— Ai emoţii?
M-am răsucit agitată spre fata din spatele meu, care îmi zâmbi cu gura până la urechi, dându-şi dintr-o mişcare fluidă părul lung şi şaten pe spate.
— ...cred că da, am răspuns eu sincer, neştiind exact cum mă simţeam.
Era foarte ciudat. Era ca şi cum aş fi avut încredere în mine, deşi nu aveam de ce.
Aveam o vagă impresie că Gizeh era cea care mă liniştea, fiind sigură pe talentul său pe care îl cultivase atâţia ani. Lucru ce mă făcea să mă simt extraordinar de inconfortabil: mă gândeam din ce în ce mai mult la conştiinţa ei, care era ascunsă undeva în interiorul acestui corp.
— Nu are de ce, mă asigură fata, scrutându-mă veselă cu ochii ei căprui şi mici.
Am dat din cap, nefiind capabilă de a continua conversaţia. Emoţiile mă făceau să tremur din tot corpul, de parcă m-aş fi pregătit să dansez deja, deşi nu venise încă semnalul.
Una dintre fete dădu jumătate de părtură la o parte, pentru a trage cu un ochi la nobilii care stăteau în camera alăturată, discutând, răzând şi consumând, evident, băuturi alcoolice.
— Ce bine arată acela! spuse ea, surprinsă şi entuziasmată.
Curioase, celelalte fete începură să se îngrămădească, pentru a trage cu ochiul de după pătură.
— Ce păr moale şi catifelat pare să aibă!
— Ochii lui sunt atât de întunecaţi!
— E îmbrăcat tot în negru...îl face să pară atât de misterios!
M-am încruntat. Păr, ochi, îmbrăcăminte neagră...
Deodată, mi-am ridicat sprâncenele bănuitoare şi mi-am făcut loc, dând coate în stânga şi dreapta, pentru ajunge în faţă, ca să văd mai bine. Deşi zeci de şoapte scandalizate îmi strigau în ureche, eu nu le auzeam. Priveam ţintă la bărbatul care stătea chiar în dreapta marelui Karam, mângâind nonşalant un tigru ce stătea tolănit în stânga sa.
Era el. Acel Vla, care îmi părea atât de familiar.
— Oare care e numele lui? întrebă fata care ţinea ridicată pătura cât să-l putem vedea.
Bună întrebare.
— Îl cheamă Amir. Şi am auzit că îl cunoaşte pe însuşi Califatul Fatimid! îi răspunse fata şatenă care mi se adresă cu câteva momente înainte.
Fetele din jurul meu chiţăiră entuziasmate la auzul acestei informaţii, deşi eu eram total pe dinafară. Cine era Fatimid? Era chiar atât de important pe cât părea?
Mi-am scuturat capul, încercând să ignor aceste lucruri inutile. Trebuia să mă concetrez pe dans. Trebuia să îmi iasă perfect. Nu ştiam de ce, dar voiam să-l impresionez pe acest bărbat.
Oare pentru că vrei să fii sclava lui?
Nu...nu...nu voiam să fiu sclava nimănui.
Dar nu te-ar deranja dacă ar fi el maestrul tău, nu-i aşa?
Am strâns din dinţi, alungând gândurile care mă făceau din ce în ce mai confuză. De ce îmi păsa atât de mult? De ce mă simţeam atât de atrasă de el?
Şi mai important: de unde mi se părea atât de cunoscut?
— Gizeh!
Una dintre fete, brunetă cu ochii verzi, se răsuci înspre mine, privindu-mă rece şi plină de venin.
— Să faci bine să nu dansezi prea mult singură. Vrem şi noi momentul nostru. Nu îmi pasă dacă e prima ta seară aici şi că eşti cea mai mare dansatoare din regiune... dacă vrei să îţi fie bine atunci nu atrage atenţia asupra ta.
Mi-am ridicat sprâncenele până în tavan, surprinsă de tonul ei atât de răutăcios.
Nu asta era şi ideea? Să atrag atenţia asupra mea? Nu de aceea fusesem cumpărată drept sclavă?
Priveam precaută în stânga şi dreapta mea şi am observat că nu era singura care credea asta. Deşi mai reticente, restul de 8 fete erau de acord cu ea.
Am oftat, neştiind cum să o liniştesc şi cum să o abordez. Mi se explicase că voi avea un moment solo...şi, după cât de bine se mişca acest corp, aveam impresia că voi atrage privirile asupra mea.
Dar, oricum, ce mai conta? În orice caz le-aş fi mâniat, mai devreme sau mai târziu.
Aşa că le-am zâmbit, primind în schimb nişte priviri confuze şi suspicioase.
— Am înţeles. Voi încerca.
Deşi ştiam deja asta, răspunsul meu nu le satisfăcu. Dar nu aveam ce face.
Deodată, Alima dădu pătura la o parte, lăsând lumina conferită de lumănările din sală să ne dezvăluiască chipurile emoţionate.
— E timpul.
Cum am fost învăţate în urmă cu jumătate de oră, cele 9 fete intrară în sală, începându-şi dansul provocator şi senzual. Eu am rămas în urmă, aşteptându-mi propriul meu semnal.
Cei 10 bărbaţi din încăpere le sorbeau din priviri pe dansatoarele care se străduiau să pară cât mai fermecătoare şi mai frumoase, cu speranţa că unul din nobili le va observa.
Din câte auzisem, în această seară Karam se simţea destul de generos, aşa că va da în dar o sclavă unuia din prietenii săi apropriaţi. Nimeni nu ştia care dintre ei va fi cel care va primi darul, însă gândul la un maestru, care arăta mai bine decât umflatul şi scârbosul Karam, le făcu pe fete mai mult decât fericite să-şi dea sufletul ca să danseze cât mai bine.
Auzind ritmul mai rapid al tobei, am realizat că era rândul meu. Mi-am închis ochii o secundă cât să-mi adun tot curajul de care aveam nevoie şi, în paşi de dans, am intrat în scenă.
Ca şi data trecută, corpul meu ştia ce să facă şi singur. Mişcările fură executate cu naturaleţe, de parcă dansam încă de când mă născusem –lucru ce probabil era şi adevărat, în privinţa lui Gizeh.
Unul dintre bărbaţi, îmbrăcat într-o robă albă strălucitoare, începu să-şi mângâie sugestiv barba albă şi deasă, aplecându-se la urechea maestrului meu, şoptindu-i vorbe pe care, pesemne, nu aş fi vrut să le aud.
Deşi eram curioasă de reacţiile bărbaţilor, nu îmi puteam dezlipi privirea de pe bărbatul în negru, Amir. Îşi ridică curios o sprânceană când observă că mă holbam la el, iar un colţ al gurii sale se ridică uşor, batjocoritor.
Inima începu să-mi bată cu putere în piept şi, mi-am dat seama că nu era Gizeh. Ci eu. Inima mea bătea cu putere când îl priveam.
Ce era în neregulă cu mine?
Când bătaia tobelor devenea mai lentă, momentul meu s-ar fi terminat...însă acest lucru nu se întâmpla. Era ca şi cum toată lumea dorea ca dansul meu să continue la nesfârşit.
Dar, evident, era cineva care nu dorea asta. De fapt, mai multe persoane. Cele 9 fete care dansau uşor pe ritm în spatele meu.
La un moment dat, fata arogantă care mă ameninţă în cealaltă cameră îşi făcu mişcarea, legănându-se uşor pe ritmul muzicii, ajungând în dreptul meu.
Eu, dezorientată, am continuat să dansez, neînţelegând ce avea de gând.
Dar, după ce restul dansatoarelor se apropriară, ameninţătoare, de mine, înţelesesem.
Am conştientizat ce voia să facă, chiar înainte să cad pe podeaua tare. Acea fată îmi pusese, într-un mod elegant şi greu de observat, piedică, iar eu m-am izbit cu o bufnitură surdă de pământ.
Tobele se opriră , deodată, iar fetele din jurul meu se dădură la o parte, punându-şi mâinile la gură, prefăcându-se îngrijorate şi speriate.
Alima alergă într-un suflet la mine şi mă întrebă dacă eram bine. Mă apucă de un braţ, ridicându-mă în picioare, deşi glezna mea dreaptă începu să mă jeneze.
Toată lumea mă privea stupefiată, de parcă făcusem o greşeală fatală. Ceea ce, probabil, era adevărat.
Am început să râd, râsul meu lovindu-se cu greutate de pereţii sălii pline. Mi-o făcuseră. Nu le-am ascultat avertismentul, aşa că luaseră măsuri. Nu mă aşteptam să facă asta de faţă cu nobilii, însă nu le-a păsat de acest aspect, atâta timp cât eu eram trasă la răspundere.
Karam se ridică în picioare, iar atunci eu am realizat că treaba devenise serioasă. M-am oprit din râs, aproape înghiţindu-mi limba de frică.
Avea o expresie înspăimântătoare, de parcă m-ar fi omorât pe loc, dacă nu ar fi fost atâta lume martoră. Începu să înainteze spre mine, iar Alima îmi dădu drumul, de parcă eu devenisem un om mort. Ceea ce, probabil, şi eram.
Înainte ca maestrul meu să-mi blocheze aria vizuală, i-am aruncat lui Amir o privire. Rânjea diabolic. Toată lumea era şocată de reacţia mea în urma clacării, însă lui i se părea amuzant. Mă privea superior, dar şi... admirativ.
Mi-am ridicat, uimită, sprâncenele.
Însă nu am avut timp să fiu surprinsă pe-ndelete, căci palma mare şi grea a lui Karam se lovi de obrazul meu, făcându-mă să mă dezechilibrez şi să sărut încă o dată podeaua.
— Râzi! Râzi! Râzi şi acum! Doar îndrăzneşte!
Mi-am apucat obrazul cu palma, simţind cum îmi pulsa sub mână, însă nu am scos niciun sunet. Eram prea şocată de impact ca să pot reacţiona.
Se aplecă asupra mea. Lacrimile aproape că îmi ţâşniră din ochi când respiraţia sa scârboasă îmi mângâie faţa transpirată.
— Credeam că eşti un măr de aur, dar eşti doar unul stricat, cu un înveliş frumos. M-ai făcut de ruşine. Nu vei scăpa aşa uşor, îmi şopti el, grijuliu ca invitaţii săi să nu ne audă şi, cu greu, se ridică înapoi în picioare, întorcându-mi spatele şi privindu-şi dragii săi prieteni.
Alima mă redresă din nou, iar eu nu am mai râs. Era grav. Era foarte grav. Avea de gând să mă omoare.
Şi oare asta era rău? Oare chiar o să mori? Sau o să sari în alt corp din nou?
Nu ştiam. Nu ştiam. Nu ştiam. Eram prea bulversată. Prea confuză.
— Îmi cer scuze, dar dansatoarea noastră Gizeh s-a accidentat. Dar, nu-i problemă, mai avem încă 9...
— O iau eu.
Toată lumea se holba la bărbatul îmbrăcat în negru, care se uita la mine, sfredelindu-mi sufletul.
Karam, evident încurcat, se uita când la mine, când la Amir, neştiind ce să zică. Fetele din spatele meu începură să şuşotească, nervoasă, iar eu nu mă puteam opri din a-l privi pe acest bărbat ciudat şi misterios.
— C-c-c-e? întrebă dezorientat Karam, albindu-se la faţă.
Amir oftă şi dădu la o parte tigrul care i se cocoţă în poală. Când se ridică în picioare, toate femeile din sală expirară la unison, de parcă li se tăiară respiraţia.
Mie sângele îmi năvălea cu putere în vene, iar inima galopa înnebunită. Nu mă puteam abţine. Era ceva necurat la acest bărbat. Era ceva...neînregulă. M-am încruntat, urmărindu-l cum se apropria cu paşi mari, leneşi, dar totuşi eleganţi, de mine.
Când ajunse în dreptul lui Karam, îl bătu pe umăr şi îi întinse 3 săculeţe pe care şi le scoase din robă, din partea pieptului.
— Cred că ar fi îndeajuns pentru o sclavă care a clacat în faţa nobililor. Dar, dacă mai vrei... doar anunţă-mă.
Şi, spunând acestea, ajunse în faţa mea. Fără să se uite la mine, mă apucă de braţ, dând-o la o parte pe Alima, care era mai mult decât fericită să fie în aproprierea sa.
Mi-am ferit privirea, însă îi simţeam ochii cum mă studiau curioşi şi confuzi. Nu mă puteam uita la el. Numai atingerea lui mă ardea şi nu înţelegeam de ce. Simţeam cum adrenalina îmi pulsa în vene, făcându-mă să uit cu totul de glezna mea rănită.
Dar această atingere... îmi era familiară.
Începu să mă tragă, mergând spre uşa care dădea înspre ieşirea din palat.
Se opri în faţa păturii şi se întoarse, deodată, către nobilii şi femeile care îl priveau cu gura căscată.
— Păi, atunci... ne mai vedem.
Le zâmbi şi le făcu cu mâna, de parcă era cel mai normal lucru din lume.
Se răsuci din nou pe călcâie, ridicând pătura şi scoţându-mă din sală. L-am urmat, prea confuză de ce tocmai s-a întâmplat ca să opun rezistenţă.
Odată ajunşi afară, îmi dădu drumul şi vorbi cu un bărbat ce avea grijă de nişte cămile. Acesta îi întinse funia unei cămile, iar Amir îi mulţumi şi conduse animalul în dreptul meu.
— Urcă, îmi porunci el, privindu-mă plictisit.
— De ce ai făcut asta? l-am întrebat eu, căpătând, deodată, glas şi tupeu.
El îşi ridică o sprânceană amuzat, de parcă întrebarea mea era cel mai amuzant lucru de la căzătura mea încoace.
— Preferai să rămâi aici şi să fii bătută până la moarte?
Îmi ridic ochii şi fac contact vizual cu el pentru câteva secunde. Într-un final, am lăsat-o baltă şi, oftând, i-am zis cu jumătate de gură, dând din umeri:
— Mda. Ai dreptate.
Observând că nu mai ziceam nimic, începu să râdă. Neavertizându-mă, mă apucă de mijloc, făcându-mă să-mi casc ochii la el.
Mă ridică ca pe un fulg şi mă puse cu grijă pe cămilă, conştient de piciorul meu accidentat. Se urcă şi el în faţa mea şi puse cămila să se mişte, ducându-ne dracu ştie unde.
— Am avut dreptate, într-adevăr. Eşti foarte arogantă.