Alison's POV
În sfârşit s-a terminat şi ziua asta, idioată şi trasă de păr, de şcoală. De fapt, pe cine păcălesc? Toate sunt aşa. Cred că e oricine de acord. Prea monoton, cel puţin pentru stilul meu. Fără grabă, îmi iau cărţile grele şi caietele şi le pun în geanta plină cu mai multe cărţi şi mai multe caiete, fiindcă da. Părăsesc tăcută clasa şi pornesc pe holul principal, către uşa de ieşire, încercând să evit agitaţia tipică orei 8 seara, când termină orele ultimii elevi. Cobor scările de la intrare şi păşesc pe alee spre porţi. La o privire mai atentă, o observ pe persoana mea ''favorită'' din întreaga lume. Este nimeni altcineva decât trotineta de Brooke, care pălăvrăgeşte încontinuu despre nu ştiu ce prostii cu ratata de Tori. Îmi e milă de Andrew, un tip ca el, să fie fratele ăleia.
Dezgustător. Nu există dreptate pentru oamenii care chiar merită. M-am obişnuit cu lucrul acesta. Ajungând în faţa străzii, îmi iau telefonul şi chem un Uber. Niciodată nu am suportat să merg pe jos în întunericul ăsta. Şi când mă gândesc că mai vine foarte curând şi iarna, când va fi şi mai rău. Durează două minute să vină maşina. Urc şi îi spun şoferului să mă ducă acasă. Sunt pe jumătate adormită deja. Ugh. Abia aştept ziua de sâmbătă, să mă destind puţin la petrecere. Chiar am nevoie de nişte distracţie, sunt sătulă de stresul zilnic. Şi cine ştie, poate îşi fac apariţia şi ''cei trei''. Ar fi încântător. Dar bineînţeles, nu o să se întâmple. M-am obişnuit de patru ani încoace. Partea bună e că nici nu mă interesa. Taxiul opreşte în faţa casei mele. Plătesc şi cobor din vehicul. Deschid portiţa şi mă uit îndelung la casă.
Văd că nu este nimeni acasă. Nicio lumină aprinsă.
E perfect. Vreau numai linişte acum. Descui şi intru înăuntru, tremurând de frig. Nici nu apuc să îmi las haina în cuier, că îl văd pe micuţul Roxy voind, ca de obicei, să îmi sară voios în braţe. Îmi înseninează de fiecare dată ziua când îi văd zâmbetul ăla prostuţ. În timp ce mă aplec să îl îmbrăţişez, reuşeşte să îmi rupă brăţara de la mână şi să fugă cu ea pe scări, la etaj. Altă grijă, şi abia ce am ajuns. Of, ce mă fac eu cu el? Dar ce să faci, n-ai ce să faci.
Alerg imediat să îl prind. Uşa de la baie este deschisă larg. Nu s-a dus acolo, totuşi. Înseamnă atunci că s-a ascuns clar în dormitor. Intru în camera mea. Linişte totală. Mă mai uit în jur încă o dată, tot nimic. Poate e sub pat. Mă uit atentă şi îl chem pe nume. În acel moment, vine lătrând la mine. Brăţara e în lăbuţele lui. Îi ordon să mi-o dea înapoi, ceea ce şi face imediat. L-am dresat bine. Şi sunt cu siguranţă mândră de el. Mergem amândoi la parter. În acea clipă, realizez, uşor speriată, că uşa este larg deschisă. Vântul şuieră în mod neliniştitor. Până şi câinele s-a potolit. Îmi dau seama că uitasem să o încui. Sper că nu am făcut o greşeală prea mare.
—E cineva? întreb eu de parcă aş fi o pisică speriată, uitându-mă la veranda care este fără îndoială pustie.
Ies afară, pentru a mă asigura că nu este nimeni acolo. Aş putea să jur că au loc din ce în ce mai multe momente din astea acum că vine Halloween-ul. Locuinţa asta ai zice că e bântuită, nu glumă. Nu e ca şi cum ar avea o istorie prea plăcută oricum. Eh, în fine. Pierd timpul degeaba. Mai bine mă întorc să intru înapoi la căldură odată. Norii se adună pe cer, anunţând o furtună de sfârşit de octombrie. Exact ce lipsea. Nu mai rămâne decât să se ia şi curentul. Închid uşa şi o încui bine. Nu pot risca. Cu sărbătoarea care vine, sunt destui ciudaţi peste tot. Iar oraşul ăsta nu e renumit pentru lipsa lui de crime. Mă duc spre bucătărie, cu căţelul pe urmele mele.
Îi văd jucăria preferată pe jos, aşa că o iau şi i-o arunc mai departe, pentru a-i distrage atenţia în timp ce pregătesc ceva de mâncare pentru amândoi. Deschid frigiderul şi iau nişte îngheţată din congelator, iar lui îi pun bobiţe in bol. Eu nu am chef de altă gustare acum, decât dulciuri. Mă pun pe un scaun şi iau telefonul într-o mână, ţinând cupa de îngheţată de vanilie în cealaltă. Pornesc iMessage şi îi trimit mesaj lui Ryan să se grăbească. Ar face bine să vină mai repede. E foarte plictisitor să fii de unul singur.
Primesc răspuns după câteva secunde: ''Sunt aici''.
Poftim? Eu cum nu am auzit? OK, cum zice el. Merg pe hol şi deschid uşa. Nimeni. Ce naiba? Nu vreau jocuri de genul ăsta. Oftez şi închid, deblocând telefonul pentru a îi trimite un nou text. Încep să scriu şi--
Rămân deodată în loc, abţinându-mă să nu ţip.
—Ah! Ryan?!
E nimeni altul decât el. A stat în spatele meu, aşteptând să mă sperie. Tipic lui, presupun.
—Nu ar trebui să laşi uşa aşa. Nu ştii ce oameni umblă străzile pe vremea asta.
Îi fac semn să intre înăuntru. Ne aşezăm amândoi confortabil pe canapea în living room. Îl privesc adânc în ochi.
—Deci, ai adus...?
El dă din cap afirmativ. Îşi duce mâna la buzunarul de la blugi şi scoate grăbit un pliculeţ, în care se află o pudra albă, inconfundabilă. Rânjesc. Abia aşteptam clipa aceasta. Mica mea scăpare din lumea asta nenorocită. Momentul meu, în care să mă simt că pot să îi dau naiba pe toţi. Şi ce ador să fac asta. Trebuie să fiu sinceră, doar nu mă pot minţi singură. Sunt deja înconjurată de oameni falşi, care m-au făcut şi pe mine ca ei. Aşa că acum am ajuns la alte metode, unele mai eficiente aş putea zice, pentru a nu mai considera mereu, 24/7, că sunt singură. Nici părinţii mei nu sunt îngeri. Şi ei au contribuit la crearea persoanei de astăzi. O persoană fără viitor, ţin să spun. Am impresia că sunt aşa singură... Dar e trist. Nimeni nu ar trebui să se simtă singur într-o lume cu şapte miliarde de oameni. Dintre ăştia, sunt şi buni la suflet.
De ce nu am putut să îi întâlnesc? Pe cine mint eu? Am întâlnit destui. Cu toate acestea, nu la timpul potrivit, din păcate. Mă bate un gând de ceva timp: cât de mult mi-aş dori să primesc o a doua şansă. O a două şansă, ca să iau totul de la capăt. De exemplu, să fac cunoştiinţă cu nişte oameni minunaţi din nou, să nu îi las să plece din viaţa mea, pentru că sunt o rază de lumină. Eu i-am lăsat să plece... E vina mea? E vina mea, nu este aşa? Îmi pare rău. Degeaba mai regret. E prea târziu. Nu pot da timpul înapoi. Sunt o epavă, nu? O epavă. Urăsc oamenii care au o viaţă bună, nu ca mine. Toate feţele alea zâmbitoare. Meh. Cum o fi... Nu! Gata cu gândurile astea! Gata. Oricum... Hah! Tânjeam grav după o relaxare. Nu am mai luat de o săptămână. Ajunsesem aproape disperată, sincer. Din fericire, îl am pe ''comerciantul'' meu.
Haha. Încă îmi aduc aminte când am început treaba asta. A fost acum trei luni, cred. Sau, ca să zic mai exact, atunci când m-am băgat eu în relaţia dintre Ryan şi Brooke. Hm. Nu o să uit reacţia lui Brooke când ne-a văzut. Haios. Cum a fugit de îndată. Cum nu s-a mai uitat în spatele ei. Iar eu râdeam. Şi el râdea.
Probabil că săraca de ea încă plânge şi acum. Imaginea îi e întipărită în minte. Se gândeşte neîncetat, în fiecare clipă din zi. Mie nu îmi pasă absolut deloc. Mereu am urât-o din tot sufletul meu, încă din clasa a noua. A primit ce merită.
Mă sprijin de băiatul de alături. Pare la fel de abătut.
E la fel de distrus ca mine.
Asta e.
Îmi iau telefonul. El observă acest lucru şi îmi vorbeşte, tonul lui schimbându-se într-unul serios:
—Trimite-i un mesaj nou lui Brooke.
Înţeleg ce vrea să spună. Tastez:
'4 ZILE'
A/N: Sper ca v-a placut! Va rog frumos sa votati daca da, si sa lasati un comentariu cu parerea voastra. Capitolul 7 de saptamana viitoare va avea o mica surpriza... ;)
P.S: Multumesc enorm lui thedragoncancer pentru coperta geniala! :)