Brooke's POV
Ah, o nouă zi. Mă simt aşa obosită. Sunt ameţită de parcă am băut ceva aseară. Dar nu aş avea niciun motiv să beau, decât-- de fapt, stai. Mi-am adus aminte. Meh. Îmi întind mâna foarte lent să opresc alarma oribilă de la telefon şi mă dau, chinuindu-mă, jos din pat. Asta e, Brooke, aşa începe încă o dimineaţă. Trebuie să iei totul de la capăt. Şi totuşi, pare chiar simplu, să fiu sinceră. Mă bucur. Nu vreau să ajung în starea aia în care să vreau doar să mănânc îngheţată şi să mă uit la Titanic, apoi să plâng o eternitate şi să mă plâng de problemele mele celorlalţi, gen ''Ce grea e viaţa mea! Nu mă înţelege nimeni!'', iar în final să pun pe Facebook şi pe Twitter o sută de postări cu cinci mii de hashtag-uri ca şi clasicele '#tristă' sau '#despărţire'. Nu. Ştiu că sunt mai bună de atât.
Mă duc, încălţată cu papucii pufoşi, la bucătărie. Deja simt un miros foarte plăcut. Acolo, Andrew deja mă aşteaptă cu desertul meu favorit: clătite cu vanilie. Tocmai când să apuc una, o voce caldă venind din spatele meu mă opreşte. E nimeni alta decât mătuşa June. E îmbrăcată casual, cu blugi mulaţi şi un tricou pe care scrie mare ''IDFC''. M-am obişnuit că e mai rebelă de fel. Mereu a vrut să fie modernă. Are, la urma urmei, doar 28 de ani. E, de asemenea, sora mai mică cu zece ani a mamei mele. Şi cum mama era o împătimită a cumpărăturilor, e normal că surioara ei a moştenit această calitate. Eu mă uit mohorâtă la ea. Ea se abţine să nu râdă de mine la figura pe care o am.
S-a obişnuit în aceşti şase ani de când a devenit tutorele nostru cu expresia mea matinală. Fratele meu, care stă somnoros pe balcon în cealaltă parte a camerei, ne zâmbeşte larg şi ne invită să ne aşezăm. Nu mă voi sătura niciodată de rânjetul ăla, sunt sigură. Mereu îmi face într-o clipită ziua mai bună. Pornesc radioul, care redă melodia 'Guys My Age', de Hey Violet. Ne punem pe scaune şi începem să ronţăim. Îmi iau telefonul şi verific rapid ora. Deschid ochii larg când observ că s-a făcut ora 12:30. Fug în dormitor şi mă schimb imediat în timp ce, desigur, ţin o clătită în gură, fiindcă bineînţeles că îmi am priorităţile în ordine. Alerg după aceea spre uşă şi îl iau de mână pe Andy. Mătuşa ne urează succes la liceu şi noi plecăm, târându-ne cu ghiozdanele.
Mergem în pas alergător la uşa lui Tori.
Batem o dată. De două ori. De trei ori. Niciun răspuns. Încerc să o sun. În acel moment, ea iese. Spre surprinderea mea, e uşor suspicioasă. Cred că e doar obosită, ca noi, de altfel. O îmbrăţişez cum fac de obicei.
—Tori, hei! Gata de şcoală? P.S: Observi ce atitudine exemplară am?! întreb eu mândră de mine, dar cu o tentă subtil sarcastică.
—Oh... da. Radiezi astăzi. Hai mai repede, ceasul e deja aproape fix, zice ea.
—D-da! Tori, eşti bine? Pari foarte extenuată. Ai dormit?
—Sunt bine. Dar de fapt nu, nu prea am dormit... Dar nu-i nimic, avem matematică deci dorm atunci.
—Aşa te vreau! exclamă şi Andrew.
Toţi trei pornim către liceu şi ajungem în doar cinci minute. Acolo, intrăm în curtea aglomerată. Păşim grăbiţi pe aleea principală spre intrare. Totul mi se pare a fi destul de normal. Parcă nu s-a schimbat chiar nimic. E din ce în ce mai bine. Intrăm pe holul spaţios şi ne îndreptăm în ritm alert spre clase. Din instinct, îmi întorc privirea spre dreapta. Şi, pur şi simplu, ziua îmi este înnegrită când văd pe persoană pe care o detest atât de mult... E nimeni altcineva decât Alison. Ea îmi aruncă o privire de gheaţă şi, în mod nonşalant, îmi arată degetul mijlociu. Nici că aveam pretenţii.
Mă străduiesc să nu las asta să îmi strice gândurile pozitive şi îi dau 'seen' şi merg, zâmbind, mai departe. Alegerea cea mai bună, consider eu. Este mult mai elegant aşa. Varianta a doua ar fi fost să îi dau un pumn în mutră, dar nu vreau să mă murdăresc de noroi. Efectiv îmi cauzează scârbă persoana aia. Intrăm în clasă. În drumul scurt către bancă, trec pe lângă... Ryan. Nici nu pot să îl privesc. El încearcă să îmi şoptească ceva, dar nu îl bag în seamă. Sigur trebuie să fie ceva de tipul ''Vreau să vorbim mai târziu despre ce s-a întâmplat'', aşa că nu mă interesează. Recunosc că parte din mine vrea să vadă explicaţia jalnică pe care o are şi să mai râd puţin.
Sunt prea rea? Oare?
Hmm... Nah. Eu cu Tori ne aşezăm cuminţi în banca noastră, ultima de la geam, cunoscută mai bine ca şi banca telefoniştilor. Ora de istorie începe. Minunat! Profesoară vine şi aruncă catalogul pe catedră. Cu o privire rece, ne spune fără alte anunţuri să scoatem o foaie de hârtie. Genial! Mă apuc, pot zice cu exasperare, să scriu ce ştiu. Mă uit la Tori, care este la fel de luată prin surprindere la mine. Nu aveam mari pretenţii să fie o zi de şcoală foarte reuşită după ieri, dar totuşi. Fabulos!
În timp ce scriu în continuare, un bileţel sare pe bancă. Îl analizez şi îl deschid repejor, pe furiş:
'IARTĂ-MĂ'
Iau pixul şi răspund succint:
'NU'
Îi ajunge. Îl dau înapoi. În câteva secunde, bileţelul îşi face loc iar lângă lucrarea mea pe jumătate completată. Îl deschid, încercând în acelaşi timp să îmi menţin calmul şi să îmi potolesc nervii. Îl citesc:
'Te rog, vreau să îţi explic'
Din nou, îi răspund hotărâtă:
'E bine să vrei :)'
Mereu ai avut o explicaţie pentru orice greşeală a ta, te stiu bine. Am învăţat că eşti mincinosul perfect. Fără să îl privesc în ochi, i-l arunc. Nu realizez că traiectoria mea nu a fost deloc bună, chiar deloc. Hârtiuţa aterizează fix în faţa profesoarei, care dădea ocoluri printre elevi. Pentru câteva clipe o observă, apoi o ia în mână. Asta nu ar fi chiar atât de grav, dacă respectiva doamnă nu ar avea obiceiul să citească tuturor cu voce tare bileţele pe care le prinde în ora dumneaei. Aproape toţi încep să râdă copios. Ruşinată, plec repede afară. Prietena mea încearcă să mă urmeze, dar autoritatea prezentă nu o lasă să vină cu mine. Merg la baie, să am puţină linişte şi să îmi adun gândurile.
Hah... E baia aia blestemată. Nici nu suport să stau aici. Mă uit la mine în oglindă şi îmi dau cu apă pe faţă.
Când îmi ridic privirea iar, tresar de îndată şi aproape încep să ţip speriată. În spatele meu se află nimeni altcineva decât boul. Vreau să îl evit şi să ies mai repede de acolo. El, fără să zică măcar un cuvânt, mă apucă de braţ, strâns. Îmi ridic capul. Mi se pare doar mie sau situaţia devine chiar dubioasă? Dacă şi eu cred acest lucru, e de rău.
—Dă -mi drumul! Nu mai am ce vorbi cu tine! îi strig.
—Brooke--, zice el, pe un ton mult prea relaxat.
Aştept câteva clipe ce par interminabile să spună în continuare ce are de spus.
--Dacă nu vrei să fii din nou cu mine, o să regreţi amarnic. Ştii cât de mult ţin la tine. Ştii... nu-i aşa?--
Privirea lui e... demonică.
--O să mai zic doar atât: dacă eu nu te pot avea... nu te poate avea nimeni.
Zâmbetul luminos de altădată se transformă într-unul diabolic.
Mă trânteşte de perete şi se uită la mine de parcă... de parcă sunt... o pradă.
Pleacă tăcut, la fel cum a venit. În acel moment îşi face apariţia Tori.
Eu încep să plâng, copleşită de emoţii.
A/N: Sper ca v-a placut! Va rog sa votati si lasati un comentariu daca da! Multumesc! :) Un An Nou fericit tuturor! :D