Erau pe malul lacului și profilul conacului se înălța în spatele lor oferind o priveliște spectaculoasă de oriunde te uitai. Soarele zâmbea în fața imaginii pline de serenitate și în aer se simțeau deja miresmele primăverii, în timp ce Amelia îl sorbea din priviri pe Nick. Stăteau întinși pe un pled în iarba înaltă și părul nisipos al tânărului se mișca ușor, împins de vântul ce adia. Ochii îi scânteiau fiindcă tocmai îi povestise Ameliei o întâmplare de la școală și amândoi se amuzaseră de tonul folosit, dar mai ales de bazaconiile pline de înflorituri ale poveștii. Un moment de liniște se lăsă între ei, clipă în care privirile lor deveniră serioase și visătoare, fără să poată să se desprindă unul din ochii celuilalt. Nick își drese glasul stânjenit și îi aranjă Ameliei o șuviță de păr ce se încăpățâna să revină peste chipul fetei. Amelia oftă și închise ochii. Momentele ca acesta de acum deveniseră din ce în ce mai dese.
Amelia ridică pleoapele și constată cu groază că peisajul se schimba văzând cu ochii, în timp ce Nick rămase nemișcat cu același zâmbet fermecător pe chip. Ceva trosnea în aer și ziua luminoasă deveni o pâclă neagră încărcată de fum. Fum! Erau flăcări peste tot, iar Amelia țâșni în picioare, încercând în același timp să-l prindă de mâini pe Nick, care părea încremenit și neafectat de cele din jur. Însă nu reuși, fiindcă o forță inexplicabilă o trăgea înapoi și o îndepărta de Nick. Întinse mâinile în față, dar ele prinseră doar aerul și în momentul în care flăcările îl învăluiră pe Nick într-un mod grotesc și fără speranță, fata începu să urle neputincioasă și îngrozită.
— Nick! Nick! Nick!
Amelia deschise ochii, în timp ce țipătul îi muri pe buze. Fremăta încă sub imperiul visului avut, respirația fiindu-i accelerată în timp ce rememora imaginile de coșmar ce păreau ireale acum.
— Nick, șopti ea. Vocea ei hârâi răgușită, dar ignoră durerea din gât și se ridică în șezut în patul larg pe care fusese așezată. Aruncă o privire de ansamblu și remarcă în lumina difuză că încăperea în care se afla îi era total necunoscută.
Frica reveni în forță.
Își aminti de explozie, de teroarea pe care o simțise când Nick căzuse lovit de necunoscutul acela.
Oh, Doamne! Nick!
Închise ochii din nou, încercând să-și reprime lacrimile ce doreau să fie eliberate. Nodul din gât se intensifică și înghiți, încercând să alunge gândul că iubitul ei putea fi mort. Ars... Învăluit în flăcări exact ca în vis. Ghearele ascuțite ale vinovăției o răscoleau pe dinăuntru și Amelia se cuprinse în brațe lăsând să-i scape un vaiet dureros. Chinul ce-l simțea nu-l putea compara cu nimic similar în viața ei. Simțea că-i lipsea o parte vitală în corp și totuși... Totuși, nu se putea convinge că Nick nu mai era. O parte importantă credea cu toată tăria că acesta fusese salvat, că se salvase singur. Ea nu putea concepe o lume fără Nick.
Se ridică îmbărbătată, ignorând luxul care o împresura din toate colțurile camerei. Păși pe covorul moale, remarcând în treacăt că era desculță, dar îmbrăcată în aceleași haine. Ridică mâinile murdare de funingine și încleștă dinții, îndreptându-se hotărâtă spre ușă. Trase de ea, însă aceasta nici nu se urni. Era captivă și gândul acesta o determină să scoată un urlet de furie pe care îl înnăbuși, ducându-și mâna făcută pumn la gură. Își roti disperată ochii, căutând scăparea. Trebuia să ajungă la Nick, să-l vadă cu ochii ei, să-l strângă în brațe și să nu-i mai dea drumul niciodată.
Traversă din câțiva pași camera, îndreptându-se spre fereastra acoperită de draperii grele. Trase de una dintre ele și icni când zări zăbrelele de fier. Încăperea nu avea balcon, părea mai degrabă o celulă, sau așa o percepea ea în momentele acestea. Deschise atentă fereastra și privi în jos, estimând că se afla cel mai probabil la nivelul al doilea al clădirii. Vântul rece o făcu să se înfioare, dar atenția îi fu distrasă în totalitate de pustiul ce i se înfățișa în fața ochilor. Un câmp deschis fără clădiri era toată priveliștea de care avea parte. Camera care îi fusese alocată avea vedere în spatele clădirii. Nu zărea țipenie de om. Nu putea să își dea seama nici ce oră era pentru că cerul era atât de întunecat de ziceai că e seară.
Cu siguranță, nu se mai afla în Londra, dar nici nu putea fi la mare distanță. Nu era posibil să fi fost inconștientă atâta timp. Sau era?
Zgomotul ușii trântite în spatele ei o făcu să tresară atât de puternic, încât scoase un țipăt scurt, în timp ce se întorcea cu repeziciune.
Femeia din fața ei rămasese la fel de șocată ca și ea. Nu știuse la ce să se aștepte atunci când avea să dea ochii de răpitorul ei pentru că mintea ei nu avusese timp să proceseze toate detaliile și se simțea mai degrabă confuză, dar cu siguranță nu-și imaginase că prima persoană pe care avea să o vadă era o slujnică. Brațele femeii erau încărcate cu lemne pentru foc— bănuia ea— și momentul se prelungi în timp ce se studiau una pe cealaltă.
Femeia plecă prima ochii și se grăbi să ajungă la focul ce era pe cale să se stingă.
Amelia își roti ochii de la femeie spre ușă și înapoi. Putea fi atât de ușor? Făcu un pas ezitant spre ușă cu ochii țintă pe spatele slujnicei.
— Eu nu aș face asta, domnișoară! Amelia încremeni, auzind vocea groasă ce o opri câteva clipe. Femeia se întoarse, scuturându-și mâinile pe sorț și o privi aproape cu milă. Un bărbat vă păzește ușa și eu una în locul dumneavoastră nu aș vrea să am de-a face cu el.
Amelia cântări o clipă cuvintele femeii. Mințea? Avea de gând să riște, așa că mai făcu un pas. O privi aspru pe femeie.
— Unde sunt? Cine m-a adus aici?
— Lasă fata în pace, domnișoară Jones! Nu o să-ți răspundă, nu dacă ține la slujba ei și la familia ei.
Prima dată sesiză reacția femeii care se făcuse mică la auzul vocii și care se îndreptă rapid spre ușă. Amelia se întoarse cu încetinitorul fără să vrea să facă conexiunea potrivită între vocea cunoscută și situația în care se afla. Șocul o amuți când dădu cu ochii de persoana din cadrul ușii, care se dădu la o parte făcându-i servitoarei loc cu un aer amuzat și un rictus satisfăcut lipit de față.
— Dumneavoastră? se bâlbâi ea fără a-i veni să creadă ceea ce vedea. Era un coșmar.
— Chiar eu, domnișoară Jones, rosti baronul Danville politicos, în timp ce închidea ușa. Se apropie silențios de Amelia, părând teribil de mulțumit de ceea ce văzu pe chipul ei. Lordul era un bărbat înalt, având alura unui muncitor, atât de masiv părea.
Amelia îl privi în ochi, simțind la propriu cum frica o părăsește și cum sentimentul de ură își face loc.
— De ce? Întrebarea simplă pusă pe un ton egal se pare că îl amuză nespus de tare pe Danville, pentru că acesta izbucni într-un râs sinistru, lăsându-și capul pe spate.
— Am să-ți răspund imediat, draga mea. Mai întâi aș vrea să închid fereastra. E destul de răcoare aici, nu crezi?
Baronul închise geamul și se întoarse cu un aer superior în fața Ameliei. Își încrucișă mâinile la spate și o privi pe fată gânditor. Nu se grăbea să vorbească și Amelia abia se mai abținea să nu se repeadă cu unghiile la fața lui.
Îl cunoștea pe omul acesta de când era un copil și având domeniile învecinate, își petrecuse o bună parte din copilărie jucându-se cu Elizabeth, sora acestuia. Deși, încă de când ajunsese la vârsta adolescenței observase o modificare în comportamentul acestuia, precum și privirile piezișe și pofticioase, ceea ce o făcuse să-l evite cu orice prilej. Totuși, nu-l crezuse în stare de asemenea atrocități, mai ales că nu vedea un motiv pentru care el să recurgă la ele.
Stătea nemișcată încercând să nu arate nimic din ceea ce simțea, însă în capul ei mii de întrebări nu aveau niciun răspuns.
— Așa... Vrei să știi motivul pentru care te afli aici, începu Danville pe un ton normal de conversație, uitându-se cu atenție la Amelia. Ei bine, în mod normal nu trebuia ca lucrurile să decurgă în felul acesta. Nu mă înțelege greșit, e perfect și așa, dar nu e ceea ce am plănuit eu pentru tine. Te-ai aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Ce noroc că omul meu a avut inspirația să te ia cu el. Baronul începu începu să se miște în jurul Ameliei, nemulțumit de lipsa de reacție a fetei. O, eram și eu acolo azi-noapte într-o trăsură, așteptând să fie făcută treaba aceea neplăcută, pentru că, nu-i așa, draga mea, cu greu mai găsești oameni de nădejde în zilele noastre. Vezi tu, fetițo, nu am bănuit nicio clipă că o să dau peste tine și Somerville acolo.
— De ce? șopti din nou sfârșită Amelia. Nu trebuia să întrebe. Nu trebuia.
— De ce? Danville se afla din nou în fața ei foarte aproape și Amelia se simți îngrețoșată când răsuflarea lui caldă o izbi din plin. Bărbatul părea o felină dizgrațioasă gata să-și atace prada. Nu, mai degrabă un șarpe veninos.
Observă schimbarea expresiei lui imediat. Acesta își îngustă ochii furios și îi prinse bărbia Ameliei într-o încleștare dureroasă.
— Pentru că trebuia să fii a mea. Mi-ai fost promisă, bastardă afurisită.
Vocea lui era calmă, contrastând puternic cu furia lui ce era evidențiată de roșeața puternică și de venele ce-i pulsau la tâmplă.
Amelia se străduia să nu țipe la durerea resimțită de atingerea monstrului din fața ei, mai ales că nu înțelegea ce-i spunea acesta. La o singură întrebare își dorea răspuns, dar știa că trebuia să-l determine să-i dezvăluie mai multe.
— Nu înțeleg. Promisă de către cine? răzbi Amelia să spună, deși simțea că rămâne fără aer.
Bărbatul o eliberă brusc, îndepărtându-se un pas de ea. O privi disprețuitor ca și cum ea ar fi fost un gândac pe cale să-l strivească.
— Ai vrea să știi, nu? Nu mai este relevant acum, draga mea. Ești în posesia mea acum și în totalitate la mila mea. Baronul își scoase ceasul de buzunar și rosti plin de enfază: Mă tem că va trebui să amânăm mica noastră discuție. Am o altă întâlnire acum.
— Nu, așteptați, strigă Amelia, văzând că bărbatul avea de gând să plece. Nick... Vă rog, imploră ea, ce s-a întâmplat cu el?
Pe fața bărbatului se întinse un rânjet grotesc și asta o îngrozi pe Amelia mai mult decât orice altceva.
— Mă tem că dragul tău iubit nu a supraviețuit, rosti cu satisfacție Danville.
— Nu... Nuu! Strigătul Ameliei îl luă prin surprindere pe bărbat, la fel și ploaia de lovituri. Nu, nu cred. Mințiți, Nick nu e mort. Amelia îl lovea pe baron cu pumnii ei mici, în timp ce vocea ei era deja înecată în lacrimi. Sufletul ei se lupta să supraviețuiască, deși în sinea ei devenea din ce în ce mai rece. Hohotea și suspina, încercând să nu lase adevărul cuvintelor lui să pătrundă în ea. Nu e adevărat!
Se redresă făcând un pas în spate, numai pentru a reveni și a-l pălmui pe baron cu toată puterea ei.
— Nick nu e mort! spuse ea cu ură.
Danville făcu un pas și o plezni plin de furie, urmărind cum Amelia cade, izbindu-se cu capul de muchia mesei.
— Ba e mort, târfă mică!
Bărbatul își aranjă haina iritat și ieși pe ușă fără să mai arunce o privire trupului mic întins pe covor.
Capitolul îl dedic OliviaHeartstorm.
Mulțumesc pentru tot, draga mea. Ești minunată!!!
Ultimele capitole le-am postat în forma lor originală și acesta de acum e ultimul pe care l-ați citit cu toții. Îmi cer scuze pentru situația creată și dacă nu intervine ceva major pe mâine aduc un capitol nou-nouț. M-aș bucura să văd că nu i-ați uitat pe Nick și pe Amelia. Vă mulțumesc tuturor și vă îmbrățișez pe toți. Ați fost foarte buni și îngăduitori cu mine.