Deşi ochii îl dureau îngrozitor din cauza oboselii acumulate la serviciu, Ferras îşi îngădui puţin timp în faţa laptopului, când ajunse acasă.
Voia să afle câte ceva despre tulburarea lui Audrey, fiindcă nu ştia la ce să se aştepte. Nu dorea să ajungă acasă la Josh, să-l lase singur cu sora lui şi aceasta să reacţioneze neaşteptat şi să-l sperie. Prin urmare, tastă rapid pe Google "tulburare psihică borderline" şi începu să se documenteze. Cu cât parcurgea tot mai multe articole şi rânduri, băiatului îi apărură tot mai multe noduri în gât, iar palmele începură sa-i transpire.
Josh spusese că Audrey nu e periculoasă. Nu ştia cum se manifestă o astfel de boală de la caz la caz, dar spera cu toată inima ca fata să nu fie o maniacă depresivă care să caute mereu prilej de a se sinucide. Spera că nu avea să se panicheze, că nu urma să facă ceva greşit care să o afecteze pe ea şi să o scape de sub control.
Se părea că problema ei era destul de gravă având în vedere cele citite. Ferras oftă îngreunat, întrebându-se dacă nu făcuse o greşeală că se oferise să-l sprijine pe prietenul său în situaţia dată. Dar se gândea în acelaşi timp că multe alte persoane mai trecuseră pragul casei lui cu acelaşi scop şi nu se întâmplase nimic. Acesta era un defect al lui Ferras. Mereu îşi făcea griji peste măsură în legătură cu ziua de mâine, deşi ştia că nu ar trebui. Uneori îşi construia tot felul de scenarii tulburătoare în mintea sa, frământându-se pentru lucruri care nu aveau să se întâmple niciodată.
Hotârî în cele din urmă să-şi închidă laptopul şi să se întindă în pat, având deplină încredere în Josh. Se întoarse pe o parte, cu ochii închişi, încercând să-şi imagineze ziua următoare. Să şi-o imagineze pe Audrey. Oricât ar fi încercat însă să-şi închipuie o nebună gata să omoare, nu putea. Aşa că îndepărtă gândul şi adormi.
Se trezi în jurul orei şase, când soarele deja se ridica dintre nori, timid. Dimineţile de vară erau preferatele lui. Fiindcă atunci când deschidea ochii, în jurul său era lumină, căldură şi energie, iar asta îi făcea ziua bună de cum se ridica din pat. La fel se întâmplă şi acum, chiar dacă trebuia să meargă la serviciu. Se îmbrăcă rapid şi îşi luă micul dejun în linişte.
- Cum a fost ieri? N-am apucat să vorbesc cu tine când ai venit, îl întrebă mama sa înainte să plece.
Ferras îşi luă un măr din coşul cu fructe şi înşfăcă rucsacul de pe canapea. Îi zâmbi Elvirei, femeia care îl crescuse, şi o sărută pe obraz.
- Ca întotdeauna. Trebuie să fug acum. Apropo, azi voi avea un program mai încărcat, aşa că nu ştiu la ce oră vin.
- Bine, succes la lucru!
Băiatul părăsi casa, suflecându-şi mânecile hanoracului. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre Saylor's, şi îşi începu ziua de muncă la fel ca de obicei. Avea doar o emoţie nestăpânită legată de după-amiază, dar se simţea ceva mai încrezător ca în ziua precedentă. Începu să fluiere şi să ia comenzi, întrebându-se dacă Oscar avea să vină în acea dimineaţă pentru a-i spori încrederea şi bucuria.
După câteva ore, primi un telefon de la Josh. Răspunse într-o secundă, salutându-l. Se aşeză comod la o masă, învârtind între degete un pliant şi îşi ascultă prietenul:
- Fii atent. Vii aici după ce termini tura. Audrey e într-o dispoziţie destul de bună astăzi.
- Ok, dar...eşti sigur că mă voi descurca?
Josh râse calm, încercând să-l liniştească.
- Bineînţeles, rosti sincer. Te cunosc foarte bine, şi am încredere în tine. Vreau doar ca ea să fie în siguranţă. Să o opreşti de la orice acţiune fără judecată a ei. Şi să stai aici cu ea. Nu-ţi mai face grij, bine?
Ferras aprobă şi mai discutară câteva minute, apoi închise, văzându-şi şeful îndreptându-se spre el. Adam era un bărbat de doar douăzeci şi opt de ani, aşa că se înţelegea destul de bine cu el. Nu era genul de om exigent, care să ceară prea mult de la angajaţi ori să-i trateze cu indiferenţă.
- Ce faci, Kennedy? îl întrebă acesta, ţinând o cană de cafea în mână. Cum te descurci?
- Destul de bine, presupun, îi răspunse Ferras, întinzându-şi braţele obosit.
- Cum de aţi hotărât, tu şi Sparks, să lucraţi separat? se interesă, schiţând un zâmbet larg, vioi.
Adam obişnuia să fie bine dispus în fiecare zi, să glumească împreună cu angajaţii ori să stea la discuţii fără să se ostenească. Iar Ferras îl aprecia pentru asta.
- Vrea să îl ajut cu nişte treburi atunci când eu nu lucrez. Aşa că am făcut schimbul ăsta. Deşi, trebuie să recunosc, e mult mai plictisitor fără el. Keith şi Amanda sunt lipsiţi de amuzament. Şi creier.
Adam râse, dar îi dădu dreptate. Ştia că tipa era o uşuratică fără minte, dar cel puţin îşi făcea treaba de chelneriţă, aşa că restul nu-l interesa. Iar Keith zâmbea o dată pe lună, atunci când îşi primea salariul.
- Te descurci tu cu ei.
Ferras îşi continuă treaba, întristându-se pentru că sfârşitul programului se apropia, iar Oscar nu fusese prezent deloc în acea dimineaţă. Nu cântase la vioară, aşa că băiatul trebuia să fie mulţumit cu difuzorul slab de pe perete ce derula aceleaşi melodii banale.
Ora două sosise mai repede ca de obicei, în ciuda plictiselii care se acumulase în lăuntrul lui. Îşi luă rucsacul, răsuflând uşurat, şi dădu să părăsească restaurantul după ce îşi termină toată treaba. Înainte să iasă pe uşă, Amanda ieşi înaintea lui. Băiatul oftă nervos, ştiind deja intenţiile ei.
- Pleci deja? întrebă ea fâstâcită.
Nici că putea să existe o persoană care să îl enerveze mai mult, se gândi Ferras. Tipa era atât de prefăcută şi schimonosită, încât orice om întreg la minte ar fi sesizat superficialitatea ei numai atunci când Amanda scotea două vorbe pe gură. Îşi lăsă privirea în jos, încercând să o evite şi să plece.
- Mi-am terminat tura.
- Şi ce-ai de gând să faci azi? continuă ea, aşezându-se din nou în faţa lui.
De data asta, Ferras ridică privirea, încruntat, abţinându-şi câteva înjurături. Era totodată imposibil ca fata aceea să discute cu o persoană fără să vrea să obţină ceva. Iar la cât de ieftină se dovedise deja a fi, nu i se părea prea greu de ghicit ce voia.
- Merg la Josh. Ai de gând să-mi stai în cale sau pot pleca? rosti ceva mai ferm.
- Uşurel, mă gândeam că am putea ieşi la un suc sau ceva mai târziu dacă ai chef, propuse, făcându-i cu ochiul.
- N-am timp şi nici chef, răspunse el, dând-o din calea sa şi ieşind.
Amanda nu mai apucă să spună nimic, aşa că Ferras continuă să meargă în linişte. Deja îi era dor de Amber şi Josh. Îşi voia înapoi turele cu ei. Şi-aşa timpul petrecut la restaurant era plictisitor, acum mai avea pe cap şi doi nătărăi. Se hotărî totuşi să nu se gândească la asta şi să-şi concentreze atenţia spre ceea ce avea să facă în acea după-amiază. Spera doar ca puterile să nu-i fie epuizate şi mai mult cu o nebună care avea nevoie de psihiatru.
El nu era psihiatru, iar dacă Audrey urma să îi consume fiecare clipă, să-i fure fiecare doză de energie şi să-i omoare încetul cu încetul nervii, atunci cu siguranţă avea nevoie de o revizuire în programul său. Dar poate că la urma urmei fata nu avea să fie o ciudată scăpată de sub control, care să miroase a alcool sau droguri ori să se îndoape cu mâncare. Poate că nu era cazul să se gândească atât de departe.
Ajungând în faţa uşii, cu ajutorul indicaţiilor date de Josh, prietenul său îi ieşi în întâmpinare, cu zâmbetul întins pe chip.
- Mă bucur că ai ajuns. Trebuie să mă grăbesc să fiu la lucru. Hai, intră! îl îndemnă el, iar Ferras ascultă.
Păşi într-un hol mare, lung, ce avea pereţii împodobiţi cu fel şi fel de picturi. Unele erau simple imagini cu flori sau fruncte, altele deveneau abstracte, conturând linii şi forme de diferite culori şi mărimi, iar altele puteau fi numite capodopere, înfăţişând scene detaliate, pictate în alb-negru sau contraste. Ferras era surprins că holul fusese amenajat astfel. Totodată, imaginea era plăcută şi îi oferea o stare de linişte şi siguranţă. Mereu îl încântase să admire picturi sau fotografii.
- Sunt frumoase, rosti el, zâmbind.
Se opri cu ochii asupra unei imagini de dimensiuni mai mari, ce înfăţişa o femeie în vârstă, cu păr lung şi nins. Ochii bătrânei cuprindeau tristeţe şi profunzime, aşa că Ferras se pierdu în ei, deşi era doar o pictură. Tenul femeii semăna cu cel al unei persoane decedate, cu o nuanţă pală de gălbui. Îi plăcea cum părul alb, imaculat, îi acoperea uşor umerii, iar ridurile proeminente fuseseră realizate cu atât de multă precizie. Femeia era frumoasă. O bătrână frumoasă, dar tristă.
- Mulţumesc, îi răspunse Josh. Sunt făcute de soră-mea.
Brusc, Ferras întoarse capul, ridicând mirat din sprânceană.
- Audrey? Vorbeşti serios?
- Da. Îi place foarte mult, iar având în vedere că are o grămadă de timp liber, ei bine...
Lui Ferras chiar nu-i venea să creadă. Atât de multe tablouri, şi toate făcute de un om cu tulburare de personalitate? Poate că judecase puţin greşit lucrurile. Poate că Audrey nu era nebună sau proastă.
- Hai să-ţi fac cunoştinţă cu ea. E în camera ei.
Ferras îşi lăsă rucsacul într-un fotoliu oarecare, iar tenişii îi aşeză bine la intrare. Păşi în sufragerie, observând altă multitudine de tablouri, pe toţi pereţii. Zâmbi nerăbdător, până când Josh bătu la uşa camerei ei. Când fata apăru în faţa sa, amuţi.
Nu ştia dacă ar trebui să-şi frece ochii, să privească mai bine ori să repete scena pentru a-şi da seama dacă e adevărat. Niciodată nu văzuse un om mai frumos. Niciodată nu întâlnise o fată cu trăsături atât de fine, cu o privire atât de profundă şi misterioasă. Se putea să fie Audrey? Se putea ca fiinţa din faţa lui să existe cu adevărat pe faţa Pământului? Era cea mai frumoasă fată pe care el o văzuse vreodată. Buclele, de un castaniu deschis şi luminos, îi cădeau lin pe spate, conturându-i forma feţei. Audrey afişă un zâmbet gingaş, iar dinţii ei străluceau înaintea lui, transormând-o pe ea într-o zână; într-o Crăiasă ce exista doar în poveşti şi în mintea lui. Iar ochii ei...ochii ei vorbeau. Îi vorbeau lui, iar el observa îi acea nuanţă de ciocolatiu aprins o mulţime de gânduri şi sentimente, toate adresate lui. Era convins să ochii ei îi vorbeau. Era atât de evident şi plăcut în acelaşi timp, încât ar fi stat acolo şi ar fi privit-o fără întrerupere, ascultându-i ochii. Ascultându-i în tăcere.
- Mă numesc Audrey, şopti ea.
Când îi auzi vocea, Ferras se cutremură în lăuntrul său. Ar fi vrut să o pună să-şi repete numele. Dar ştia că ar fi părut nebun. Însă sunetele pe care le articulase fuseseră atât de melodioase, atât de cristaline, încât îl fermecaseră. Încercă să spună şi el două cuvinte în cele din urmă:
- Îmi pare bine! Sunt Ferras.
- Ferras! Pot să-ţi spun Ferr? îl întrebă ea jucăuşă.
Nu înţelegea cum de o persoană ca ea putea suferi de depresie. Era chiar...veselă. Zâmbea şi emana o stare bună. Cel puţin pe el îl copleşise.
- Poţi să-mi spui cum vrei, îi zâmbi.
- Josh, doamna Lilith s-a săturat de mine, aşa-i? îl întrebă fata pe fratele său.
- Bineînţeles că nu. Doar că nu prea mai are timp liber. În schimb, Ferras s-a oferit să-şi petreacă timpul cu tine atunci când e liber.
Audrey lăsă capul în jos tristă, iar băiatul aproape că simţea durere atunci când o vedea aşa. Mai devreme zâmbise, şi lui îi plăcuse. De ce se supărase acum?
- Ştiu că doamna Lilith nu mă vrea. Dar m-am săturat ca toată lumea să plece de lângă mine. Ce am atât de respingător încât trebuie să aduci mereu persoane noi? continuă Audrey, iar Josh o îmbrăţişă.
Ferras ar fi vrut să facă la fel, dar se gândi că ar putea fi prea mult pentru ea. Încă nu o cunoştea şi nu ştia la ce reacţii să se aştepte. Dar brusc, nu mai regreta că se afla acolo.
- Nu te-a părăsit nimeni, dar toţi au un program încărcat. Însă uite, Ferras e mai mult decât încântat să stea cu tine. Să fii politicoasă cu el şi să asculţi ce-ţi spune. Eu trebuie să plec la lucru acum.
Audrey apropbă, îndreptându-şi din nou atenţia asupra noului venit. Îi zâmbi şi îl îmbrăţişă strâns, iar Ferras îi răspunse bucuros. Nu se aştepta la asta de la cineva cu tulburări de comportament.
- Nu ai să mă laşi şi tu baltă, nu-i aşa? îl întrebă ea.
- Nu, sigur că nu.
Josh îi făcu semn cu mâna, scuzându-se de la Audrey pentru două minute. Îl luă pe prietenul său de o parte şi-i şopti:
- Fii cu ochii pe ea. Şi nu te speria dacă mai are apucături. Pune-i muzică, vezi că sunt câteva CD-uri pe canapea. Sau impune-i să se potolească în caz că-şi pierde controlul. Stai tot timpul cu ea şi ascult-o dacă vorbeşte. Dacă o ignori, s-ar putea să creadă că n-o placi sau alte prostii. Încearcă să-i acorzi atenţie şi să-i arăţi afecţiune. Dar pentru binele tău propriu, nu te ataşa cu adevărat de ea. Nu prea mult, cel puţin. Te face şi pe tine la psihic dacă nu eşti atent. Eu am plecat. În caz de ceva îmi dai un telefon, bine?
Ferras încercă să memoreze tot, şi îi răspunse apoi calm:
- Mă descurc, o zi bună!
Când Josh părăsi casa, Ferras se întoarse în camera fetei, care stătea aşezată pe un scăunel, în faţa unui şevalet mare, înconjurată de tablouri, culori şi ustensile. Nu se putu abţine să nu o privească încă o dată. Cămaşa ei albastră, dar mult prea lungă pentru ea, o făcea să pară o copilă, prinsă în propria lume colorată, mai ales că nasturii şi-i încheiase greşit. Zâmbi când observă că purta balerini în casă. Iar colanţii negri îi erau murdari de culori, la fel şi mâinile. Audrey arăta cu adevărat concentrată, aşa că băiatul se apropie de ea.
- Pictezi foarte frumos.
- Mulţumesc! îi răspunse ea, zâmbindu-i. Aşază-te, putem face asta amândoi.
Nedumerit, băiatul continuă:
- Ce anume?
- Să pictăm, prostuţule. Ia-ţi un scaun.
Audrey râse, făcându-i semn către taburetul minuscul din colţ. Ferras râse la rându-i, dar o ascultă şi îi privi fiecare mişcare a braţelor, fascinat.
- O să colorăm amândoi, repetă ea. Vrei să te învăţ?
- Mi-ar face plăcere, aprobă el, şi-şi aţinti privirea asupra zâmbetului său.
Nu. Deocamdată, i se părea imposibil ca o fiinţă atât de minunată să fie tulburată. Era cea mai liniştită persoană pe care o cunoscuse. Aşa i se părea. Şi îl fascina cu adevărat. Ar fi vrut să rămână acolo mereu, înconjurat de parfumul ei.