994, Groenlanda, "Ţara Verde"
—Nu te confund!
Vladimir se răsuci uşor pe călcăie, întorcându-se cu faţa la mine.
Fugisem după el, intrând în grajd, simţind cum pieptul mai avea puţin şi îmi exploda.
Un râs cristalin umplu încăperea plină de cai, servitori şi copii ce se jucau cu fânul şi noroiul, murdărindu-se din cap până în picioare.
—Draga mea... numele?
Se aplecă înspre mine, ridicându-şi o sprânceană în mod teatral. Simţeam cum obrajii mi se înroşeau considerabil şi, cu o voce tremurată şi şoptită, îi spun plină de emoţii:
—Re...re...re...
El aşteptă să continui, dar eu mă simţeam de parcă nu aveam glas. Ţineam gura deschisă, dar nu ieşea niciun sunet. Reuşisem să articulez "re", forţându-mă, însă mai mult nu puteam. Era ca şi cum numele-mi dispăruse dintr-o dată din minte.
—Oh? Ţi-a mâncat pisica limba? mă întrebă el, amuzat de tăcerea mea bruscă.
—Vladimir..., îi repetam eu numele, încercând să mă agăţ de el, să nu-l uit măcar pe al lui.
—Vladimir... frumos nume. Poate am să-l folosesc cândva, şopti el, mai mult pentru sine.
Înnebuneam. De ce se comporta aşa? De ce nu mă recunoştea? De ce locul în care ne aflam arăta în halul ăsta? Unde eram?
Şi de ce eu nu îmi aminteam propriul meu nume?
Din cauza unui gând impulsiv şi idiot, îl prind de braţ, strângându-l atât de tare încât articulaţiile mele se alibseră. Şi atunci am observat.
Pielea mea. Pielea mea, de obicei albă şi palidă, nu mai era. Era măslinie. Era murdară. De parcă nu mai făcusem baie de multă vreme.
Îi dau drumul, de parcă mă arsesem. Mi-am privit din nou mâinile, nevenindu-mi să cred ochilor. Dacă stăteam să mă gândesc, simţeam ceva ciudat. Ceva nelalocul lui.
—O-o-oglindă...
—Hmm? Ce ai zis? mă întrebă el, scrutându-mă atent, interesat de revelaţiile mele bruşte.
Mă uitam disperată prin jur, încercând să găsesc o oglindă, un ciob, ceva prin care aş putea să-mi văd reflexia. Nu era nimic. Era doar un grajd cu vreo 6 cai, la care era pus câte un servitor să-i perie şi să-i aranjeze. Vreo 3 copii fugeau de colo-colo, jucându-se, iar podeaua era acoperită de fân şi de excremente, adunate de un alt om.
Într-un final, am renunţat la căutare şi mi-am fixat ochii pe Vladimir, care mă privea în continuare confuz, dar şi amuzat. Şi el arăta diferit. Părul său negru era lung —avea părul mai frumos ca oricare fată din împrejurare—, ochii îi erau negri, nicidecum roşii, iar hainele sale... era îmbrăcat ca un soldat...ba nu, ca un barbar. Soldat-barbar. Avea pe el piele şi blană de animale, iar armura sa îl făcea să pară mult mai impunător decât costumul său negru obişnuit. Avea şi o sabie ataşată de brâu, iar vederea sa mă făcu să-mi înghit un nod din gât.
Mi-am scuturat capul. Nu mi-ar fi făcut nimic. Ba chiar era prietenos cu mine. Vladimir nu ar fi făcut ceva. Chiar dacă nu mă recunoştea. Nu-i aşa?
Nu-i aşa?
Am tras adânc aer în piept şi l-am privit hotărâtă. Observându-mi schimbarea bruscă de spirit, se încruntă, dar aşteptă să vadă ce am de zis.
—Descrie-mă, i-am spus eu, iar sprâncenele sale s-au înălţat până în cer.
—Poftim? Ce să fac? mă întrebă el, crezând că nu m-a auzit bine.
L-am apucat din nou de braţ, dându-mi o palmă mentală, mustrându-mă pe mine însămi din cauza comportamentului meu copilăros şi impulsiv.
Trebuia să am grijă. Nu mă recunoştea. Nu ştiam ce ar fi putut să facă dacă dădeam semne de agresivitate. Era ca şi cum aş fi fost în preajma unui lup complet sălbatic. Trebuia să-l iau cu uşurelul, să mă mişc încet, fără mişcări repezite.
Am oftat, dându-i cu greu drumul, simţind cum frica mi se aduna în piept. Aveam nevoie de el acum, când totul era aşa confuz şi difuz. Aveam nevoie de atingerea lui. Aveam nevoie de cuvintele lui liniştitoare, de privirea lui dezaprobatoare, de replicile sale sarcastice, de orice m-ar fi făcut să-mi amintesc de vechiul Vladimir.
Bărbatul din faţa mea semăna perfect cu el, însă nu era el.
—Spune-mi te rog cum arăt.
Mi-am pus mâinile pe lângă corp şi mi-am ridicat capul, cât să-l pot privi mai bine în ochi. El îşi înclină capul într-o parte, punându-şi indexul pe bârbie, studiindu-mă într-un mod...obscen.
—Foarte bine. Ăsta e felul tău subtil de a-mi cere să ţi-o trag?
Mi-am dat ochii peste cap, însă un frison mă acapară deodată, dându-mi seama că nu era chiar o glumă.
—Nu la asta mă referam. Spune-mi ce culoare au ochii mei. Cum arată faţa mea. Te rog.
El râse pe sub barbă, luându-mă peste picior.
—Nu sunt o fire romantică, să ştii.
—Nu mă interesează aşa ceva! Vreau doar să ştiu cum arăt!
Vocea mea disperată îi trase un semnal de alarmă, făcându-l să-şi înguste ochii. Oftă, aşezându-şi cu nonşalanţă mâinile în şolduri, privindu-mă atent, dar acum precaut, din cap până în picioare.
—Nu ştii cum arăţi? Pe ce lume te afli?
Mi-am dat din nou ochii peste cap, muşcându-mi buza inferioară de frustrare.
—Doar spune-mi, te rog. Nu o să te mai deranjez, după.
Un zâmbet batjocoritor îi tremură pe buze şi făcu un pas în faţă, făcându-mă să mă cutremur speriată. Ce făcea?
Începu să înainteze înspre mine, iar eu, simţind aura lui ameninţătoare, m-am retras uşor, însă m-am lovit cu un bufnet înfundat de peretele din spatele meu. Mi-am căscat ochii, realizând că eram prinsă în capcană şi nu mai aveam cum să scap.
Zâmbetul său se transformă în rânjet şi îşi propti cu putere mâinile de o parte şi de alta a capului meu. Îşi plecă ochii cât să fie la acelaşi nivel cu ai mei.
—Ochii tăi sunt albaştri ca cerul. Părul tău e negru şi lung ca al meu, cu o nuanţă uşoară de albastru. Tenul tău e frumos, delicat, fin, uşor-maroniu, iar buzele .... roşii, mari şi pline. Nasul tău e uşor cârn, dar nu-ţi face griji, arată foarte bine pe faţa ta. Să îţi descriu şi corpul?
Îşi lipi deodată mâna de mijlocul meu, trăgându-mă mai aproape de el, atât de aproape, încât nasurile ni se atingeau.
Simţeam cum mă sufocam, atât de aproape de el. Încercam să-mi revin, să mă dau la o parte, dar strânsoarea lui era prea puternică. Nu aş fi putut face nimic.
—Grimhilde! Ce dracu faci? Avem rufe de spălat! Treci dracu încoace!
Urletul unei femei mă făcu să tresar, iar pe Vladimir să se uite furios în stânga mea. Mi-am îndreptat şi eu ochii în aceeaşi direcţie.
Era o femeie grăsuţă, cu ochii negri şi aproape închişi din cauza obrajilor săi supradimensionaţi. Avea părul negru aruncat pe spate, atât de încâlcit încât părea că îşi făcuse dreduri, doar că, probabil, nu şi-l pieptănase niciodată. Era îmbrăcată într-o robă maronie, însă formele sale rotunjite încă erau vizibile. Nu era nici tânără, nici bătrână, iar gura ei era deformată, de parcă se pregătea să urle în orice moment.
—Grimhilde! Ce tot faci? Mă ignori? Treci încoace! Acum îţi arde de tăvăleală?
Mi-am ridicat sprâncenele, uimită, dându-mi seama că vorbea cu mine.
Vladimir oftă enervat, dar se retrase, privind-o în continuare pe femeia ce ne întrerupse.
—Mă scuzi, Hjorr, dar trebuie să o iau cu mine. Nu are timp de aşa ceva.
Vladimir zâmbi, afectat, însă nu lăsă iritarea să-i iasă la suprafaţă. Era el. Se comporta la fel. Masca sa era la locul ei.
Evident, femeia nu realiza că păşea pe teren minat. Pentru ea, Vladimir părea doar un om obişnuit, de care ea nu avea timp în momentul de faţă. Nu ştia ce ar fi putut el să facă. Nu ştia că el doar se prefăcea.
—Scuze, Injerd. O să ne rezolvăm problemele mai târziu, spuse el, pe un ton înţelegător şi jos, răguşit.
Îmi aruncă o privire fugitivă şi îmi făcu cu ochiul, înainte să plece naiba ştie unde.
Încă îi priveam spatele puternic care se îndepărta rapid, când simt o palmă peste ceafă.
—Ouch! Ce naiba?
—Ce naiba? Ce naiba? Cum îndrăzneşti să-i spui aşa ceva mamei tale?
Mi-am căscat ochii la ea, nevenindu-mi să cred ce tocmai îmi spusese.
—M-m-m-mama mea? am întrebat-o eu, iar focul din privirea ei se intensifică, urmat de o altă palmă peste ceafă.
Era mai scundă decât mine, dar cumva reuşea să mă lovească perfect, fără să-i alunece mâna sau ceva. Îmi frecam ceafa, înjurând în gând. Femeia —aparent, mama mea— mă trase de braţ deodată, făcându-mă să mă împiedic de propriile-mi picioare, aproape căzând grămadă pe pământul îmbibat de fân.
—Stai la taclale cu luptătorii ăştia, în loc să-ţi faci treaba. Ştii doar că Hjorr nu e de încredere. O să te lase însărcinată şi după se duce la următoarea. Nu poţi să te uiţi şi tu la unul mai responsabil? Da, o fi frumos, naiba să-l ia, dar nu ţine totul de cât de chipeş e, fata mea. Ia stai, de ce eşti aşa dezbrăcată? Tre' să vină iarna, eşti tâmpită? Sau te-o dezbrăcat Hjorr deja?
Mă zgâlţâi de braţ, în timp ce mă târa pe marginea unui râu, la câteva minute depărtare de grajdul unde îl întâlnisem pe Vladimir.
Am ignorat-o, urmărind multitudinea de femei îmbrăcate în stilul nostru, murdare şi cu părul încâlcit, cum spălau de zori rufele în râu, clătindu-le şi punându-le înapoi în coşurile ciudate, din lemn. Părea că totul era făcut din lemn.
—În ce... în ce an suntem? am întrebat-o eu, spaima amorţindu-mi toţi muşchii.
—Despre ce an vorbeşti, tâmpito?
Femeia se uita confuză la mine, neînţelegând despre ce vorbeam.
Respirând sacadat, am prins-o de braţ, reformulându-mi întrebarea:
—Cine domneşte acum?
—Fata mea... pe ce lume te afli? Te-a trăznit deodată Odin pentru că eşti mult prea păcătoasă?
O priveam dezorientată, neînţelegând referinţa la zeul din mitologia nordică.
—O-o-odin? Cum adică? Ce se... Unde sunt?
Femeia mă apucă de umeri, privindu-mă compătimitor.
—Ţi-a furat Hjorr minţile. Of, nu pot să cred că te-am pierdut şi pe tine...
—Răspunde-mi te rog! am întrerupt-o eu, simţind, într-adevăr, cum îmi pierdeam minţile.
Se uita speriată la mine, neînţelegându-mi comportamentul, dar îmi răspunsese, într-un final, pe un ton lent şi clar, cât să înţeleagă şi o proastă ca mine:
—Conducătorul... conducătorul nostru e Erik cel Roşu. Grimhilde, cum să nu ştii aşa ceva? Suntem în Ţara Verde.
Confuzia mea se măreşte din ce în ce mai mult, cu cât ea continuă să-mi vorbească nişte cuvinte ce nu aveau sens pentru mine. Erik cel Roşu? Ţara Verde?
Unde dracu mă aflam?
Erik cel Roşu... Ţara Verde... îmi sunau oarecum cunoscute aceste cuvinte...
—Suntem...suntem cumva...vikingi? Suntem în Nord?
Femeia începu să râdă şi îmi dădu încă o palmă peste ceafă, începând să se aproprie de marginea râului.
—Ţi-ai revenit şi tu, în sfârşit. Nu ştiu ce te-a apucat, Grimhilde. Dar, hai, gata cu vorbăria, să trecem la muncă. Altfel, vai de capetele noastre.
Ceva îmi spunea că nici asta nu era o glumă.
Am inspirat adânc, căutând înnebunită aer. Înţelegeam. Chiar nu mai eram în timpul meu. Eram în epoca vikingilor, aparent. Dar ce căutam aici? Cum ajunsesem aici?
Alerg şi alerg şi alerg, căutându-l.
Dar nu era nicăieri.
Eram doar eu. Singură. Pierdută. Bulversată.
Cad pe jos, proptindu-mi palmele în zăpada albă şi strălucitoare.
Încep să plâng, suferinţa invadându-mă, făcându-mă să suspin tulburată şi înfricoşată.
Renunţasem. M-am lăsat pradă întunericului, melancoliei şi nebuniei.
Era de negăsit. Încercam degeaba. Totul era în van.
Totul era pierdut în abis.
Eram în iad. Îmi aminteam. Fusesem în iad. Murisem. Adriana mă omorâse. Iar apoi Vladimir... nu, conştiinţa mea mă făcuse, cumva, să scap. Să revin în lumea fizică. Şi am ajuns aici. Într-un alt corp, într-o altă epocă, într-o altă vreme.
M-am reîncarnat?
Dar nu avea cum. Încă îmi aminteam de viaţa anterioară. Oare avea de a face cu sângele meu de demon?
Era atât de complicat încă numai când încercam să mă gândesc la asta, simţeam cum capul îmi va bubui. Dar eram recunoscătoare pentru faptul că apucasem să-l întâlnesc din nou pe el. Era o concidenţă stranie, dar fericită.
Oare?
Îmi vândusem sufletul lui. Nu însemna asta că sufletele noastre erau conectate? Nu credeam că locul în care fusesem aruncată fusese unul aleatoriu. Treaba cu iadul şi sufletele fusese mult prea gândită, iar acest lucru chiar nu avea cum să fie lăsat de izbelişte.
Dar ce ştiam eu de fapt?
Mi-am scuturat capul, încercând să-mi alung gândurile negre, care mi se tot strecurau în minte. Aveam o nouă şansă la viaţă. Puteam respira. Puteam vorbi cu oameni. Puteam trăi. Îl puteam vedea. Trebuia să mă bucur. Trebuia să uit totul. Trebuia să îmi fac o nouă viaţă.
Am alergat repede înspre femeia care ar trebui să îmi fie mamă şi am apucat o haină, pe care am îmbibat-o în apa rece ca gheaţa. M-am strâmbat, simţind cum degetele îmi degerau.
—Mai cu forţă, Grimhilde! Ce naiba, nu ai mâncat de dimineaţă? Lasă că vezi tu ce bătaie îţi dau când ajungem acasă!
Vorbele sale le făcură pe fetele din jurul nostru să surâdă discrete, iar mie mi se întinde un zâmbet uriaş pe faţă, în ciuda ameninţărilor sale. Trăiam. Asta era tot ce conta. Cel puţin atunci.
*
—Da. O văd. Asta e, nu?
Da. Ştii ce ai de făcut.
—Totuşi... cum a reuşit să scape? Nu am mai fost trimis după un suflet scăpat de ceva vreme. Şi de când eşti tu şeful meu? De ce mă pune la treabă comandantul trupelor infernale?
Vocea din capul său suspină tristă, dar totuşi reveni pe poziţii.
Am fost retrogradat. Ştii. Din cauza lui Lamashtu.
—Ea ţi-a ordonat să prind sufletul acesta rătăcit? comentă Alastor, trecându-şi o mână prin părul scurt de un blond deschis şi urmărind în continuare fata brunetă, cu părul lung şi încâlcit, scrutând-o atent cu ochii săi albaştri.
Nu. Ştii doar că pe ea nu o interesează astfel de chestiuni juvenile. Nu trebuie să ştie că a scăpat.
—Ah, ce revigorant! Au trecut câteva sute de ani de când a reuşit cineva să scape. Începusem să mă plictisesc. Pământul e tare amuzant.
Ai grijă. Trebuie să o prinzi înainte să moară. Căci altfel...
—Ştiu, ştiu, va sări dintr-un corp în altul, călătorind prin spaţiu şi timp, îl ironiză blondul, dându-şi ochii peste cap, veghiind-o în continuare pe fată, cocoţat într-un copac, ascuns de crengiile abundente.
Ştii cine e, nu?
—O altă damnată? întrebă Alastor, plictisit de predica lui Abaddon.
E fiica lui Lucifer.
—Oho, aşa mai vii de acasă, comentă el, ochii sclipindu-i deodată interesaţi.
Nu îi distruge sufletul, totuşi.
—De ce? comentă Alastor, bosumflându-se.
Lamashtu are planuri pentru ea.
Prezenţa lui Abaddon din mintea sa dispăru, iar Alastor constată că, în sfârşit, era singur. Rupse o frunză din copac, jucându-se gânditor cu ea.
—Planuri, huh? Oare ce pune la cale regina iadului?