Când mobilul începu să îi sune, se întoarse spre șeful lui și îi zise în grabă:
- Trebuie să plec, Adam, scuze.
Bărbatul îi făcu semn din cap că nu era nicio problemă, apoi Ferras își luă rucsacul în spate și continuă să-l asculte pe Josh de la celălalt capăt al firului. Îl făcu din mână și lui Oscar, care nu mai părăsise localul în ultimele zile și îl făcuse fericit pe băiat. Merse grăbit spre ieşire. Şi ar fi părăsit de îndată locul acela dacă o anume persoană nu l-ar fi împiedicat.
- Ferr, dragă, unde pleci aşa în fugă?
Îi venea să şteargă podelele cu faţa ei. De fapt, i-ar fi pus o cârpă în gură doar ca să n-o mai audă vorbind aiurea. Nimeni nu-i zicea ”Ferr” în afară de o anume fată. Se întoarse instantaneu spre ea, apropiindu-şi chipul înfuriat de ea şi rosti:
- Dacă îmi mai spui aşa o dată, pe cuvânt că te răstignesc de peretele ăla, ai auzit?
Fata îl privi serioasă o fracţiune de secundă, apoi începu să râdă, agăţându-se de cămaşa lui Ferras:
- Ce simpatic eşti. Ce-ar fi să...?
- Lasă-mă, Amanda, pentru numele lui Dumnezeu! strigă el, atrăgând atenţia câtorva persoane din restaurant.
Îi împinse mâinile de pe el, apoi ieşi, privindu-şi ceasul de la mână. Spera să nu întârzie şi, astfel, să-l dezamăgească pe Josh sau, mai rău, pe Audrey. Alergă, simţind picăturile de transpiraţie curgându-i pe frunte. Oare de ce nu luase metroul? Ar fi fost o soluţie mult mai bună şi mai rapidă. Paşii mari pe care îi făcea îl oboseau enorm, dar avea să ajungă la timp. Era sigur de asta. Trebuia să ajungă.
Nu mai ştiu nici el câte minute sau ore sau zile îi luase tot drumul. Important era că se afla în faţa apartamentului, cu toate că îşi simţea faţa arzând, plină de sudoare. Îşi descheie primii nasturi de la cămaşă şi îşi trecu o dată mâna prin păr, zbârlindu-l mai tare. Ciocăni de câteva ori, aşezându-şi mai bine rucsacul. Josh îi ieşi imediat în întâmpinare, privindu-l pe sub gene, curios. Ferras nu putu să facă altceva decât să-i trântească cel mai neobişnuit rânjet al său şi să se sprijine de tocul uşii:
- Care-i treaba? întrebă el, ştergându-şi fruntea cu mâneca.
Colegul lui izbucni în râs, aşezându-şi degetul mare şi cel arătător pe tâmple.
- E adevărat că ţi-am spus să te grăbeşti, dar nu credeam că o vei lua chiar atât de în serios, rosti băiatul, încercând să se oprească din râs.
- Foarte amuzant. Unde-i Audrey? întrebă el, făcându-şi loc în casă.
Păşi în acel hol plin de tablouri şi privi o clipă în jur.
- Uşurel, ce-i cu pasiunea asta dintr-o dată pentru ea?
Întrebarea îl făcu pe Ferras să se oprească brusc şi să se întoarcă spre el. Stupefiat, îi privi chipul, dar observă rânjetul larg al prietenului său şi îi auzi chicotele înfundate. Atunci expiră profund, conştient că Josh doar glumise. Sau asta voise să facă cel puţin.
- Eşti prost. Ai zis să vin repede şi s-o duc la psihoterapie, îi aminti Ferras.
- Aşa-i, trebuie să coboare. Ai reţinut ce-ai de făcut? îl întrebă Josh, luându-şi cheile de la maşină şi îndesându-le în propriul buzunar.
- Îmi vorbeşti de parcă aş avea cinci ani. Ca şi cum ar fi mare lucru să o duc pe Audrey la cabinet, s-o aştept şi apoi s-o aduc înapoi acasă.
- Vezi că eşti băiat isteţ? râse din nou Josh de el. Oricum, te-ai descurcat bine zilele astea, ţi-am zis că aşa va fi. Audrey chiar e mulţumită de tine, deşi mai are porniri...
Tuşi de două ori, apoi îşi văzu sora intrând în hol. Ferras îşi ţinu respiraţia când fu din nou izbit de frumuseţea ei. Se aranjase, ea chiar se aranjase frumos. Îşi prinsese buclele mari într-un coc elegant şi se machiase. Pe asta nu credea c-o s-o vadă. Îşi conturase ochii discret şi se accesorizase. Purta atât cercei, cât şi un lănţişor argintiu. Audrey reuşea să fie elegantă mereu, indiferent dacă purta o rochie scumpă sau doar nişte ţoale ieftine. Chiar şi lejer, aşa cum era acum, semăna cu o zeitate. Ferras îi admira decenţa. Fata mereu îşi lua ceva de bung gust, precum fusta până la genunchi din acea clipă, de culoare albă şi făcută dintr-un material fin. De asemenea, tricourile şi bluzele ei o acopereau întotdeauna. Cămaşa rozalie de vară o transforma într-o copilă, în perfecţiunea pe care el nu credea c-o s-o întâlnească vreodată.
- Eşti gata? o întrebă el, iar ea clătină aprobator din cap.
În ciuda a ceea ce se petrecuse cu o zi în urmă, Audrey nu părea supărată pe el. Ba din contră, se arătase copleşită de grija şi atenţia lui Ferras. Nu i se întâmplase asemenea lucruri cu alte persoane pe care le cunoscuse, de pildă doamna Lilith. Recunoștea în mintea ei bolnavă că făcuse o tâmpenie în urmă cu o zi. Și se învinovățea din nou pentru asta. Știa că la un moment dat, el nu avea s-o mai suporte. Dar cât timp era posibil, stătea lângă el. Simțea ceva ciudat față de Ferr. Ceva ce nu mai simțise nicicând în viața ei. Pentru ea, mult prea curând, devenise vital să fie lângă el. Și mult prea curând avea tendința de a și-l dori aproape și de a o consola.
Ferras, pe de altă parte, se bucura s-o privească. Și s-o asculte. Se bucura să-i simtă unicul parfum, să-i vorbească încurajator și să fie el punctul ei de sprijin. Inima îi tresăltase de multe ori în ultimele zile. Și ardea de dorință s-o cunoască mai mult, să-i citească gândurile, să știe ce simte, ce vede, ce aude, să știe tot. Indiferent că ultima lor zi petrecută împreună se terminase cu un acces de furie, lucrurile păreau că reveniseră la normal acum. Așa era mereu cu Audrey, dar putea să se adapteze. Putea să suporte totul.
Ridică o sprânceană, privind-o din cap până în picioare încă o dată, lucru care o intimidă pe fată. Apoi, cu un gest galant, făcu o plecăciune, îi întinse mâna cavalerește și-i zise:
- Ce domnișoară frumoasă ești!
Audrey îl privi surprinsă pentru o clipă, dar se supuse, întinzându-i la rândul ei brațul. Atunci, băiatul, cu un zâmbet cuceritor pe chip, îi sărută mâna palidă, mică, și își menținu buzele acolo pentru o vreme, până ce locul se încălzi. Acele clipe îi părură o eternitate lui Audrey, care nu mai știa cum să se manifeste. Rămase doar tăcută, privindu-l curioasă și îmbujorată. Știa că Josh se află încă acolo, dar îl ignoră complet, fiind atentă doar la tânărul din fața ei, ce reușea s-o înmoaie atât de ușor.
- Mul-mulțumesc, rosti în cele din urmă, bâlbâindu-se.
Josh îi privea uimit, cu brațele încrucișate la piept. Dar Ferras nu păru să-i acorde atenție. Se abținu să nu zică ceva. Se gândi că nu era momentul să strice buna dispoziție a surorii lui, așa că murmură mai mult pentru sine:
- Am plecat.
Se despărțiră de el, iar Ferras și Audrey merseră în pași lenți spre cabinetul lui Curt. Cel puțin, așa-i spunea ea, căci profesorul ei voia să-și vorbească de la egal la egal.
- Vreau să-l cunoști, e foarte de treabă, îi spuse ea lui Ferras. Când termin ședința, mereu mă simt atât de...
- De? o întrebă el curios.
- De curată. De înviorată.
Ferras zâmbi și o scânteie de fericire se aprinse în el. Fata aceea era cu adevărat un miracol. Fără să se poată stăpâni, o sărută rapid și scurt pe obraz, apoi lăsă capul în jos, rușinat. Audrey făcu ochii mari de uimire, și își duse palma în locul atins de buzele lui. Îl privi dezorientată, ca și cum ar fi încercat să-l citească, dar rămase gânditoare în continuare. De regulă, zilele în care mergea la ședința de psihoterapie erau cele mai bune. Și acel moment tocmai o dovedise. Audrey nu simțea nicio furie nestăpânită în ea. Nu simțea tristețe sau dezamăgire și, pentru prima dată în viața ei, încrederea de sine parcă parcă i se aprinse într-un colț adânc al minții.
- Am ajuns, rosti ea. Mă aștepți sau vrei să pleci? întrebă ea, întorcându-se spre el.
El o privi în ochi hipnotizat, apoi își dădu o palmă mental, întrebându-se ce i se întâmplă.
- Sigur că te aștept. Voi fi aici când vei ieși, îi răspunse hotărât.
- Bine, pentru că vreau să faci cunoștință.
El aprobă, apoi ea intră și-l lăsă singur. În tot acest timp, se gândi la familia lui. Se întristă când iși aminti de Elvira, mama lui, și de cât de descurajată era câteodată din cauza soțului ei. Tatăl lui nu era cea mai agreabilă persoană. De fapt, se gândea că și el e oarecum afectat de vreo boală psihică. Nu putea dovedi singur asta, dar reacțiile lui îi confirmau. O acuza pe mama sa de fiecare eșec al lui, chiar și de unul minor. O făcea să plângă deseori, o amenința că o părăsește, o jignea, iar în clipele lui de bună dispoziție se purta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și ar fi fost cel mai bun tată și soț din lume. Îi aducea oarecum aminte de Audrey, dar nu-l putea compara cu ea. Fata era dulce, neajutorată și totodată conștientă de defectele ei. Pe când Tyler nu se considera nicioadată vinovat de ceva, ba chiar recunoștea că nici nu își amintește unele momente de tensiune dintre el și Elvira. Cu toate astea, era tatăl lui și îl iubea. Se purta ca un exemplu atunci când voia și pentru asta îl aprecia. Când devenea furios, încerca pur și simplu să-l ignore. Ca și fiu, știa că are datoria de a-i sprijini pe părinți cum poate mai mult.
Dar încercă să uite de asta, fiindcă nu avea de gând să stea îngândurat tot restul zilei când avea șansa de a fi cu Audrey. Și într-adevăr, dacă înainte considera acest lucru ca fiind o povară și o datorie față de Josh, acum știa că e cel mai mare privilegiu și o binecuvântare.
Când Audrey îl văzu pe Curt, sări în sus o dată, bucuroasă, apoi se duse la el să-l îmbrățișeze.
- Hei, ia uite cine-i fericită azi. Ce mai faci, cum ești? o întrebă el, oferindu-i un scaun.
- Mă simt foarte bine, recunoscu ea, așezându-se.
El îi afișă un zâmbet, uimit să o vadă atât de sinceră.
- Și care ar fi motivul bucuriei tale? se interesă el.
- Păi, am venit aici cu un băiat...
Și începu să-i povestească lui Curt despre ultimele ei zile petrecute cu Ferras și despre tot ce făcuse el pentru ea. Îi vorbise despre gesturile sale mărunte, dar îndrăznețe, care o făcuseră să se simtă bine. Își recunoscu și accesele de furie din preajma lui și totodată uimirea pe care o avu văzând că el nu o respinge, ci din contră, încercă să o consoleze. Curt o asculta cu atenție, observându-i fiecare gest și reacție, expresia feței și ochii ei strălucitori. N-o mai văzuse niciodată așa. Să fi fost într-adevăr băiatul acela motivul stării ei?
La finalul ședinței, după ce vorbiseră mult și o sfătuise, Curt se ridică de pe scaunul lui, și-i zise:
- Și zici că Ferras despre care-mi spui e afară?
- Da, confirmă ea.
- Aș vrea să vorbesc cu el.
Când ieșiră, băiatul stătea spijinit de un perete, cu mâinile încrucișate la piept. Părea îngândurat, iar Curt se miră cum reușise să stea acolo timp de două ore și jumătate. O ținuse pe fată peste program, iar el o așteptase. Asta era chiar impresionant. Înțelegea de ce Audrey se arăta atât de încântată de el.
- Bună, numele meu e Curt Freeman, se prezentă el.
Ferras se grăbi să-i întindă mâna și să-i zâmbească:
- Sunt Ferras, rosti scurt.
- Pot vorbi cu tine o clipă? îl întrebă, analizându-l cu atenție. Audrey, mai rămâi cu noi dacă vrei.
Fata aprobă, intrând alături de cei doi în cabinet. Curt o îndemnă să se uite peste niște tablouri dintr-o altă încăpere, pentru a nu fi prezentă la discuția lor.
- Nu putem vorbi prea mult acum fiindcă e și ea aici, șopti el, făcând semn din cap către Audrey, dar aș vrea să-mi dai un număr de telefon.
- S-a întâmplat ceva? se interesă Ferras, nedumerit.
Curt îl bătu ușor pe umăr, așezându-și ochelarii mai bine pe ochi. Era un bărbat cam la patruzeci și cinci de ani, slab și înalt, cu o expresie serioasă, dar plăcută, și cu o voce caldă.
- Nu știu ce i-ai făcut ei, dar te îndemni să nu te oprești. A vorbit foarte frumos despre tine.
- Serios? se lumină tânărul deodată.
- Sigur că da. Nu am mai văzut-o niciodată așa. Știu că e un pic greu de suportat să stai lângă ea, dar...
- Nu e, îl întrerupse. E cel mai mare privilegiu.
Curt îl privi câteva clipe serios, analizându-i ochii și realiză imediat de legătura dintre ei. Era o legătură specială, dar sensibilă.
- Ai grijă cu ea. E fragilă, ca să zic așa, continuă psihoterapeutul. Ai grijă să n-o rănești și fii atent de asemenea să nu fii rănit.
Rostise aceste cuvinte cu subînțeles fiindcă știa că și Ferras putea fi afectat. Dar el ar fi putut s-o ajute mult pe Audrey, ar fi putut avea un rol esențial și vital în rezolvarea problemelor ei. Chiar dacă ea n-o știa. Reacțiile ei erau confirmarea.
- Voi fi mereu lângă ea, domnule Freeman, promise Ferras.
- Te rog, spune-mi Curt, mă simt bătrân altfel.
- Curt, repetă el.
- Vom mai vorbi la telefon, nu vreau ca Audrey să audă ceva.
Ferras aprobă din cap, privind-o pe fată cu multă duioșie.
- Va fi bine, șopti mai mult pentru el.