1450, Constantinopol, Imperiul Bizantin
Tot ce vedeam era galben.
Eram întinsă pe pământul bătătorit, auzind urlete, strigăte, tânguieli, râsete.
— Amadeia! Amadeia!
M-am uitat în jurul meu dezorientată, neştiind de ce acest nume îmi era urlat în urechi.
M-am răsucit, privind în spatele meu, unde un copil îmi zâmbea galeş.
Era murdar din cap până în picioare, tunica lui albă fiind acum maronie, iar părul său blond nespălat stătea prins de scalp. Ochii săi căprui mă priveau entuziasmaţi, coborând din când în când la mâinile sale, care ţineau un codru de pâine.
Realizând că îmi vorbea mie, am clipit rapid de câteva ori şi, dregându-mi glasul, i-am răspuns pe un ton blând, deşi tremurat:
— Da?
— Uite ce am adus!
Îmi întinse pâinea, aproape sărind în sus de bucurie. Mă holbam la bucăţica de pâine, neştiind dacă să o iau sau nu.
Mi-am ridicat din nou ochii la faţa băieţelului, care privea cu foame alimentul din mâinile sale.
Am zâmbit calmă şi i-am apucat ambele mâini, strângându-le şi împingându-le în pieptul său.
— O poţi mânca tu. Nu îmi e foame.
Şi chiar nu îmi era. Simţeam o senzaţie copleşitoare, de parcă tocmai ce reuşisem să deschid ochii după foarte mult timp.
Nu îmi aminteam nimic. Era ca şi cum toate amintirile mele erau şterse cu buretele. Oare mă lovisem la cap? Probabil aveam amnezie.
Amnezie? Ce înseamnă acest cuvânt? De unde îl ştiu?
Mi-am scuturat capul, încercând să ignor gândurile confuze.
Nu ştiam de ce, dar eram fericită. Fericită că trăiesc. Pesemne înnebunisem. De ce aş fi fericită datorită unui astfel de lucru?
— Sigur nu vrei? Nu ai mai mâncat de câteva zile!
Vocea băiatului mă trezise din reverire, făcându-mă să tresar uşor.
— Ce? Ah, nu, nu, e în regulă! Mănâncă tot, să te faci mare!
Băiatul îmi zâmbi şi se aruncă în braţele mele, care abia acum observasem, erau slabe ca nişte beţe. Străduindu-mă să ignor acest lucru, îl îmbrăţişez şi eu, bucurându-mă de senzaţia familiară pe care mi-o confera acest corp micuţ.
— Mi-aş fi dorit să fii tu adevărata mea soră! suspină el, strângându-mă mai tare.
Deci nu îmi era rudă? Dar îmi era atât de familiar acest copil...
— Diodor!
O femeie slabă şi deşirată, purtând o robă neagră, veche şi jerpelită, se aproprie repede de noi, privindu-ne cu ochii ei negri, de aceeaşi culoare ca părul său, într-un mod alarmat.
— Ţi-am zis să nu mai dispari de lângă mine! Dacă te prindea negustorul cum puteam eu să te mai scap?!
Băieţelul se retrase din braţele mele şi se poziţionă în faţa mamei sale -probabil- cu faţa plecată şi vinovată.
— Voiam să îi aduc ceva Amadeiei...
— Oh, copilul meu...
Femeia îl îmbrăţişă, strângându-l tare, de parcă i-ar fi fost frică că ar fi fugit de lângă ea în următoarea secundă. Încă ţinându-l în braţe, îşi îndreptă privirea spre mine, care încă eram tolănită pe pământ, prea mişcată de scena tristă şi tandră din faţa mea.
— Îmi pare rău, Amadeia... dar, te rog, împiedică-l să mai facă astfel de lucruri! E periculos! Mai ales de când se zvoneşte că ne invadează barbarii...
Am dat repede din cap, confirmându-i spusele. Nici mie nu mi se părea în regulă ca Diodor să umble aiurea pe drumuri.
M-am ridicat, cu greu, în picioare, simţindu-mă uşoară ca un fulg.
Oare era adevărat că nu mai mâncasem de trei zile?
— E în regulă, Diodor. Nu trebuie să faci asta pentru mine. Stai pe lângă mama ta!
Diodor îmi zâmbi scurt şi dădu şi el din cap, copiindu-mi gestul. Femeia mă salută fugitiv, mulţumindu-mi, şi îl luă pe Diodor de braţ, plecând din faţa mea, pierzându-se în mulţime.
Îi priveam cum mergeau agale pe pământul bătătorit, întrebându-mă dacă eu însămi aveam o casă şi unde era, mai exact.
Priveam în jurul meu mai atentă, încercând să înţeleg unde mă aflu. Eram într-o piaţă uriaşă, plină de tarabe şi oameni care vindeau, cumpărau sau cerşeau. Cei care cumpărau aveau, în general, haine ce păreau destul de scumpe, negustorii părea bine îmbrăcaţi, deşi nu ca cei dinainte, iar cerşetorii... arătau ca mine.
Eu purtam o robă neagră, jerpelită şi neschimbată probabil de ani de zile, căci mânecile erau prea scurte, iar stratul de praf şi murdărie de pe ea era imens. Mi-am luat o şuviţă în palmă. Părul meu era blond şi atârna în bucle pe spatele meu. Mă întrebam ce culoare aveam la ochi...
— Amadeia.
Mă răsucesc în spate, observând un cerşetor care se uita drept la mine. M-am dus la el, aplecându-mă în aşa fel încât ochii să ne fie la acelaşi nivel. Cine ştie? Poate ştia ceva despre mine...sau măcar unde locuiam.
— Da?
— De ce nu te bagi şi tu la bordel? Ai face bani frumoşi.
Bărbaţii de lângă el începură să râdă, uitându-se apreciativ la mine. M-am înroşit, încercând să îmi păstrez calmul şi să nu mă sperii de la comentariul lui care nu părea nicidecum glumeţ.
— De...de ce aş face asta? l-am întrebat eu, iar el îşi ridică sprâncenele stufoase şi începu să râdă din nou, mângâindu-şi barba neagră.
— Cum adică de ce? O să faci bani! O să ai mâncare! O să ai unde să stai! O să ai cine să-ţi încălzească patul noaptea...
Un nou val de râsete mă inundă, însă eu rămăsesem blocată pe ce spusese înainte.
— ...unde să stau? Adică nu am o casă? am şoptit eu, însă el spre surprinderea mea, îmi auzise vorbele.
— Amadeia. Ştiam că eşti o visătoare cu capul în nori, dar mai revino şi tu pe pământ din când în când. Ce naiba, suntem camarazi de drumuri de ani de zile!
Camarazi de drumuri? Nu am unde să stau? Hainele mele ca ale lor... nu am mai mâncat de trei zile...
Eram o cerşetoare.
Cum putusem să uit acest fapt existenţial? Ca propriu-mi nume de altfel?
O migrenă pusese stăpânire pe capul meu, făcându-mă să mă strâmb îndurerată.
— Da, da, nici nouă nu ne place situaţia, da' ce să-i faci? Măcar tu eşti fată şi ai ca ce să lucrezi.
Râsetele îmi bubuiau în creştet. Am căzut pe pământ, privind în gol, încercând să îmi reamintesc viaţa.
Nimic. Nimic. Nimic. De ce nu puteam? Ce mi se întâmplase? De ce îmi uitasem toate amintirile? Ce se petrecea cu mine?
Bărbatul îmi mai spuse ceva, dar eu nu îl auzeam. Eram prea ocupată cu problemele mele, care păreau să se adune din ce în ce mai mult, sufocându-mă, omorându-mă, tăindu-mi respiraţia.
Mi-am închis ochii, ţinându-i strânşi, calmându-mă. Nu trebuia să las asta să mă doboare. Trăiam. Trăiam. Asta era tot ce conta. Banii veneau şi plecau, însă viaţa dacă îmi dispărea, eu nu mă voi întoarce.
Amadeia. Amadeia. De ce numele îmi sună cunoscut?
Pentru că este numele meu?
Nu, ceva este în neregulă. Nu îmi este atât de familiar pe cât ar trebui să-mi fie propriul nume, dar aveam impresia că-l mai auzisem cândva.
Nu avea sens. Nimic nu avea sens. De unde mi-ar putea fi cunoscut acest nume, pe care-l port?
— Omule, vrei nişte vin de calitate? Uite, uite, gustă puţin! Este cel mai rafinat de pe piaţă!
M-am răsucit speriată, negustorul de la taraba de lângă noi urlând la un bărbat cât îl ţineau plămânii.
Bărbatul îmbrăcat în negru nu spuse nimic, doar se uita la el, iar, la un moment dat, tresărind, negustorul bătu în retragere, jucându-se cu mustaţa sa întunecată.
Priveam acest bărbat misterios şi negru în totalitate, devenind din ce în ce mai intrigată de el.
Dar nu numai intrigată. Ci şi întrebătoare. Întrebătoare pentru că nu înţelegeam de ce şi el mi se părea familiar.
Timpul parcă se oprise în loc. Eram doar eu cu el, însă el nu mă privea. Nici măcar nu observase că eram acolo. Ochii mi se căscară, de parcă aş fi vrut să mă delectez cât mai mult cu imaginea sa. Inima îmi bătea înnebunită în piept, de parcă era la o cursă. Sângele îmi pulsa cu ardoare în vene, ameţindu-mă, iar migrena mi se instalase din nou în spatele capului, sufocându-mă, furându-mi aerul din plămâni.
Într-o fracţiune de secundă, lumea îşi reluă cursul normal, ţipetele şi râsetele ajungând iarăşi la urechile mele, iar bărbatul în negru plecă mai departe, pierzându-se în mulţimea de oameni comuni, dar în care el ieşea mult prea tare în evidenţă.
— Amadeia? Ce faci, draga mea? Eşti bine?
Cerşetorul cu care vorbisem până acum mă zgâlţâi puţin de umăr, observând că eram distrată de ceva anume. Am clipit rapid, întorcându-mi capul spre el.
— Ştii cumva cine era acel bărbat?
Toţi dădură din umeri, neavând nicio informaţie.
— Ooo, ţi-ai găsit client deja?
Altă rundă de hohote. Nu mai suportam.
Roşie în obraji, m-am ridicat puţin prea brusc, deoarece picioarele mi se înmuiaseră, ameninţând să cedeze, dar până la urmă mi-am păstrat poziţia statică. Am plecat de lângă ei cu paşi mari, fiind sătulă să fiu luată peste picior la orice zic.
Mă plimbam aiurea pe drumuri, sperând că am să-l reîntâlnesc. Eram atât de preocupată de acest lucru, căci nu observasem că se întunecase deja. Luna argintie stăpânea mândră cerul înstelat, iar glasurile oamenilor se diminueau din ce în ce mai mult, până când dispărură aproape de tot, greierii cântând şi îmblânzind noaptea stranie.
O luasem pe un drum lăturalnic, realizând că mă rătăcisem. Erau multe drumuri întortocheate, iar acum dădusem de unele care erau mărginite de nişte case foarte înalte. Pielea mi se făcu de găină. O senzaţie ciudată puse stăpânire pe corpul meu şi am tremurat înfrigurată, observând că şi frigul îşi făcea jocul, iar eu nici măcar încălţăminte nu aveam.
Dar nu era doar atât. Era un sentiment mai amplu... de parcă eram urmărită.
Râsete se auziră în spatele meu, iar eu m-am răsucit înspăimântată. Erau doi bărbaţi beţi, care se clătinau de la un pas la altul. I-am privit reticentă, aşteptând cu inima cât un purice să treacă de mine, să meargă în continuare pe drum.
Dar nu se întâmplă asta.
— Ce faci, frumuşico? Vrei să te distrezi cu noi?
Am scuturat din cap de-a dreptul înfricoşată, vrând să fug cât mai departe, însă picioarele mele nu se mişcau. Ameţeala mă acapară, iar bărbatul care îmi vorbise se aproprie şi mai mult de mine, scoţând un lucru de la spate. Lama străluci feerică în această seară plină de terori, iar lacrimile îmi curgeau fierbinţi pe obrajii reci ca neaua.