Crezusem că acel Karam era foarte bogat, după ce îi văzusem palatul...însă Amir îl întrecea cu mult.
Palatul său de culoare galbenă era dublu faţă de cel al fostului meu maestru, iar tigrii se găseau în mod înzecit în grădina foarte bine îngrijită de sclavii, care, spre surprinderea mea, erau îmbrăcaţi mult mai bine decât cei pe care îi văzusem până atunci şi îşi făceau munca... zâmbind.
Amir coborî de pe cămilă şi îmi întinse mâna ca să mă ajute, însă eu încă mă holbam la cadrul acesta care părea desprins din basme.
Bărbatul îşi drese glasul, făcându-mă să tresar dezorientată. I-am aruncat o privire încruntată şi am sărit de pe cămilă fără ajutorul lui. El îşi dădu ochii peste cap şi o luă înainte, obligându-mă să fug după el ca să ţin pasul.
— Asta...asta e casa ta? l-am întrebat eu, reticentă şi suspicioasă.
— Mda. Pot spune că am avut şi mai mari, mi-a răspuns el arogant, împreunându-şi mâinile la spate şi încetinidu-şi pasul pentru a mă lăsa să mă plimb alături de el înspre intrarea palatului.
— În ce viaţă? am pufnit eu, neîncrezătoare.
Îmi aruncă o privire scurtă, ochii licărindu-i ciudat, iar un zâmbet amuzat îi arcui buzele pline şi roşii ca sângele.
— O întrebare foarte bună, spuse el, atât de încet, încât nu eram sigură dacă exact acestea erau vorbele lui.
Am intrat înăuntru, unde o hoardă de fete sumar îmbrăcate, ca şi în palatul lui Kamar, aşteptau credincioase ca stăpânul lor să se reîntoarcă.
Însă era o diferenţă de la cer până la pământ între cei doi maeştri: Karam era privit cu silă şi dezgust, însă Amir, după feţele femeilor, era un zeu pentru ele.
— Stăpâne! Ai venit! strigă una blondă cu ochii albaştri, împreunându-şi mâinile la piept de parcă se ruga doar să se uite în ochii ei.
Am pufnit uşor, atentă să nu fiu auzită, dar bărbatul acesta era mai perceptiv decât credeam eu. Îşi ridică iute o sprânceană la mine, făcându-mă să mă înroşesc din cauza faptului că fusesem prinsă.
Probabil ar fi trebuit să încetez cu acest comportament obraznic. Probabil.
Celelalte femei o acompaniară pe prima, slăvindu-l din iad până în rai, aruncându-i priviri dulci şi semnificative.
Iar acest bărbat... pesemne era orb, căci nu le dădea nicio atenţie.
Ce bărbat nu dădea atenţie unei haite de femei flămânde?
M-am încruntat, uitându-mă la el, deşi el căuta din priviri altceva. Era ceva ciudat la el şi nu îmi puteam da seama ce...
Deodată, ochii îi sclipiră, şi, mergând pe holul creat de femeile care se dădură la o parte văzându-l că înainta, ajunse în faţa unui tigru alb de toată frumuseţea.
Se puse precaut în genunchi, atent să nu-l sperie sau să-l provoace, şi îl mângâie calm pe cap, de parcă s-ar fi jucat cu o pisică. Un zâmbet cu adevărat fericit i se întinse pe faţă, iar femeile din jurul meu se topiră de parcă numai zâmbetul său era însuşi soarele pe cer.
Mi-am dat ochii peste cap. Da, arăta bine, nu spuneam că nu, dar exagerau. Nu era chiaaar aşa dumnezeiesc.
— Gizeh.
Pentru o secundă, nu înregistrasem faptul că mă strigase pe mine, aşa că femeile se întoarseră cu faţa la mine, privindu-mă cu ură, de parcă ispăşisem cel mai grav păcat.
Am clipit repede de câteva ori, uimită, şi, observând că încă nu răspunsesem, Amir se răsuci cu capul înspre mine, aşteptând să mă dezmeticesc.
Mi-am scuturat capul şi am zis pe un ton, ce voiam eu să fie normal şi neutru, deşi ieşise cam tremurat:
— Da?
— Vino încoace.
Toate am îngehţat, niciuna neînţelegând de ce mă chema lângă el. Dând din umeri, am încercat şi eu să fac aceeaşi schemă ca el, încercând să le fac pe femei să se dea la o parte de parcă eram Moise, însă nu îmi reuşise. Ale dracu, nu voiau să se mişte nici măcar un centimetru. Cu câteva înghionteri şi coate, am ajuns în faţa grupului de femei, respirând sacadat. Era greu să te mişti printr-o mulţime.
Cu paşi tremuraţi, am ajuns în dreptul său, privind ţintă tigrul care deveni atent simţind prezenţa mea.
Amir îmi studia fiecare reacţie, precum un tigru el însuşi, iar când m-am aşezat în genunchi, lângă el, un rânjet i se întinse pe faţa perfectă.
Mă batjocorea. Când ne întâlnisem mai devreme în grădină, observase că îmi era frică de tigri, iar acum voia doar să se distreze pe seama mea.
Însă eu nu voiam să-i fac jocul.
— Atinge-l, îmi ordonă el, iar după tonul pe care-l folosise, era clar un ordin ce trebuia executat.
Mă holbam la el, nevenindu-mi să cred. Să mă uit la un tigru, e ok. Să se uite şi el la mine, nu e ok, dar puteam suporta. Să stau lângă el, era destul de nasol, dar în situaţia de faţă era acceptabil.
Dar să-l ating? Era nebun? Nu voiam să rămân fără o mână.
— ...nu cred că pot să fac asta. Îmi vreau toate membrele corpului.
El începu să râdă tare, făcând tigrul să se încordeze puţin.
Femeile ne priviră dezorientate, de parcă nu înţelegeau cum aş fi putut să fac eu un zeu să râdă.
Măcar aveam şi eu un talent al meu, nu numai împrumutat de la Gizeh.
— Ba o faci. Acum.
Se lăsă o linişte tensionată, de parcă toată lumea era cu sufletul la gură să vadă în continuare ce voi face.
Am oftat deznădăjduită şi mi-am ridicat mâna 5 centimetri, pregătită de impact.
Cu o mişcare tremurândă, am ajuns cu ea deasupra capului bestiei, iar creatura aceasta a întunericului îmi privea mâna de parcă era o sabie de foc.
Amir ţâţâi dezaprobator, făcându-mă să paralizez, confuză.
— Nu se face aşa. Mai întâi trebuie să-i câştigi încrederea.
M-am abţinut să nu pufnesc.
— Trebuie să-i arăţi că nu îţi e frică de el. Uită-te în ochii lui şi spune-i prin privirea ta „eu sunt stăpânul tău!".
Ca să-mi demonstreze tactica, îşi întinse şi el mâna din nou asupra lui. Tigrul îşi mută ochii albaştri asupra stăpânului său, holbându-se la el, însă nici Amir nu se lăsă mai prejos.
Se holbară unul la altul pentru câteva secunde şi, într-un final, tigrul se aplecă puţin, ferindu-şi privirea. Amir zâmbi înfumurat şi îl mângâie pe cap, de parcă i-ar fi spus cu ochii „câine bun".
Se reîntoarse cu faţa la mine, afişând o expresie amuzată.
— Rândul tău.
Am oftat şi, cu o frică incontrolabilă în piept, mi-am îndreptat ochii înspre cele două safire ale tigrului. Acesta se uită imediat la mine, ridicându-şi puţin capul, însă nu de tot. Probabil încă era conştient de prezenţa lui Amir.
M-am holbat al el, încercând să îmi reduc spaima. Era ok. Era o pisică. O pisică uriaşă albă, cu nişte colţi mai ascuţiţi decât o sabie. Era ok. Era ok.
Am respirat uşor şi lung, sperând că acest truc mă va calma. Făcând acest lucru şi nedezlipindu-mi privirea de pe bestia din faţa mea, începusem să mă relaxez.
La un moment dat, tigrul abandonă bătălia, iar eu, oftând uşurată, mi-am lăsat mâna să cadă pe capul lui.
Însă, aparent, mişcarea fusese prea bruscă. Căci, în urmatoarele două milisecunde, tigrul îşi căscă gura, lăsând un şir de colţi frumoşi şi albi la vedere.
Femeile din încăpere începură să ţipe, iar eu am îngehţat, confuză şi panicată de ce avea să se întâmple.
Mi-am închis ochii, pregătindu-mă pentru dispariţia mâinii stângi. Ştiam că fusese o greşeală. Era numai vina tipului ăstuia arogant şi...
Deodată, am simţit cum eram săltată în aer şi am deschis ochii mari, neînţelegând ce se întâmpla.
Eram ţinută strâns la pieptul lui Amir, la câţiva metri depărtare de bestia care încă mârâia la vederea mea. Aparent, Amir făcuse un salt în spate, iar tigrul rămăsese pe loc.
Amir se holba la tigru, care, observând mustrarea nevorbită a stăpânului, se tolăni înapoi pe podea, închizându-şi ochii şi încercând să doarmă.
Eu hiperventilam. Intrasem cu adevărat în panică.
Amir pufni amuzat şi îmi dădu drumul, iar picioarele mele se înmuiară, deodată, făcându-mă să nu fiu capabilă să rămân în poziţia statică. El mă prinse rapid de cot, redresându-mă şi ţinându-mă în picioare.
— Probabil am uitat să-ţi spun că nu trebuie să faci mişcări bruşte...dar credeam că se subînţelegea.
Am pufnit, încă chinuindu-mă să respir, iar el, observându-mi respiraţia sacadată, mă apucă de mijloc, coordonându-mă spre o uşă făcută din pături, care dădea în altă cameră.
— Îţi e într-atât de frică de o simplă pisicuţă? îmi şopti el în ureche, gădilându-mi gâtul.
Mi-am împins mâinile în pieptul lui, încercând să mă îndepărtez de el. Nu voiam să arăt că eram vulnerabilă. Nu mai voiam să mă fac de râs în faţa lui.
— P-p-pot să m-merg şi singură, am spus eu, pe un ton bâlbâit şi tremurat, care nu-l convinse deloc.
— Sigur că poţi. Doar te ajut de data asta, comentă el, strânsoarea sa de fier neslăbind nicio secundă.
Intrarăm într-o cameră plină de mătăsuri scumpe, negre şi albe. Mă aşeză pe pat uşor şi cotrobăi prin cameră, căutând ceva anume. Eu mi-am închis ochii, inspirând şi expirând lent, încercând să mă calmez. Am lăsat simţurile să mi se deschidă, să miros miasmele parfumate din încăpere, să simt mătasea de sub mine, ce era catifelată şi pufoasă, să resimt căldura înăbuşitoare până în măduva oaselor.
Deodată, ceva ud îmi curse pe faţă, făcându-mă să îmi deschid ochii confuză.
Era Amir, care mă stropea cu apă dintr-un bol de lut.
M-am ridicat în fund, privindu-l plictisită.
El îşi ridică sprâncenele într-un mod inocent.
— Am auzit că ajută să stropeşti pe faţă cu apă persoanele care mai au puţin şi leşină.
Am oftat şi i-am luat bolul din mână, fără ca el să se opună. Am băut toată apa şi am pus bolul lângă mine, pe pat, expirând obosită.
— Mai bine? mă întrebă el, stând la un metru în faţa mea, în picioare, cu mâinile împreunate la piept.
— Oarecum, am răspuns eu onestă, expirând zgomotos.
El mă studie în continuare, atent şi analitic, de parcă eram un tablou numai bun de agăţat.
— Bine. Eu am nişte treabă de rezolvat. Asta e camera ta, în orice caz, deci... fă-te confortabilă, presupun. Ce-ţi mai face piciorul? Aproape uitasem.
M-am holbat la el uimită, reamintindu-mi brusc de piciorul meu accidentat. I-am aruncat o privire fugitivă şi am observat că era destul de umflat, însă nu mă durea.
El oftă uşor şi ieşi din încăpere. Peste câteva minute, se reîntoarse, cu nişte pânze albe şi fine şi câteva ierburi medicinale, amestecate într-un bol.
Se puse în genunchi în faţa mea, şi îmi apucă piciorul blând şi atent. M-am înroşit şi mi-am ferit privirea, neputând sa-l privesc cum se comporta atât de precaut cu piciorul meu, de parcă îi era frică că l-ar fi rupt.
Îmi masă umflătura cu ierburile, iar apoi îmi înfăşură glezna cu pânzele, făcând un nod bine strâns.
Se ridică în picioare şi îi mai aruncă o privire, de parcă nu era sigur dacă era de ajuns.
— De ce eşti atât de drăguţ cu mine? l-am întrebat eu, mult prea curioasă ca să las această ocazie să-mi scape printre degete.
El se uită la mine, ridicându-şi sprâncenele, de parcă întrebarea l-ar fi luat pe picior greşit.
— Pentru că... să spunem că oamenii mă fascinează. Şi mă fascinează în special comportamentul lor atunci când cineva se comportă civilizat cu ei.
Mi-am căscat ochii la el. Era ca şi cum eu eram un experiment pentru el. Voia să vadă cum voi reacţiona pe viitor din cauza gesturilor lui.
Îmi zâmbi scurt şi părăsi încăperea.
Am oftat, trântindu-mă cu spatele de pat.
Îmi era atât de familiar. Nu înţelegeam de unde îl ştiam. Nu înţelegeam de ce fusesem aşa interesată de el de la bun început.
Şi nu înţelegeam de ce credeam că îi ştiam numele, deşi nu mi-l aminteam complet.
***
— La dracu, Abaddon! La dracu! Nu o găsesc!
Alastor începu să urle înnebunit, privind piramidele din jurul său, deznădăjduit.
Vocea din capul său oftă grav, încercând să analizeze din nou sufletele pământului. Dar era prea greu. Erau atâţia ani de analizat, de verificat, atâtea suflete de filtrat, iar timpul nu le era prieten. Reuşise să surprindă o fărâmă din sufletul ei, în Egipt, însă nu era sigur. Cu cât acel suflet stătea mai mult pe pământ, cu atât sufletul ei pătat se albea, până în punctul în care damnatul nu va mai fi damnat, lucru ce îi va împiedica să o tragă înapoi în iad. Trebuia să se grăbească, să nu o lase să sară din corp în corp până va ajunge în cel original, căci atunci... vor fi terminaţi cu toţii.
Ai rezolvat treaba cu Aka Manah?
Alastor oftă, însă dădu din cap, uşurat.
— Măcar pe asta am rezolvat-o. El crede că dacă a omorât-o, a trimis-o înapoi în iad. Măcar nu va încerca să o găsească prin viitor. El acum crede că nu va mai avea nicio slabiciune în viitor.
Ce idiot. Nu a mai venit prin iad de atâta amar de vreme, că nici măcar nu mai ştie cum funcţionează sistemul.
Alastor se teleportă din casă în casă, din palat în palat, căutând sufletul damnat cu a sa simţire supraomenească.
Tot nimic?
— Nu.
Alastor simţea că înnebunea. Timpul îi presa, Lamashtu începu să pună acţiunile sale de căutare frenetică sub semnul întrebării, iar Abaddon nu-l mai părăsea nicio clipă.
Era ca şi cum toate se concentrau în jurul său, iar dacă planul de capturare va da greş, va cădea şi al său cap. Acest gând îi provocă o frică insuportabilă, ce-l făcea să se simtă un laş notoriu, şi se teleportă cu mai multă viteză.
La un moment dat, ajunse într-un palat uriaş, într-o încăpere supradimensionată, în care un tigru alb stătea tolănit pe podea.
Erau câteva femei prezente, însă ele nu îl puteau vedea. Alastor se putea arăta doar celor cărora voia el să se arate.
Analiză sala, însă nu era nici aici. Îşi îndreptă privirea înspre păturile din stânga sa, iar o sclipire roşie îşi făcu locul dinăuntrul acelei încăperi.
Alastor zâmbi cu gura până la urechi, simţindu-şi capul cum stătea bine şi înţepenit pe umeri.
— Te-am găsit.