Nu scot vorbe, dar coarda,
neputând să se țină pe mut,
din a sufletului urlet tumult
lasă să se-audă doar coada...
Atunci liniștea e brăzdată
de vaiet, mă sperii și privesc tăcut
în gol, ca un om pierdut.
Hai viață sau moarte odată!
Ochii mi se-nchid, somnul dulce,
mă fură, m-amăgește prin vis
cum că viața-i ceva distins;
trezirea realu-mi aduce.
Trupul nu-mi încearcă senzație,
pierdut în viziuni...un martir;
mai știu doar atât -că respir-,
căci aud gemete la expirație.