Panică.
Cuvântul potrivit pentru a descrie starea de infern instalată în fiecare colț al existenței mele.
Unde mă aflu e irelevant dar ce urmează să fac, greu de explicat.
De parcă aș căuta un semn de viață în corpul meu înghețat de emoție apăs repede cu degetul pe încheietura mâinii să verific pulsul și îl simt cum accelerează din ce în ce mai zgomotos.
< Sunt vie deși nu mă simt. >
Mâinile încep să-mi tremure ușor, picioarele îmi devin moi și instabile iar vederea îmi este încețoșată. Totul începe să se învârtă haotic în jurul meu și am senzația că nu va fi deloc plăcut ceea ce urmează să se întâmple.
Înaintez câțiva pași și-mi rotesc ochii în toate direcțiile de parcă aș căuta ceva.
Gândul de a renunța la toată această nebunie chiar înainte să se întâmple pare mai firesc ca niciodată însă, ceva în interiorul meu îmi spune să continui.
Îmi încleștez degetele în podul palmei ca și cum aș aproba decizia luată în mintea mea și hotărăsc să mă așez înainte să mă copleșească emoțiile complet.
Scot din geantă și privesc melancolică batista dăruită de bunica chiar înainte să plec, batistă pe care a brodat special pentru această zi inițialele mele alături de mesajul:
,, Nu uita niciodată să zâmbești. Bunica. "
< Oare ce-o fi făcând la ora asta? >
În timp ce mă gândesc la ea peste sufletul meu se așterne o umbră de tristețe.
Devin prizoniera propriilor gânduri și în mintea mea, ziua aceea, începe din nou să se deruleze precum un film.
Era o zi oarecare.
Eu mă aflam în grija bunicii iar părinții mei erau în drum spre casă. Pe o străduță perpendiculară cu strada pe care locuiam o ciocnire puternică între două mașini avea să ne schimbe viețile complet.
Acea zi oarecare a devenit astfel, în doar câteva secunde, un haos total.
Bunica a devenit brusc neliniștită, poliția și ambulanțele goneau zgomotos spre locul accidentului iar eu numai încetam să repet printre lacrimi cuvintele 'mami' și 'tati'.
În toată această agonie două mâini călduroase m-au ridicat în brațe și m-au făcut să mă simt în siguranță.
Afecțiunea din ochii albaștri ai bunicii îmi alina dorul de părinți de fiecare dată când priveam către ea. Chiar și așa, în următoarele ore am rămas cu ochii fixați pe ușa de la intrare așteptând ca în orice moment părinții mei să se întoarcă acasă.
Ușa însă, a rămas neclintită până în momentul în care, două ciocănituri ferme au întrerupt tăcerea.
Când așteptarea care-mi chinuise sufletul de copil mai bine de o jumătate de zi în sfârșit se încheiase am fost surprinsă să zăresc dincolo de ușă doi polițiști și nu pe cei care mi-au dat viață.
Am devenit la doar 6 ani, orfană.
De atunci, ceva în interiorul meu s-a schimbat și m-a golit de fericire. M-a golit de viață și mi-a umplut sufletul de un dor inexplicabil pentru familia mea, dor care mă însoțește în fiecare pas pe care-l fac. În fiecare respirație.
Deși am rămas în tutela bunicii iar ea, a hotărât să ne mutăm din Bucureștiul mult prea aglomerat pentru vârsta ei într-un oraș liniștit de la munte, nu am lipsit de la mormântul părinților mei în nici un an pe data de 21 iulie.
Aceste amintiri mă fac să devin vulnerabilă așa că, îmi închid ochii într-o încercare disperată de a-mi găsi echilibrul interior. Recurg la tehnica personală 'inspir- respir' care nu dă greș niciodată atunci când sunt neliniștită.
Refuz să mă gândesc unde sunt și ce urmează să fac.
< Inspir, respir. Perfect, încă o dată. Deja mă simt mai bine, încerc să mă autoconving. >
În secunda următoare însă, îmi acopăr fața cu ambele palme și explodez.
- Nu pot să cred că fac asta!
Se pare că tehnica mea astăzi a dat greș.
- E prima oară pentru tine? răsună vocea de lângă mine.
Îmi deschid ochii și mă rotesc repede spre dreapta mea. O sprânceană mi se arcuiește involuntar în timp ce privirea mea întâlnește privirea lui.
Impactul mă lasă fără suflare.
Un fior ciudat îmi străbate șira spinării și o transformă într-un pian ale cărui clape tocmai au fost atinse pentru prima dată.
Respirația mi se îngreunează și încep să mă simt de parcă aș fi prinsă într-o capcană malefică a destinului. Numai că eu am venit aici de bunăvoie. Înghit în sec și-mi forțez ochii să-i scruteze privirea. Când lumina din ochii lui dansează energic și mă invită să mă contopesc în culoarea lor de ciocolată amăruie, rămân înmărmurită.
Îi cercetez fiecare părticică din trup ca și cum aș vrea să-l dezbrac de secrete.
Mă privește confuz.
Își trece delicat o mână prin părul negru ca abanosul iar buzele cărnoase i se arcuiesc într-un zâmbet larg.
În cel mai frumos zâmbet văzut vreodată.
Tânăr. Atletic. Cu mult sex-appeal.
Îmi mușc inconștient buza inferioară iar privirea mi se plimbă lent de la buzele sale senzuale la ochii săi căprui care par că se joacă cu bătăile inimii mele.
Înspir adânc iar în momentul în care parfumul lui îmi inundă simțurile mă simt dezarmată cum nu am mai fost niciodată în prezența unui bărbat.
Îl vreau.
În toate sensurile.
< Am gândit eu așa ceva? mi-am pierdut mințile? >
Nu mă pot lăuda cu o viață sentimentală activă. Câteva idile copilărești și nici o relație serioasă.
Până la 23 de ani am considerat că e mai important să-mi dedic timpul liber pasiunii pentru fotografie decât să mă întâlnesc cu bărbați nepotriviți care să-mi frângă inima așa cum se întâmpla mereu cu Sabrina, prietena mea cea mai bună.
În nici un caz nu sunt tipul acela de femeie care să cerșească iubirea sau atenția unui bărbat.
Revenind la bărbatul de lângă mine care pare desprins din revistele de modă, privindu-l mă simt de parcă aș face ceva interzis.
Îl doresc.
Intens. Nebunește.
În timp ce oftez adânc, hohote de râs din partea lui mă readuc în același loc în care, în urmă cu câteva minute, eram cuprinsă complet de panică.
Expresia feței mi se schimbă instant.
Încruntarea de pe fața mea cere explicații imediate în timp ce privirea mea dură îl fixează de parcă el ar fi victima iar eu un asasin profesionist.
- Mi se pare mie prințesă sau mă privești de parcă ai vrea să faci dragoste cu mine?
Nu faptul că a dezvăluit cu voce tare gândurile mele cele mai ascunse mă face să îmi ies din minți ci faptul că m-a numit prințesă.
< Prințesă, eu? dacă a vorbit serios atunci tipul are nevoie de ochelari. >
Îmi analizez ținuta, o pereche de blugi peste care cade lejer un tricou banal. Părul îmi stă probabil în toate direcțiile. Cu siguranță arăt precum o prințesă, ironic vorbind.
< Dacă vrea război atunci, război să fie! >
- Poftim? cine te crezi, Brad Pitt? ripostez furioasă.
- Brad Pitt e mult mai în vârstă decât mine, completează el calm.
- Da, dar tot sexy e, mă schimonosesc eu spre el. Pare nici să nu observe.
- Aha, deci mă găsești sexy, răsună amuzată vocea lui.
< Admit, am pierdut lupta dar am de gând să câștig războiul! >
Cred că mai devreme când i-am făcut descrierea m-am pripit, trebuia să adaug și faptul că e arogant.
Enervant de arogant.
< Arogant dar cu mult sex-appeal, trebuie să recunosc. >
- Tocmai ai făcut-o din nou? mă chestionează necunoscutul de lângă mine despre care nu știu nimic. Decât că e sexy.
Când conștientizez cât de evident este ceea ce se întâmplă în mintea mea neg rotindu-mi capul energic într-o parte și apoi în cealaltă căutând totodată o scuză plauzibilă.
- Păi... e prima oară când...
- Mi-am dat seama, mă întrerupe el repede din bâlbâială în timp ce întinde mâna în direcția mea. Eu sunt Daniel.
- Alina, răspund în timp ce facem cunoștință.
O voce de femeie îmi atrage toată atenția spre direcția ei când începe să vorbească despre echipamentul de siguranță din dotarea avionului.
Reușesc să rețin doar fraza 'în caz de urgență'.
< Oh, acum chiar că sunt pierdută! >
Frica îmi face inima să-mi bubuie zgomotos în piept în timp ce degetele mi se înfing în buretele tare de pe mânerele scaunului.
< Fir-ar! mă simt exact ca la dentist.>
După câteva minute avionul în care mă aflu decolează iar eu mă simt pe punctul de a izbucni într-un alt atac de panică când o atingere blândă îmi acoperă palmele tremurânde.
- Sunt lângă tine Alina. Curaj!
Îi arunc o privire nesigură și-i zâmbesc în semn de mulțumire.
Îi privesc irișii și mă las hipnotizată de culoarea lor cafenie. Apoi, îmi mușc buza inferioară și mă cufund în confortul scaunului de unde îl urmăresc cum se pierde în gânduri în timp ce privește prin geamul micuț al avionului.
Adoarme aproape instant.
Scotocesc după aparatul foto prin geantă și acționez înainte să gândesc. Îi fac o poză. Apoi, cuprinsă de o altă doză de curaj nebunesc mă aplec în direcția lui. Vreau să fotografiez prin geamul pe care-și sprijină capul zborul printre nori dar, în momentul în care buzele mele aproape se ating de buzele lui, încremenesc.
< Hm, aș putea chiar să îl sărut pe arogant și el nici să nu știe. >
Ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile imorale Daniel își deschide ochii instantaneu.
- Profiți cumva de mine în somn? mă tachinează imediat ce se trezește.
- Eu tocmai ce... cum? în nici un caz! rostesc imediat ce îmi găsesc cuvintele.
- Dar ai vrea, nu? îmi zâmbește suspicios.
< Oh nu, a zâmbit din nou. >
Mă înroșesc în obraji precum un trandafir roșu când înflorește și mă retrag înapoi pe locul meu. Când îmi sprijin aparatul de fotografiat în poală mă simt salvată.
Îmi îndrept umerii, îl sfidez cu privirea și îi zâmbesc diavolește.
Urmează să-i dau lovitura de grație.
- Relaxează-te Daniel, vroiam să fac o poză. Să te sărut vroiam poate...doar în visele tale.
Încep să râd.
< Punct ochit, punct lovit dragul meu! >
- Tocmai mi-ai frânt inima, prințesă.
O umbră de tristețe pare să-i străbată pentru un moment irișii dar mă hotărăsc să nu las garda jos. Nu e momentul potrivit să cedez în fața farmecelor sale.
- Sunt sigură că vei supraviețui, rostesc și zâmbesc ironic.
Rămâne fără replică. Îi dispare până și zâmbetul.
Tocmai am câștigat războiul.
***
Păreri? m-ar ajuta mult să știu ce v-a plăcut și unde mai am de lucrat. 😁😘🤗