Când ne-am întors în cameră după discuţia cu Sydney, începea deja să răsară Soarele. Eram doar eu cu Rose în faţa uşii noastre şi scotoceam după cheile camerei, când Rose a împins în uşă:
-Ai uitat că-i mama acasă cu Tanya?
Fix atunci am găsit cheile şi le-am băgat înapoi.
-Mda, toate astea m-au cam zăpăcit, i-am mărturisit.
-Mie-mi spui?
A deschis uşa şi am intrat. Imediat, am putut să o zărim pe Janine stând în sufragerie, învârtindu-se în cerc. Tanya nu era acolo.
-Ah, bună! ne-a salutat puţin neliniştită.
-Unde este Tanya? am întrebat parcă simţind că ceva era neînregulă.
-Doarme, m-a lămurit imediat.
Am expirat uşuraţi.
-Ne-ai speriat, pe bune! a dat glas Rose gândurilor mele.
-Mda... că tot vorbeam de asta...
-Ce este?
-Tanya s-a comportat cam ciudat cât am stat eu cu ea.
-Varsă tot, a încurajat-o fiica ei.
S-a întors şi s-a aşezat pe canapea, îngăduindu-ne să facem la fel. Neliniştit, am apucat-o de mână pe Rose şi ne-am aşezat împreună. Când ne-a văzut că nu mai puteam respira aproape, ne-a spus:
-Stătea foarte liniştită, iar după ce aţi plecat s-a culcat. A dormit destul de mult şi era atât de frumoasă când dormea... apoi s-a trezit. Dar nu s-a trezit cum o persoană se trezeşte în general. Nici măcar ca după un coşmar. A fost mai rău. Ochii îi străluceau nebunesc de tare şi a început să ţipe... spunea ceva de genul...
-Ce spunea, Janine? am întrebat-o nemaisuportând aşteptarea.
-”Mami! Unde eşti?! Nu!” , ne-a răspuns imitând reacţiile Tanyei. Tresărea de fiecare dată când spunea asta. Să nu mai spun că plângea în hohote.
-Şi apoi ce s-a mai întâmplat? am întrebat-o.
-Apoi, ca printr-o minune, s-a oprit. Pur şi simplu. A obosit şi s-a culcat la loc. Iar de atunci tot doarme.
-Trebuie să o văd.
M-am ridicat şi am luat-o spre dormitor vrând să mă asigur că era bine, lăsându-le în urmă pe Rose şi mama ei. Într-adevăr, Tanya dormea ca un mieluşel. M-am apropiat încet de ea, nevrând să o trezesc.
Am privit-o.
-Ce se întâmplă cu tine, fiica mea?
Parcă aşteptând un răspuns, am rămas acolo şi m-am bucurat că nu veni nimeni să mă deranjeze. Simţeam nevoia să stau alături de ea singur şi să mă asigur că avea să fie bine.
O priveam în continuare cu admiraţie, când s-a întâmplat.
Totul a început cu o serie de convulsii, în timp ce ochii îi străluceau nebuneşte şi luau o tentă de auriu. Neştiind ce să fac, am luat-o imediat în braţe.
-Rose, veniţi aici!
Imediat au venit şi s-au oprit în prag.
-Se întâmplă din nou! a strigat Janine.
Însă eu nu-i mai acordam atenţie ei. Toată îngrijorarea mea era acum îndreptată spre Tanya, care plângea şi tremura în continuu, în timp ce ochii păreau să-i fi fost desprinşi dintr-o poveste.
Când am crezut că nu putea fi mai rău, s-a oprit, însă ochii i s-au păstrat aurii. Când crezusem că totul se sfârşise, a început să ţipe:
-Mami! Mami, unde eşti? Mami!
Apoi a continuat să plângă şi să repete aceeaşi replică din nou şi din nou. Sperând că ştia ce să facă, m-am uitat spre Rose. Mă aşteptam să o văd şi pe ea panicată, aşa cum eram şi eu în interior, însă părea să se stăpânească mai bine ca niciodată.
Apoi a dat să iasă. Însă fix atunci când a păşit în afara dormitorului, s-a ciocnit de Sonya. Atunci, Sonya a luat-o din braţele mele pe Tanya şi am văzut-o cum s-a liniştit imediat.
-Ce se... , a dat Janine să spună, însă Sonya a întrerupt-o imediat după ce Tanya s-a oprit cu totul din urlat.
-Aşa e mai bine. Am rugat spiritul să o liniştească.
Când Tanya s-a liniştit complet, a întins braţele la loc spre mine şi a început să chicotească în stilul ei caracteristic. Uşurat, am ţinut-o în braţe mirat.
-Ce s-a întâmplat?
-Habar n-am, sincer, a mărturisit Sonya. Dar eram în trece prin faţa camerei voastre şi am simţit o explozie a spiritului în aura ei... da, am simţit-o de la mai bine de 10 metri depărtare. M-am gândit că dacă aveam să folosesc spiritul avea să o ajute.
-Ei bine, a funcţionat, concluzionă Janine. Exact aşa s-a comportat şi cât a stat cu mine.
-Mă îngrijorează, am spus pe un ton care am încercat să mi-l menţit cât mai serios cu putinţă.
-Cum de ne putem da seama ce se întâmplă cu ea? am auzit-o pe Rose întrebând în timp ce o legănam încet pe Tanya.
Am stat şi am privit-o în ochii ei profunzi. Ce facem acum, Tanya? Îmi venea s-o întreb. Atunci mi-am dat seama.
De ce n-o întrebam? Era, oricum, plină de surprize. Poate că avea să ne ajute să aflăm ce se întâmpla cu ea. Fără să mai stau pe gânduri, am întrebat-o:
-Tanya, ce se întâmplă cu tine?
Fascinată de chipul meu, a început să mă ciupească şi să chicotească. Obosită, Rose a izbucnit:
-Tanya! Poţi vorbi cu noi?
Abia atunci a părut să o observe. Când a zărit-o, s-a luminat la faţă şi şi-a întins gingaşă braţele spre Rose.
-Mammmi! Aici erai!
Ascultător, i-am aşezat-o în braţe, iar Rose a aşezat-o pe pat. Stătea în şezut! Părea chiar mai matură decât cu o zi în urmă!
-Ia spune-mi mie, ce se întâmplă cu tine?
-Aura ei începe din nou să se mărească, ne avertiză Sonya.
Însă în ciuda aşteptărilor noastre, Tanya vorbi mai matură ca niciodată mamei ei:
-Strigoi. Mami, ai grijă!
-Ah, Tanya, sunt un gardian. Gardienii au grijă să nu fie răniţi de strigoi.
-Nu, mami. Pe tine vor!
-Cum aşa, Tanya?
-I se micşorează aura, ne avertiză Sonya din nou.
Iar, ca rezultat, Tanya o ignoră pe Rose şi începu din nou să se joace cu părul ei. Ştiind parcă că nu avea să mai spună ceva, m-am dus spre Tanya şi am ridicat-o din nou.
-Eu am obosit, mărturisi Rose.
-Mda, şi eu.
-Şi eu, ne-au susţinut Janine şi Sonya.
-Uite, Janine, cred că s-a eliberat o cameră de curând, în care poţi rămâne cu prinţul Szelsky.
-E-n regulă, gar- ăă, Dimitri. Mulţumesc.
S-a întors spre Rose şi a luat-o în braţe.
-Ai grijă, draga mea.
Totul se întâmplă repede apoi, Tanya, ascultătoare, a adormit la loc şi am lăsat-o în pătuţul ei. Eu şi Rose, parcă controlaţi ca într-un joc de Sims, ne-am îndreptat spre pat şi ne-am trântit, obosiţi şi sătuli de absolut tot.
-Of, Dimitri, ce ne facem noi acum? m-a întrebat ea pe când o ţineam strâns în braţe.
-Nu ştiu, i-am mărturisit şi mi-am afundat chipul în părul ei. Chiar nu ştiu, Roza.
Am simţit-o cum se încordează, dar s-a liniştit imediat. Dintr-o suflare, mi-a spus aproape şoptit:
-Prea bine, dar promite-mi ceva.
-Ţi-aş promie orice, Roza.
-Atunci, promite-mi că, indiferent de ce se va întâmpla, vei avea grijă de Tanya. Orice s-ar întâmpla, m-ai înţeles?
I-am răspuns fără ezitare:
-Desigur, Roza. Am s-o protejez şi cu ultimul meu gram de putere.
-Mulţumesc, Dim.
-Te iubesc atât de mult, ţi-am mai spus asta?
-Da. Dar nu mă supăr dacă mi-o mai zici.
Şi astfel, afundaţi într-o linişte profundă şi lăsând în urmă toate problemele noastre, am adormit şi nu ne-a mai deranjat nimic...
***
Încă de când a bătut pentru prima oară în uşă, i-am auzit. Am aruncat o privire spre Rose şi am ignorat fiorul ce-mi străbătu şira spinării când am văzut-o cât de frumoasă era chiar şi în somn. Ignorându-mi gândurile, am sărit din pat spre uşa de la intrarea apartamentului şi am deschis-o imediat.
Iar acolo nu stătea nimeni altul decât Christian.
-Scularea, familia Belikov! urlă el. Avem un plan!
-Christian, ce cauţi aici la ora... 12 noaptea? Doamne, cât am dormit?
Christian mă privi cu acelaşi aer sarcastic specific lui.
-Ţin să îţi amintesc, în primul rând că eşti gardianul meu. În al doilea rând, nu avem timp de somnuri de frumuseţe.
-Ok, ok, stai doar să o trezesc pe Rose.
-Ah, lasă camarade, vocea enervantă a pachetului exploziv marca MOROI m-a trezit de când a început să trăncănească, s-a auzit vocea ei ce avea un ton... concurentul perfect pentru al lui Christian.
-Ok, gata, copii! a spus Lissa apărând de nicăieri. Avem un plan şi trebuie să fiţi informaţi. Bun?
-Perfect, am concluzionat eu. Ce este?
Christian şi-a dres glasul şi mi-a vorbit pe un ton atotştiutor:
-Hmm, fă ecuaţia asta, ok? Singurele indicii de care mai avem nevoie ca să ne dăm seama de ce pune Hans la cale se găsesc la Curte, în computerul lui. Tu şi Rose nu puteţi merge acolo, clar. Cu Mikhail am vorbit deja şi se pare că oricât de mult ar vrea să ne ajute, este gardianul Sonyei, dar Sonya are nevoie neapărată să rămână cu el – nu mai vrea să se despartă vreodată, poveşti tâmpite de amor. Şi cu toate astea, noi avem nevoie de cineva de maximă încredere care poate merge la Curte să afle aceste date. Deci...?
Am stat să mă gândesc cine era de încredere şi putea face asta. Rose încercă prima.
-Abe? a întrebat ea.
-Cap sec, i-a tăiat-o Christian, taică-tău n-are pile şi printre gardieni! Numai un gardian poate afla datele astea fără să atragă suspiciuni!
-Hei, doar pentru că eşti consortul reginei, asta nu înseamnă că trebuie să fii un măgar! i-a replicat Rose rece.
-Uşurel, băieţi, i-a calmat Lissa.
-Eddie? Am întrebat întrerupându-le cearta celor doi.
Imediat, Christian a început să aplaude.
-Belikov îşi face temele! Bravo! Deci... Gardian Castile este de încredere, poate afla aceste date cu uşurinţă – relativ – şi poate părăsi şi Academia!
-Dar Jill...
-Jill a fost de acord să rămână la Academie. Aici oricum nu sunt mari primejdii. Sunt gardieni everywhere , ne-a explicat Christian.
-Mda, are logică, am recunoscut. Deci aţi vorbit cu el?
-E în avion deja, a spus Lissa.
Rose a străfulgerat-o cu privirea.
-Mă scuzaţi, alteţă?
-Ce? a întrebat-o Lissa pe un ton vinovat. Este o treabă urgentă. În plus, ştii cum e Eddie, conştiincios. Îl rogi ceva... face!
Am scăpat un oftat. Oare când avea să se termine tot balamucul ăsta? M-am uitat la ceas. Era abia şi un sfert. Greu mai treceau minutele.
Văzând că ceilalţi se avântau deja în anumite subiecte care nu necesitau nevoia ascultării, am dat atenţie mai mare gândurilor mele:
De ce este totul atât de logic, şi totuşi atât de complicat?
De ce ni se întâmplă asta nouă?
Erau întrebări care ştiam că nu aveau să îşi găsească neapărat răspunsul, însă eu tot speram. La fel cum mă agăţam şi de speranţa că într-o zi totul avea să fie iar totul liniştit şi că aveam să mă întorc alături de Rose şi fiica noastră, Tanya, la mama mea, Olena.
Şi la surorile mele.
Astfel, ignorând replicile tuturor, am dat glas gândului care mai stătea singur în mintea mea şi îmi mai dădea putere:
-Of, doamne ajută să fie aşa.
***
Gata si cu micutul capitol 10... se simte cat de aproape e teza la mate? Nu? Nu? ... Bine. Ma rog, vesti bune! De maine scap de teze, deci voi fi mai libera si nu voi mai incalca programul.
Pana la urmatorul capitol, vomment, please!