Maya
Nu mi-am mai sărbătorit ziua de naştere de când am împlinit 18 ani. Nu am mai găsit motive să o fac pentru că, în fiecare an, ziua asta e doar ziua în care tatăl meu a murit.
Deja a devenit o tradiţie ca în data de 29 august să mă duc la cimitir cu un buchet de trandafiri albi, în loc să petrec cu muzică, tort şi invitaţi.
Astăzi, am aranjat cel mai frumos buchet, dar o să fie pentru prima dată când nu o să merg singură. L-am rugat pe Damien să vină cu mine, deşi nu i-am spus exact unde. Sper doar să nu mă lase baltă odată ce o să realizeze unde vreau să îl duc.
Tocmai am parcat în faţa apartamentului său şi Damien mă aşteaptă deja în parcare.
Nu mă întreabă unde mergem. Atmosfera din maşină e tensionată, cu toate că niciunul din noi nu e supărat pe celălalt. Dar tăcerea care s-a lăsat e apăsătoare, poate şi pentru că ştiu care e destinaţia finală şi gândul că Damien o să considere că nu era cazul să îl aduc cu mine, mă face să fiu foarte neliniştită şi temătoare. Nici muzica de la radio nu are un efect calmant asupra mea.
— Cum mai e Ares? nu mai suport liniştea dintre noi şi decid că e mai bine să avem o conversaţie.
— E chiar bine. L-am sunat pe Harry şi mi-a spus că ar trebui să îi fac o vizită, poate îi scoate bandajele mai devreme.
Îmi place că acum Damien nu mai încearcă să mă ignore, cum o făcea la început. E plăcută schimbarea asta.
Îl aud cum îşi drege glasul, înainte să mă întrebe timid:
— Astăzi e ziua ta, nu?
— Da, îmi păstrez privirea asupra drumului.
— Să înţeleg că nu organizezi nicio petrecere sau eu nu sunt invitat la ea?
— Nu îmi place să-mi serbez ziua de naştere.
Răspunsurile mele sunt seci şi distante, dar nu pot să mă abţin.
— Nici mie, îl aud murmurând în dreapta mea.
Încep să zăresc porţile de fier ale cimitirului.
— Pot totuşi să îţi...
— Am ajuns, îl întrerup agitată, oprind motorul.
Nu îndrăznesc să mă uit la Damien, dar simt cum se uită pe geam să îşi dea seama unde suntem.
După minute bune, ce par infinite, îmi fac curaj să îl privesc.
— Te rog, nu te supăra că te-am adus aici, Damien, încep să îi explic şi în acest moment nu ştiu ce îmi tremură mai tare, vocea sau corpul. Am vrut să îţi fac cunoştinţă cu tatăl meu.
— Nu mă supăr, Maya. Dar dacă faci asta doar pentru că ţi-am povestit de Alma şi crezi că...
— Nu, Damien! Chiar vreau să îl cunoşti, vreau să te prezint lui. Ştiu că nu e o întlânire cu circumstanţe obişnuite, dar...
Damien se apleacă către mine şi îmi prinde mâinile în ale lui.
— Nu plânge, frumoaso! Să mergem, bine?
Dau din cap, recunoscătoare pentru atitudinea lui înţelegătoare şi încerc să îmi abţin lacrimile. Ies din maşină, după ce îmi netezesc rochia neagră pe care o port azi.
Damien mă aşteaptă şi când ajung lângă el, îl iau de mână, hotărâtă.
Cunosc drumul în cimitir atât de bine, iar gândul asta mă întristează: am fost aici de prea multe ori.
Ajungem în faţa mormântului lui şi imediat îmi aduc aminte de buchetul de flori pe care l-am uitat în maşină şi încep să mă panichez.
— Oh, am uitat de buchet!
Încep să mă agit şi simt lacrimi sărate cum îmi ating buzele.
— Maya, linişteşte-te!, vocea lui Damien mă aduce din nou cu picioarele pe pământ. Îţi aduc eu buchetul, ok? E cel care era pe locul din spate, nu?
— Da.
— Bine. O să mă duc după el, da? Vreau să încerci să te calmezi şi să nu mai plângi, te rog!
Îl privesc cum se îndepărtează de mine şi de îndată ce nu îl mai pot zări, cad în genunchi în faţa pietrei funare.
— Hei, tati, ce faci? Am venit să te vizitez. De data asta, am adus şi un prieten cu mine. Îmi pare rău că nu pot să îl întâlneşti personal. E un băiat bun.
Paşii lui Damien se aud în spatele meu. Îmi şterg rapid lacrimile şi îmi ridic privirea către el. Se încruntă la mine, dar nu îmi spune nimic, ci se aşază şi el pe vine, lângă mine, în timp ce pune buchetul de trandafiri pe iarba verde de pe mormânt.
— Tati, el este Damien, băiatul despre care ţi-am mai vorbit. Damien, el este tatăl meu. Vrei să vorbeşti cu el?
— Nu prea ştiu ce să îi spun...
— Orice.
— Hm... Domnule... se opreşte confuz.
— Christian, îi menţionez numele tatălui meu.
— Domnule Christian, ah... mă bucur să vă întâlnesc, adică nu mă bucur că vă întâlnesc aici, ci că... În regulă, nu prea mă pricep la asta, Maya, oftează iritat. Să încerc din nou, continuă hotărât, concentrându-se asupra pietrei albe de marmură. E o onoare pentru mine faptul că Maya a avut încredere să mă aducă aici, ştiu cât de important e pentru ea. Dar dacă ar fi după mine, aş răpi-o chiar acum din locul asta pentru că nu îmi place când plânge şi... Maya, nu sunt bun la chestia asta cu vorbitul, cred că tatălui tău îi vine să mă ia la bătaie acum.
Damien se întoarce către mine, dezamăgit, dar nu plâng, aşa cum se aştepta el să o fac, ci râd cu poftă de încercarea lui de a vorbi cu o piatră de mormânt, doar pentru a-mi face mie pe plac. Ştiu că îi e greu să fie comunicativ şi prietenos cu ceilalţi, iar faptul că a încercat să facă asta într-o situaţie cel puţin ciudată, mă face să îl apreciez foarte mult.
Vezi, tati? Damien chiar e un băiat bun.
Damien mă priveşte confuz, dar observ uşurarea de pe chipul lui când descoperă că nu mai am lacrimi de tristeţe.
*
— Mă gândeam că am putea merge undeva, îmi propune Damien când ajungem la maşină.
— Undeva? Unde, mai exact?mă uit la el surprins.
— Ştiu eu un loc, dar va trebui să mă laşi pe mine să conduc.
— Ok, cedez imediat, spre surprinderea lui.
Doar nu am de gând să refuz o asemenea ofertă venită tocmai din partea lui Damien. Progres, progres... constat bucuroasă.
După aproximativ jumătate de oră, ajungem într-o parte a oraşului în care îmi aduc aminte că veneam, când eram mică, cu tatăl meu.
Şi imediat ce îmi dau seama de ce îmi plăcea întotdeauna să vin aici, aproape că încep să ţip de încântare.
— Mergem la bâlci? nu pot să îmi ascund entuziasmul din voce.
— Da, m-am gândit că ţi-ar plăcea, ştii, cum tu eşti tot timpul atât de veselă şi plină de energie, ăsta ar fi locul potrivit. Plus că, nu vreau să te văd abătută şi tristă chiar de ziua ta, îmi explică Damien timid şi ruşinat.
Fir-ar să fie, Damien, de ce mă faci să îmi doresc să te sărut atât de des?!
Nu pot să formulez mulţumiri pentru că îmi simt gâtul uscat şi emoţiile probabil m-ar face să sar pe el şi să nu-i mai dau drumul. Şi cum ultimul sărut a fost un eşec, despre care niciunul din noi nu a îndrăznit să deshidă subiectul şi de care ne prefacem că am uitat, aleg să mă întind peste schimbătorul de viteze şi să îl îmbrăţişez strâns.
Sunt atât de fericită, încât aproape ţopăi când intrăm în bâlci.
— Vreau vată pe băţ! Haide, trebuie să luăm! îl trag pe Damien după mine, care nu se plânge deloc, ba chiar are şi un mic zâmbet pe chip.
Încercăm mai multe jocuri, ne dăm în carusele şi chiar asistăm la o scenetă amuzantă realizată de nişte copii.
— Crezi că poţi să îmi câştigi o jucărie, cum fac tipii aia din filme? îl provoc în glumă pe Damien care acum zâmbeşte larg, fără reţineri.
— Floare la ureche, Maya.
Ne apropiem de un stand unde se trage la ţintă cu nişte mingiuţe roşii.
— Dacă nimereşti toate ţintele, poţi să alegi ce premiu doreşti, ne explică vânzătorul.
Spre surprinderea mea, Damien chiar se pricepe la jocul ăsta.
— Felicitări! Ce premiu să fie?
Damien se întoarce către mine şi aşteaptă să îi spun ce aleg. Mă uit cu atenţie la jucăriile expuse până când privirea îmi cade asupra unui pinguin de pluş.
— Pinguinul, pe el îl vreau!
Damien îl ia şi mi-l aşază în braţe, zâmbindu-mi blând.
— Vrei să rămânem să vedem şi focul de artificii?îi sugerez timi.
— Sigur, Maya.
Mă ia de mână şi mergem să ne aşezăm pe o bancă din apropiere.
— Damien?
— Da?
— Îţi mulţumesc... M-am simţit foarte bine astăzi.
— Nu trebuie să îmi mulţumeşti.
Îmi dă o şuviţă de păr după ureche şi mă priveşte în ochi. Seninătatea de pe chipul lui îmi încălzeşte sufletul. Niciodată nu l-am văzut atât de liniştit şi relaxat.
— La mulţi ani, Maya, îmi şopteşte, cu un zâmbet cald.
Aud artificiile în depărtare, dar nu pot să îmi mut încă atenţia către ele.
Mă apropii şi îl sărut pe obraz, în dreptul cicatricei, aşa cum am făcut-o şi în noaptea balului mascat.
— Maya?
Ultimele artificii se sting.
— Hm?
— Mă gândeam la... la ce spuneai despre trecut şi cum ar trebui să nu îl mai las să mă controleze. Cred că vreau să fac asta. Primul pas... Gara unde...
— Damien...
— Vreau să fac asta, Maya! Ai putea să vii acolo cu mine? Mâine?mă priveşte cu panică şi îmi dau seama cât de mult trebuie să însemne acest pas pentru el.
Sunt impresionată că e gata să meargă din nou în locul ăla care păstrează amintiri urâte pentru el, impresionată şi mândră că, în sfârşit, începe să creadă mai mult în el şi în forţa lui.
— Da, normal că vin, îi răspund categoric.