Trecuse deja o oră de când plecase.
Stăteam în pat, așteptând nerăbdătoare întoarcerea sa. Eram atât de plictisită, încât începusem să-mi derulez ultima lună în minte, analizând tot ce se întâmplase până acum.
La început eram destul de reticentă în legătură cu ideea de a locui cu el, după ce trecusem de stadiul entuziasmării. Îmi era jenă de el, de comportamentul său rece dar totodată protector, de întrebările lui zilnice în legătură cu preferințele mele, de ochii săi frumoși dar atât de tulburători...
Deși știam ce era el și ce însemna faptul că eram de partea sa, nu simțeam nicio remușcare. Era ca și cum gândirea mea rațională dispăruse cu totul, vidul înlocuind-o în totalitate. Era greșit? Sigur că era. Era imoral? Bineînțeles.
Aveam de gând să mă îndepărtez de el?
Nicidecum.
Ba chiar mai mult.
Voiam să rămân de partea sa tot restul vieții mele. Mă fascina. Îl admiram. Mă tulbura într-un mod necunoscut mie, făcându-mă să mă simt ciudat, într-un fel în care nu mă simțisem nicicând. Îmi era frică de ce voiam, dar nici nu doream să dau înapoi.
Singurul lucru care mă deranja la Caius era faptul că mereu pleca. Mă făcea să mă gândesc la tot ce-i mai rău. Dacă s-a rănit? Dacă l-au urmărit tâlharii? Criminalii? Barbarii?
Dar apoi îmi aminteam ce era el și mă linișteam. Destul de ciudat, nu? Să te liniștești că persoana dragă este un diavol.
Însă măcar așa te puteai asigura că rămânea teafăr în acea lume terifiantă și sinistră, în care oriunde te-ai fi uitat, oameni îți priveau buzunarele de parcă acolo se afla tot aurul din lume.
Lăsând acest lucru la o parte, cel mai mult mă deranja... faptul că mă lăsa singură. Mă avertizase de la început că nu voi locui chiar „cu el", însă eu sperasem să nu fie chiar așa. Mă înșelasem într-o oarecare măsură.
Într-adevăr, nu pleca mai mult de două ore, dar nici atunci când era acasă, nu era fizic aici. De multe ori stătea pe scaun cu ochii închiși, prefăcându-se că dormea. Mă păcălise prima oară, chiar făcându-mă să cred că doarme, iar eu începusem să mă holbez la fața lui. Își deschise un ochi și cu un zâmbet amuzat pe buzele sale sângerii, șoptise arogant: „Îți place ce vezi?". M-am înroșit și m-am ascuns sub pătură tot restul zilei. Era imposibil să-l privesc fără ca el să nu știe. Așa că m-am conformat cu ideea, iar odată cu trecerea timpului, începu să-mi fie mai ușor să fac lucruri copilăroase și stupide, fiind conștientă că el le observa.
Am oftat adânc, scuturându-mi capul. Dacă mai meditam mult asupra situației, urma să înnebunesc. M-am ridicat în pat și am început să mă plimb prin camera mică, numărând crăpăturile din tavan, rearanjând păturile și hainele de sub pat, căutând ceva de mâncare ca să mai fac timpul să treacă, însă nu mai rămâsese nimic. Am dat din umeri. Probabil va veni el cu ceva să mănânc.
Terminându-mi învârteala aiurea, m-am pus din nou în pat, ațintindu-mi privirea asupra ușii.
Oare dacă aș pleca să mă plimb și eu ar fi neînregulă?
Nu, nu, nu. Am acceptat să stau la el. Dacă plecam acum, oare m-ar fi primit înapoi? Oare aveam voie să fac asta? Nu îmi spusese să nu fac ceva în mod special, însă Caius nu părea genul vorbăreț. Nici bărbaților din seara aceea nu le zise să îmi dea drumul, ci i-a omorât direct...
Dar pe mine nu m-ar fi omorât...nu-i așa?
Speram că nu.
Am mai stat ceva vreme, alternând între cele două opțiuni -de a sta acasă ori de a mă plimba pe afară- și, până la urmă, amintindu-mi că el avea un cufăr în care păstrase ceva mâncare de rezervă în cazul în care nu ar fi ajuns la timp acasă, am cotrobăit prin cameră și am înșfăcat alimentele, ieșind val-vârtej din căsuța dărăpânată.
Drumul îmi era necunoscut, având în vedere că eram inconștientă atunci când fusesem cărată de Caius în noaptea în care fusesem aproape omorâtă, însă, din fericire, casa sa era așezată pe un deal, iar piața era la vedere. Am coborât cu grijă dealul, atentă să nu murdăresc rochia simplă pe care mi-o făcu cadou. Încă eram mișcată de faptul că avea așa multă grijă de mine. Mă simțeam ca un copil mic, de care trebuie să se îngrijească mereu.
Ajunsă în piață, am observat cum toate privirile se răsuceau înspre mine. Eram confuză. Acum o lună când oamenii treceau pe lângă mine, nici măcar o dată nu își aruncau ochii asupra mea. Nu înțelegeam care era motivul pentru care făceau asta acum.
Analizând mai bine cerșetorii de pe margine, l-am găsit pe cel pe care îl căutam. Băiețelul care îmi oferise pâine în prima zi de când îmi pierdusem memoria.
― Diodor! l-am strigat eu, zâmbind cu gura până la urechi.
Se juca cu un băț, desenând de zori un omuleț în nisip. Auzindu-și numele, se răsuci cu fața înspre mine, privindu-mă confuz. Deodată, începu să mă recunoască, iar fața i se lumină, făcându-i chipul angelic să strălucească precum însuși soarele. Ochii lui ciocolatii licăriră entuziasmați și fericiți, iar buzele lui micuțe se arcuiră într-un zâmbet cu adevărat bucuros.
― Amadeia! strigă el exaltat, ajungând, dintr-un salt uriaș în brațele mele.
Răzând, m-am aplecat și eu, stând în genunchi, pentru ca el să îmi poată ajunge la gât cu mâinile. După câteva minute, m-am desprins de el, întinzându-i un coș cu mâncare pe care îl ținusem la spate. La vederea sa, chipul său strălucea atât de tare încât aproape că mă orbea.
― M-m-mâncare? întrebă el, bâlbâindu-se, nevenindu-i să creadă.
― Da. Și ghici ce? E toată a ta!
Cu degete tremurânde, apucă mânerul coșului, privind încă șocat și fără încredere conținutul său.
― D-d-de unde ai luat atâta?
Am început să râd, simțindu-mă, deodată, jenată de faptul că, de fapt, eu nu muncisem pentru asta. Pur și simplu trăiam pe spinarea altuia.
Dar acest lucru nu poate fi spus copiilor, nu?
― ...m-am căsătorit.
Mă privi șocat pentru o secundă, iar în reflexia ochiilor lui căprui, îmi puteam vedea fața care avea aceeași expresia ca a lui.
Nu îmi venea să cred că spusesem asta. De ce mințisem? De ce inventasem o astfel de prostie?
― Se vede! Arăți diferit! spuse el, până la urmă, făcându-mă să clipesc rapid.
― ...cum adică?
El îmi zâmbi, iar eu m-am încruntat confuză.
― Te-ai mai îngrășat... porți haină nouă... ești mai frumoasă... și zâmbești mai des...
Am început să râd, nevenindu-mi să cred că el chiar înghițise minciuna.
Însă era copil. Dacă îi spuneam că tocmai ce mă întâlnisem cu împăratul, m-ar fi crezut, cel mai probabil.
Am oftat, observând că Diodor privea insistent coșul.
― Du-te la mama ta. Împărțiți mâncarea. Eu trebuie să plec... „soțul" meu mă așteaptă...în regulă?
Băiețelul îmi zâmbi radios și, îmbrățișându-mă încă o dată, strânse mai bine coșul cu mănuțele sale murdare și fugi, pierzându-se în mulțime. Am oftat din nou. Mă simțeam oribil că Diodor continua să trăiască atât de greu, iar eu trăiam într-un oarecare lux. Însă, chiar nu aș fi putut să îl aduc și pe el în acea căsuță; Caius probabil ne-ar fi dat afară pe amândoi, având în vedere că abia mă acceptase pe mine.
Observând că soarele mai avea puțin și apunea, am fugit într-un suflet acasă, sperând din adâncul inimii că el nu ajunsese încă. Nu stătusem mult cu Diodor, dar nu puteam risca. Nu știam ce avea să facă dacă știa că luasem mâncarea de rezervă și o dădusem unor străini. Nu-l văzusem niciodată pe el să mănânce, însă, poate, mânca pe unde se ducea el când se plimba, iar, uneori, poate i se făcea și lui foame și voia să fie constant mâncare în casă... nu puteam fi sigură.
Am intrat pe ușă, dar nu era nimeni înăuntru. Am răsuflat ușurată, mulțumind zeilor că ajunsesem înaintea lui.
Nici nu apucasem să-mi termin gândul bine, căci ușa se deschise chiar în spatele meu, făcându-mă să tresar speriată.
Caius își ridică batjocoritor o sprânceană, dându-și jos haina neagră, rămânând doar cu o simplă bluză de aceeași culoare pe el.
― Îți e frică că ar fi intrat un monstru pe ușă? comentă el, neratând ocazia de a încerca să mă intimideze cu adevărata sa natură.
Mi-am dat ochii peste cap, stând cu spatele la el.
― Nu este o glumă bună.
― Nu era o glumă.
Am oftat, așezându-mă pe pat. El se puse, ca de obicei, pe scaun, și îmi întinse un coș cu mâncare. Am înghițit în sec, privind coșul insistent, simțindu-mă vinovată de ce făcusem azi, deși el părea complet neștiutor de escapada mea.
― Nu știam ce vrei să mănânci. Uitasem să te întreb înainte să plec, așa că am luat ce am prins. Sper că e în regulă.
Am dat din cap, luând coșul cu grijă și așezându-l pe pat. Am inspectat conținutul și am început să mușc dintr-un fruct, însă, ca de fiecare dată, nu m-am simțit bine până nu l-am întrebat:
― Sigur nu vrei și tu?
― Nu.
Am tăcut, savurând fructul zemos și gustul său minunat. Am așteptat câteva minute, încercând să găsesc un alt subiect de discuție, dar nu îmi venea nimic în minte. Era ca și cum eram blocată pe un singur gând: Oare el nu mănâncă chiar nimic?
―...Caius?
― Da?
O făcea iar. Stătea cu ochii închiși, rezemat de spătarul scaunului, cu mâinile încrucișate la piept. Se prefăcea că doarme, dar era perfect conștient. Uram când făcea asta.
Neputând să îmi ignor curiozitatea, mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat dintr-o suflare, sperând că nu făcusem o greșeală prea mare:
― Decenumănânciniciodată?
Această întrebare mi-o pusesem în minte de atâtea ori, încât în momentul în care mi-am făcut curaj să o spun cu voce tare...nici măcar eu nu am înțeles ce tocmai am zis.
― Nu îmi este necesar să mănânc.
Mi-am ridicat sprâncenele uimită. Nu știam dacă eram surprinsă pentru că putea trăi fără mâncare sau pentru că îmi înțelese întrebarea.
― De ce nu?
El oftă, deschizându-și un ochi și privindu-mă de parcă eram un copil ce abia începuse să vorbească și nu se mai contenea din pus întrebări.
― Pentru că acesta nu e un corp uman. E un container, făcut să arate ca unul și să dea senzația unuia. O inimă care bate. Sânge care circulă prin vene. Păr care crește. Unghii care cresc. Respirație. Clipit. Toate sunt artificiale, dar par naturale și adevărate. Cele mai multe lucruri le pot opri când vreau. Clipitul. Respirația. Bătăile inimii. Bineînțeles, sângele nu îl pot scoate, pentru că atunci aș arăta complet alb, deși deja sunt palid. Iar părul...
Făcu o grimasă, de parcă părul chiar era o problemă foarte importantă. Fără să vreau, am izbucnit în râs, iar el își căscă ochii la mine, nevenindu-i să cred că îl luam peste picior.
Dar nu mă puteam opri. Mi se părea mult prea hilar.
Presupun că și diavolii aveau problemele lor.
― Nu râde.
Mi-am lipit palma de gură, înăbușindu-mi hohotele. Simțind cum frica mi se instala în spatele capului, i-am privit cu grijă chipul.
Părea... jenat. Diavolul părea jenat.
Mi-am mușcat limba, iar lacrimile mi se adunau la colțurile ochilor.
Cum un diavol ar putea fi jenat?!
Era imposibil așa ceva.
După câteva minute, am reușit să-mi liniștesc criza. El încă mă privea, mușcându-și buza într-un mod anxios.
― ...și..., am început eu, dregându-mi glasul, părul te deranjează pentru că trebuie să-l tai constant?
Întrebarea mea părea una destul de stupidă, dar nu voiam să las această ocazie de a vorbi cu el să-mi scape printre degete.
― Mda. Pot trăi mii de ani fără probleme, dar părul meu va crește și el odată cu numărul anilor. Este enervant să îmi tai părul odată la câteva luni sau chiar săptămâni.
― De ce nu îl lași lung? Probabil, ți-ar sta bine, i-am sugerat eu, privindu-l cu un aer critic.
Un zâmbet mic îi jucă pe buze și, cu un aer nostalgic, îmi răspunse pe un ton repezit:
― Nu, nu, nu, am avut deja. Urăsc părul lung. Trebuie... pieptănat.
Am pufnit ușor, atrăgând o altă încruntătură din partea lui.
― ...și...presupun că îți crește și barba, nu?
― Da, dar nu o las niciodată.
M-am încruntat, încercând să-i atașez o barbă în mintea mea, deși nu îl puteam vedea cu așa ceva. Avea pielea prea fină și fără cusur ca să o pot delimita.
― De ce?
― Nu îmi place.
― Aparent, te interesează foarte mult aspectul, am comentat eu, ridicându-mi o sprânceană.
Își arcui și el o sprânceană, privindu-mă direct, fără să ezite.
― Cam asta e treaba diavolului, Amadeia. Să te ispitească numai când îl privești.
Încercase să mă amenințe, însă eu l-am ignorat, amuzându-mă pe seama lui.
― Și dacă ți-aș spune că tuturor femeilor le plac bărbații cu barbă? Ți-ai lăsa barbă doar ca să „îți faci treaba"?
Se strâmbă din nou, făcându-mă să zâmbesc atât de tare încât aproape că mi se rupseră obrajii.
― ...nu, nu, nu, nu îmi place barba!
Am început să râd, iar el zâmbi ușor, ochii lui negri licărind ciudat, dar, totuși, familiar.