FLASHBACK – CÂTEVA LUNI ÎN URMĂ
Brooke's POV
Fug de îndată de lângă... el. Tori şi Andrew sunt în spatele meu, încercând să mă oprească. Îi ignor. Nu am în cap decât imaginea aia blestemată. Sunt scârbită de ce mi-a fost dat să văd. Cum a putut să facă aşa ceva? Şi cu Alison?! Nu, nu e posibil. E doar o greşeală. Ryan nu m-ar înşela. Şi nu aşa. Nu. Trebuie să gândesc logic. Poate... uh, poate doar s-a dus până la baie şi acolo Alison, profitând de ocazie, l-a sărutat pe neaşteptate, iar el a fost bineînţeles luat total prin surprindere! E sigur o fază pe care o interpretez greşit. Ca una din scenele alea clasice din seriale. Da, clar asta e! Ryan nu m-ar trăda în felul ăsta, îl cunosc bine... E un înger.
Aha. Ce trist, mă mint singură acum. Oficial tot restul anului e stricat. Mda... Fără să mai zic un cuvânt, urc pur şi simplu în maşina fratelui meu. Mă aşez confortabil, întinsă pe bancheta din spate. Nu mai am chef de absolut nimic altceva. Doar puţină linişte, să procesez toată treaba. Totul se mişcă în reluare, timp de cinci minute până ajungem în faţa blocului. Cobor, încă complet tăcută, şi deschid uşa de la intrare. Urc lent scările, nepăsătoare. Intru în apartament, mă descalţ şi mă pun în pat, cu faţa direct în pernă. Aşa ar reacţiona oricine, nu? Frate-miu 'loial' --ce urăsc cuvântul asta dintr-odată-- alături de Tori, stau şi ei la rândul lor pe modul silent. Dacă mai aud şi cel mai mic sunet, înnebunesc.
Prietena 'loială' --ugh-- îşi face în sfârşit curaj să vorbească. Foarte mare greşeală. Din toate situaţiile de genul, nu s-a învăţat minte să nu mă deranjeze? Abţinându-mă să nu arunc cu perne după ea, mă străduiesc să o ascult. O privesc atent. Observ că rosteşte nişte fraze, dar în mintea mea nu este fixat decât un singur lucru. Ryan. Nenorocitul de Ryan. Dacă îi mai văd mutra încă o dată, îl pocnesc. Mă forţez să le spun persoanelor de lângă mine că sunt în regulă, nu am nevoie de asistenţă specială. E doar un caz tipic de înşelare. Nimic mai mult. Mâine, când o să mă îndrept spre liceu, voi intra calmă în clasă şi îmi voi vedea de zi. Dacă 'el' mă bagă în seamă, nu mă interesează.
Dacă stau să mă gândesc, cum am putut fi chiar aşa naivă? Asta a fost o amărâtă de relaţie de câteva luni. Cu un tip întâlnit la mall. De care ţin să menţionez nu auzisem până în clipa aceea. Şi despre care am aflat că s-a mutat recent aici. Şi căruia i-am dat numărul de telefon, fiindcă de ce nu, corect?! Sunt praf. Ştiam că e dubios. Ar fi trebuit să îmi ascult instinctul. Dar s-a întâmplat să îi acord o şansă, cumva. Iar acum normal că nu îmi rămâne decât să regret. Sunt într-o stare jalnică. E penibil. A fost doar o simplă relaţie cu niciun rost. Îl voi da uitării. Doar nu va începe să mă bântuie. Uşor, îmi revin în fire. BFF se uită extrem de mirată la mine, de parcă vede o persoană nouă. Şi poate aşa şi e. Sau mă grăbesc.
—Hei, e totul bine? Faci o faţă ca şi cum a venit Nico Tortorella în cameră, spune Tori rânjind.
Mereu mă amuză când zice asta. De aceea o ador. Pentru simplul fapt că e ea, şi nu se preface.
—În momentul asta, de Nico Tortorella am nevoie sincer. Andy cred că e de acord cu mine. Nu-i aşa, Andy? Hmm?
—Ha, ha. Şi nu îmi mai spune Andy. Eşti literalmente singurul om care îmi mai zice aşa din clasa a cincea.
—Eşti frăţiorul meu. Îmi place să te alint, probleme?
—Sunt mai mare ca tine.
—În fine, cine vrea să fie 'forever ''alună''' cu mine la o ciocolată caldă? întreb eu, serioasă.
Când vine vorba de ciocolată caldă, nu pot glumi.
Cei doi se aşează pe canapea şi pornesc televizorul. O reluare la The Walking Dead e pe cale să înceapă, aşa că vin repede cu cănile fierbinţi. Nici nu îmi vine a crede ce rapid trec peste aşa-zisa ''despărţire''. Oare chiar pot zice că aveam sentimente pentru el? În orice caz, evident că el nu, deci cui îi pasă?
După ce se termină episodul, Tori se uită grăbită la ceas. E ora 23. Ea se scuză şi pleacă. Oricum apartamentul ei e la două etaje de al nostru, deci nu e nicio problemă că e târziu. De fapt, poate o problemă destul de majoră ar fi faptul că mâine e abia marţi, din nefericire. Abia aştept weekendul. Puţină odihnă mă va ajuta să uit de toate astea.
Tori's POV
Încui uşa bine. Simt că am nevoie urgent de somn. Of. sper că Brooke e OK. Urăsc când o văd supărată. Se întâmplă destul de rar să se supere, deci... Dar măcar reuşesc să o fac mereu să zâmbească, şi asta mă bucură enorm. Mă simt destul de prost că am încurajat-o să îi dea numărul de telefon boului de Ryan. Eu şi alegerile mele. Cel puţin, ştiu acum care e faţa adevărată a lui. Şi nu pot spune că îmi place, deloc. Chiar sunt curioasă dacă o să îndrăznească mâine la şcoală să încerce să se împace cumva cu Brooke. Şi dacă face asta, eu sunt aici să îi dau un pumn fix în nas. Doar asta e treaba unei prietene într-o astfel de situaţie. E ca o regulă nescrisă. Sau pur şi simplu îmi place să lovesc oamenii cu orice ocazie. Mă duc liniştită direct la baie. Intru în duş, fredonând, şi pornesc apa caldă. Aveam nevoie de relaxare.
Dar, spre enervarea mea, nu durează mult căci aud un ciocănit la uşă.
Serios? Cine poate să bată la ora asta? Oare să fie Brooke? Nu m-ar mira, dar totuşi. Îmi iau repejor un halat pe mine şi păşesc pe jumătate adormită către uşa de la intrare. Fără să mai verific vizorul, deschid. Nu este nimeni. Bine, chiar sunt obosită. Mai nou aud şi sunete. Huh, mă întreb când îşi vor face apariţia şi fantomele care vor să îmi bântuie sufletul. Tot se apropie marele Halloween în câteva zile, deci nu mi-ar strica puţină companie spirituală. Dar prefer să nu fiu singură în caz de ceva. Iar acum mă gândesc numai la tâmpenii. Patule, vin imediat. Chiar când să merg spre camera mea, se mai aude de data aceasta foarte clar încă un ciocănit. Devine bizar... Înghiţind în sec, păşesc ţinându-mi respiraţia spre uşă. Primul lucru pe care îl fac e să mă uit prin vizor.
Din nou, nimeni. Ce naiba? Pe bune, dacă se mai întâmplă o dată sun la poliţie. Cine are chef la ora asta de farse? Oftând, îmi iau telefonul de pe noptieră. Oricum somnul pe noaptea asta practic s-a dus, deci presupun că pot să mai stau o oră, adică mai multe, pe Snapchat. Nu mă satur să văd oameni căţeluşi. Cu o ceaşcă de ceai lângă mine, sunt mult mai bine. Iar părinţii mei nu sunt acasă până la 7 dimineaţa. Genial, sincronizare de nota zece! Mai rămâne să apară din întuneric o figură cu un cuţit uriaş de bucătărie, sau să fie mai modern, să primesc un mesaj anonim înfricoşător. Acum sunt sarcastică cu mine însămi. Ugh, unde e telecomanda la tele--
Aproape instant, un fior îmi trece neîntrerupt pe şira spinării. Am auzit, iarăşi, un ciocănit. Foarte puternic. Tresar, şi ţinând la îndemână telefonul pentru orice eventualitate, mă duc hotărâtă la uşa. Mă apropii, temătoare, de vizor. Lumina e stinsă pe coridor, deci din nou, nu e absolut nimeni pe scări. Atunci cum naiba--
Deschid ochii larg. Stau proptită în loc. Am auzit un al patrulea ciocănit. Nu de la uşă. Vine din... nu, e imposibil. Complet terifiată, mă întorc cu spatele. În acea clipă, într-o singură secundă, frica mea se adevereşte. Sunetul vine... de fapt... din camera mea. Fără să mai pierd timpul, încep să ţip disperată şi caut prin întuneric cheile să scap din casă. Dintr-odată, două mâini mă prind strâns. Mă uit într-o parte, cu sângele îngheţat în vene, la cine este.
—Dacă mai scoţi şi cel mai mic cuvânt, îţi tai gâtul şi te las aici până te găseşte Brooke, spune silueta neagră.
Recunosc imediat vocea. E... oh Doamne.
Ryan.
—Ce... ce vrei?
—Mâine, la şcoală, îi spui prietenei tale să vorbească cu mine. Chiar nu voiam să ne prindă pe mine şi pe Alison aşa, deci trebuie să îmi cer scuze. Iar dacă spui cuiva, oricui, sau contactezi poliţia, te omor la fel de uşor cum am intrat în casă. Ai înţeles?
—D-da..., rostesc eu, respirând greu.
Am un atac de panică. Unde e nenorocitul de inhalator?!
Ryan se uită animalic la mine. Îmi aruncă inhalatorul pe jos. Face cu ochiul, cu o figură demonică, şi pleacă fără agitaţie.
A/N: Daca v-a placut, va rog frumos de tot sa votati, si chiar sa lasati un comentariu cu parerea voastra. Multumesc! :)