Aka Manah.
M-am trezit deodată, simţind cum toată energia îmi revenise. Numele lui. Numele lui de demon. Dacă îi ziceam asta, eram sigură că m-ar fi ascultat.
Sau omorât. Una din două.
Dar eram, oare, dispusă să risc?
Era un întuneric apăsător în cămăruţa în care mă aflam, dormind în patul improvizat lângă, aparent, mama mea. Eram învelite cu nişte blănuri călduroase, însă eu încă resimţeam frigul până în măduva oaselor.
Injerd —mama— mă muncise până apusese soarele, iar apoi m-a condus într-o cocioabă minusculă, care mai avea puţin şi se dărăma, susţinând că asta era casa noastră. Eu am zâmbit strâmb, ajutând-o să pregătească „ceva d-ale gurii", deşi mai mult o încurcam, într-un final, dându-mă la o parte, iar după ce ne-am umplut stomacurile, ne-am pus la culcare, căci următoarea zi va fi la de grea şi năucitoare ca aceasta.
Aflasem că eram servitoare ale conducătorului Erik însuşi. Stăteam lângă...locuinţa lui presupun. Nu prea învăţasem despre această eră din istoria omenirii aşa că eram pe dinafară. Din câte am înţeles, eram de cel mai jos rang, ocupându-ne cu rufele şi cu hrănirea animalelor. Servitoarele mai „superioare" făceau curăţenie, mâncare şi aveau grijă de familia conducătorului.
Mie îmi plăcea, oarecum, rolul pe care îl aveam. Voiam să fiu neînsemnată. Nu mi-aş fi dorit să dau nas în nas cu un viking nervos şi pus pe cuceriri de pământuri şi de femei, deopotrivă. Ar fi fost ideal, de fapt, să nu-l întâlnesc niciodată. Din câte am înţeles, atât de la Vladimir, de la mama cât şi de la celelalte servitoare, arătam destul de bine. Cel puţin pentru vikingi.
Mi-am scuturat capul, încercând să-mi alung întrebările năucitoare din minte, la care oricum nu aveam răspunsuri. Am încercat să adorm din nou, când, deodată, cineva mă smuci de braţ, făcându-mă să mă ridic instantaneu din pat.
—Grimhilde! Ce dracu'? Trezeşte-te! Mai e puţin şi răsare soarele!
—D-d-da, imediat, am zis eu, dezorientată şi holbându-mă la chipul ei absolut deloc obosit.
De unde avea atâta energie femeia asta?
Mi-am schimbat roba cu una mai curată, care arăta exact la fel. Mă simţeam împuţită, iar părul îmi striga neajutorat după o baie. Presupun că obiceiurile mele de fată de oraş îşi spuneau cuvântul.
Injerd era deja pregătită. Începu să facă ceva de mâncare, iar mirosul de sânge şi carne îmi întoarse stomacul pe dos. Ştiam că ei erau obişnuiţi cu aşa ceva, dar eu am preferat să nu fiu atentă la ce prepara ea. Închideam ochii şi mâncam, încercând să ignor conştiinţa care îmi urla să vomit totul. Dacă voiam să supravieţuiesc, trebuia să mă hrănesc, indiferent cu ce.
După ce am terminat, am ajutat-o să strângă ustensilele —dacă le-aş putea numi aşa— şi vasele din lut în care am mâncat. Erau confecţionate cu măiestrie şi m-am mirat că noi aveam aşa ceva, având în vedere poziţia josnică în care ne aflam.
Observând că mă holbam destul de intens la un bol, Injerd pufni uşor şi mi-l luă din mână.
—Pe ăsta l-a adus tac-tu, când a plecat în primul raid. Nu mai ţin minte unde au fost, dar ştiu că a fost un raid de mare succes. A reuşit şi el să pună mâna pe câteva chilipiruri. Şi blanurile alea de pe pat tot de acolo sunt.
Vorbea pe un ton vesel, deşi eu observasem că era nostalgic şi trist. Pusese vasele sub pat şi se ridică în picioare, scuturându-şi roba.
—Tata unde e? am întrebat-o eu, deşi am regretat imediat cum vorbele îmi părăsiră gura.
Îmi aruncă o privire pierdută şi îndurerată. Tresări, realizând că se pierduse în gânduri. Se uită la mine, îngustându-şi ochii, aproape dispărându-i de pe faţa grăsuţă.
—Grimhilde, ce-i cu interogatoriul ăsta? Treci naibii la treabă!
Începu să mă împingă, gonindu-mă din singura cămăruţă a căsuţei noastre vechi şi dărăpânate.
—Du-te şi dă de mâncare la cai, eu am de hrănit porcii şi de curăţat coteţul. Dispari! Şi să nu te prind că leneveşti că îţi sucesc capul ăla pătrat ca la găini!
Mă holbam la ea cum fugea în direcţia opusă mie, dispărând în întunericul dimineţii, care încă nu îşi făcu apariţia. Am oftat, întrebându-mă unde dracu era grajdul. Fusese chiar lângă locul în care apărusem eu ziua precedentă, dar erau atât de multe drumuri întortocheate în această curte uriaşă încât mă pierdusem doar gândindu-mă la cum să ajung acolo.
—Rahat! am strigat eu în întunericul absolut, neînţelegând cum aş fi putut umbla pe drumuri, fără să-mi văd nici măcar degetele mâinii, la cât de negru era totul. Cică mai e puţin şi răsare soarele, nici măcar nu s-a crăpat de ziuă...
Deodată, am simţit cum o mână mi se strecoară uşor pe abdomen. Panicată, mă desprind rapid, fugind în direcţia opusă.
Dar, desigur, pentru că în orice viaţă sunt o împiedicată idioată, piciorul mi-a alunecat şi m-am trezit sărutând pământul.
—Rahat, am şoptit din nou, frica acaparându-mă total.
Un râset cunoscut se auzi în întuneric şi mă făcu să mă ridic grăbită împrejur. Întunericul începu să dispară treptat, iar obiectele şi cocioabele din jurul meu începură să prindă formă.
Vladimir stătea în faţa mea, privindu-mă diavolesc. Am tresărit, iar apoi când am observat că era doar el, am oftat uşurată, prinzându-mă de genunchi şi respirând sacadat. Expresia lui era de milioane.
—Ce a fost asta? întrebă el, confuz.
—Credeam că e altcineva, am răspuns eu, mult prea sinceră, şi am îngheţat, realizând cât de ciudat şi ambiguu sunase asta pentru el.
—...şi e bine că sunt eu? continuă el, ridicându-şi sprâncenele până în cer.
—...rahat, am şoptit din nou, prinsă pe picior greşit.
Nu ştiam ce să fac. Să-i zic pe numele de demon? Să insist că îl ştiam? M-ar fi crezut? M-ar fi omorât?
El începu să râdă, întrerupându-mi şirul gândurilor.
Am schiţat şi eu un zâmbet, surâzând jenată. Trebuia să-i fac jocul. Trebuia să-i fac pe plac. Nu puteam să mor din nou. Trebuia să-i câştig încrederea, oricât de imposibil ar fi sunat asta. Abia apoi aş fi putut încerca să vorbesc din nou cu el despre asta.
Dar oare ar fi putut să mă ajute? Oare avea puterea să călătorească în timp?
Nu, presupun că nu. Căci dacă avea, Amadeia nu ar mai fi rămas moartă.
Vladimir aşteptă politicos să mă gândesc la un răspuns adecvat, însă, deodată, se auziră zgomote de cai şi oameni, iar Vladimir îngheţă, făcându-mă să-l privesc dezorientată.
Am simţit o adiere uşoară când apăruse în faţa mea, într-o fracţiune de secundă, şi mă prinse în braţe, strângându-mă în aşa fel încât să nu mă pot mişca. Mi-am ascuns faţa în blana ce o purta, realizând că ceva era în neregulă.
Deodată, îmi dădu drumul şi cad lată pe podeaua cămăruţei mele şi a mamei. Vladimir stătea cu spatele lipit de uşă, privind printr-o crăpătură oamenii de afară. Îşi îngustă ochii, încordându-şi fiecare muşchi din corp, aşteptând răbdător ca hărmălaia de afară să înceteze.
Într-un final, oftă şi se răsuci înspre mine.
Îmi aruncă o privire pierdută, de parcă pentru câteva secunde şi uitase că mai eram şi eu acolo.
Un rânjet i se întinse pe faţă, apropriindu-se cu paşi înceţi de mine.
—Stai! am zis eu, ridicându-mi palma în faţa lui, încercând să-l fac să se oprească.
Îşi ridică o sprânceană, smucindu-mă de mână şi aruncându-mă în pat. Am scăpat un chiţăit, iar el se puse peste mine, aşezându-şi mâinile de o parte şi de alta a capului meu.
Vladimir doar râse, îndepărtându-mi o şuviţă rebelă de pe faţă.
—Acum câteva minute ai vorbit de parcă mă aşteptai şi acum faci pe inabordabila? şopti el, pe un ton răguşit şi irezistibil, aplecându-şi capul, pregătit să mă sărute.
Mi-am pus palmele peste gură, aruncându-i o privire rece şi îngheţată. Îl văzusem cum flirta cu o grămadă de femei, aşa că devenisem oarecum obişnuită şi imună la farmecele lui. Plus că el se modela după preferinţele femeilor din această eră, ceea ce nu era genul meu, fata de oraş, modernă.
Dar minţeam dacă ziceam că inima mea nu o luase la goană.
—Ştiu ce înseamnă dacă mă culc cu tine, am spus eu, strângându-mi mai bine gura cu mâinile.
Îşi ridică sprâncenele, iar ochii i se învolburară aproape imperceptibil.
—Că rămâi însărcinată sau cum? mă întrebă el, amuzat.
Am pufnit, dându-mi ochii peste cap.
—Ştim amândoi că eşti steril.
Îmi dau o mie de palme mentale, nevenindu-mi să cred cât de proastă eram.
Confuzia îi crescu şi se transformă, treptat, în suspiciune.
—Şi de unde ştii tu asta?
Expresia amuzată fu înlăturată în totalitate, locul ei luându-i-o bănuiala.
—Cine erau oamenii de afară? am schimbat eu subiectul, deşi ştiam că era în van.
Vladimir se ridică, deodată, de pe mine şi mă smuci de un braţ, punându-mă pe picioare.
—Cine dracu eşti?
Îşi miji ochii, încercând să vadă adânc în mine, probabil inspectându-mi sufletul. Panicată, neştiind cum arăta sufletul meu după ce am petrecut ceva timp în iad, m-am eliberat din strânsoarea lui şi, gândindu-mă cum aş putea să-i distrag atenţia, i-am dat o palmă.
Îşi puse mâna pe obraz, holbându-se la mine neîncrezător.
—I-i-ieşi a-a-afară, mă bâlbâiam eu, observând cum furia lui crescu într-atât de mult încât părea că mi-ar fi rupt gâtul chiar în acel moment.
Nici nu apuc să îmi termin bine gândul, căci el mă prinse de piepţii robei, strângându-mă şi zgâlţâindu-mă de parcă eram o păpuşă de cârpă.
Am început să plâng, realizând că eram o proastă, care ar fi fost mai bine dacă ar fi rămas în iad.
Vladimir ar fi ştiut cum să se comporte într-o astfel de situaţie. Poate ar fi râs. Poate şi-ar fi ridicat o sprânceană. Însă Hjorr era un barbar fără scrupule, dar şi un demon pe care oamenii îl iritau la culme, chiar dacă îi găsea fascinanţi.
Rămăsesem fără opţiuni. Oricum m-ar fi omorât. Aşa că de ce să nu-mi încerc şi asul din mânecă?
—Aka..., am şoptit eu, deşi felul în care mă strângea îmi tăia respiraţia. Aka Ma...
Se holba la mine, ochii mărindu-se şi transformându-se în râurile sângerii de care îmi fusese atât de dor. Am oftat uşurată, că am putut să le mai văd o dată.
Văzând cât de uşurată eram de schimbarea ochilor săi, Vladimir îngheţă din nou, neştiind ce să facă.
Apoi, deodată, două braţe mă smuciră de mijloc, desprinzându-mă de Vladimir. El privi în spatele meu, iar şocul i se citea pe chipul perfect sculptat.
—Ah, la dracu, chiar trebuie să te joci cu linia temporală?
Persoana care mă ţinea în braţe îmi şopti amuzată în ureche, făcându-mă să mă cutremur înspăimântată.
—Alastor, spuse Vladimir, atenţia fiindu-i acaparată de bărbatul ce mă ţinea prizonieră. Ce dracu faci aici? N-ai damnaţi de prins?
—Aka Manah, ce bine îmi pare să te revăd! vorbi bărbatul, iar eu, observând familiaritatea cu care vorbeau cei doi, adăugând şi faptul că apăruse deodată în cameră, deşi Vladimir stătea în faţa singurei uşi a căsuţei...
Era un alt demon.
„N-ai damnaţi de prins?"
Venise după mine.
Am început să mă zbat, iar Alastor chicoti, strângându-mă mai tare.
—Ce ai păţit, damnato? Vrei să scapi?
Începu să râdă. Un fior mi se strecură pe şira spinării, făcându-mă să tremur din toate încheieturile.
—E o damnată? întrebă Vladimir, iar rotiţele creieraşului lui începură să se mişte, dându-şi seama de unde ştiam eu atâtea informaţii şi de ce păream de parcă mă trezisem pe altă planetă.
—Nu e orice damnată. E fiica lui Lucifer.
Vladimir îşi înălţă sprâncenele până în tavan de surprindere.
—Lucifer?
Alastor îşi retrase o mână doar ca să-şi dea o palmă, făcându-mă să-mi măresc ochii de uimire.
—Ah, căcat, mi-a scăpat. Îmi pare rău, Aka. Nu putem să ne jucăm cu linia temporală. O să afli peste câteva sute de ani.
Într-o fracţiune de secundă, mă trezesc în braţele lui Vladimir, faţă în faţă cu intrusul.
Era un bărbat înalt, cu părul scurt, blond deschis şi ochii de o culoare asemănătoare cu a mea, doar că un albastru mult mai deschis. Era îmbrăcat ca un barbar, probabil ca să nu bată la ochi în această împrejurime.
—De ce se comportă de parcă mă cunoaşte? întrebă Vladimir, pe un ton dur şi intimidant.
Alastor se uita când la mine, când la Vladimir, prins vizibil în dilemă. Ochii îi luceau de frică, având în vedere că era în faţa celui mai important demon din iad, imediat după Lucifer...sau poate chiar era cel mai important, având în vedere că regele iadului murise.
—Aka...ştii că nu putem să vorbim despre aşa ceva...
—V-v-v-vladimir, am reuşit eu să îndrug, agăţându-mă de el de parcă era aer.
L-am simţit tensionându-se, mai confuz ca niciodată.
—O...o cunosc? întrebă Vladimir, cu o voce ciudată.
Alastor se holbă la el şi oftă amarnic. Se redresă imediat, clipind încet şi afişând o expresie serioasă.
—Ea este slăbiciunea ta din viitor.
—Slăbiciunea mea? repetă el, pe un ton neîncrezător.
—Da. Aşa că dă-o încoace să o trimit înapoi în...
—Nu am nevoie de slăbiciuni.
Alastor, realizând ce însemnau cuvintele sale, îşi ridică mâinile în aer şi afişă o expresie disperată.
—Nunununununu, să nu îndrăzneşti! Îţi dai seama unde trebuie să mai sar după ce...
Însă era prea târziu. Mâna puternică a lui Vladimir coborî pe gâtul meu şi, cu o trosnitură dezgustătoare, îmi rupse gâtul.