât de terifiantă, având în vedere că avusesem pe cineva care să mă protejeze.
Însă acum eram singură și nu credeam ca el să-și facă apariția din nou.
Mersesem atât de mult încât picioarele îmi cedaseră fără nicio avertizare. Am oftat, abținându-mă să nu plâng. Nu voiam să plâng, căci dacă făceam asta, știam că nu mă voi mai opri vreodată.
Eram pe un drum asemănător cu cel din seara în care fusesem atacată, așa că m-am târât până la peretele mai apropriat și mi-am înfășurat brațele în jurul genunchilor, încercând să-mi reprim amintirile urâte.
Mi-am închis ochii strâns, așteptând.
Așteptând ce?
― Rebecca.
Mi-am deschis ochii, surprinsă să aud o voce omenească chiar lângă mine.
În dreapta mea, stând pe jos, cu spatele sprijinit de perete, se afla un bărbat cu ochii verzi ca smaraldul. Avea părul scurt și negru și o barbă îngrijită de aceeași culoare.
Mi-am mijit ochii, studiindu-l atentă. Îmi părea foarte cunoscut...
Observând că se uita și el la mine, am clipit nedumerită și mi-am dres glasul.
― ...te cunosc cumva?
Poate îmi era un prieten pe care nu mi-l puteam aminti din cauza lipsei mele de memorie.
― Asta nu este important. Nu-l lăsa să te atingă.
Expresia lui serioasă mă făcu să mă cutremur, iar frica pusese din nou stăpânire asupra mea.
― L-l-la ce te r-r-referi?
El zâmbi atotștiutor, susținându-mi în continuare privirea.
― Știi tu la cine mă refer. Nu-ți păta sufletul. Altfel el va veni din nou.
M-am încruntat, nedumerirea crescându-mi în intensitate.
Cine va veni din nou?
Bărbatul cu ochii verzi se aplecă deodată asupra mea, iar eu, speriată, mi-am pus capul pe brațe, strângându-mi mai bine genunchii.
― Tronul, Rebecca. Tronul este mai important ca orice.
Șoapta lui îmi gâdilă ceafa, iar un fior îmi alunecă rapid pe șira spinării.
Am aștept stupefiată ce va face în continuare.
Însă nu se mai auzi nimic. Liniștea nopții feerice reveni, iar singurul sunet care mai persista era cel al respirației mele neregulate.
După câteva minute, sunete de pași ajunseră până la urechile mele. Îmi era frică. Venise cel de care vorbea bărbatul cu ochii verzi?
Cineva se afla în fața mea. Persoana oftă.
― Caius? am întrebat eu, cu o voce tremurată și plină de speranță.
― Ce dracu faci aici? se răsti el, iar eu am răsuflat ușurată.
Mă apucă de braț și mă smuci, punându-mă pe picioare. Era furios. Chiar era furios. Nu știam cum să reacționez.
Simțind ochii săi ațintiți asupra mea și realizând că îmi pusese o întrebare, i-am răspuns, fâstâcindu-mă:
― Am crezut că... am crezut că... ai plecat pentru că nu mai suporţi să mă ţii la tine acasă, aşa că am plecat eu, ca să te întorci la locul tău.
Eram bucuroasă că nu-l puteam vedea. Nu voiam să văd cât de furios era.
― Femeie proastă, ăla nu e locul meu! Ştii doar că pământul nu e locul meu! Încetează cu balivernele astea, ştii doar cum e noaptea pe aici!
Am tresărit, înfricoșată de țipetele sale. Atât, atât de furios. Am început să tremur, în mod involuntar. Nu știam de ce era capabil, ce voia să facă. Începusem să-l privesc mai mult ca pe un monstru, decât ca pe un om.
Chiar înainte ca panica să pună stăpânire complet asupra mea, el oftă și mă prinse bland de mână, trăgându-mă după el, probabil înspre casă.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze, iar strânsoarea lui se înteți.
Credeam că nu mă voia lângă el. Credeam că eram un copil săcâitor.
Atunci de ce era așa furios că plecasem de lângă el?