Salutare, ce mai faceţi voi hm?
Cică se anunţă a fi o poezie lungă. Sper că v-aţi înarmat cu răbdare şi v-aţi limpezit mintea pentru cea ce urmează. Melodia de la multimedia e pregătita.
Apăsați play şi haideţi să vedem împreuna despre ce e vorba.
Lectură plăcuta!
-----------------------------------------------------------------------------------
Geneza
Un fulg de agonie mi se topește pe-un obraz,
Tremur din buze, maxilarul mi-e îngheţat,
Privesc înmărmurit în cioburile unui pervaz,
Din cer, zăpada pe gene mi s-a croşetat,
Un fior de sticla îmi reștezează spatele cu un topaz,
Barba de gheata mi-e îmbrobodită ascunzând a mea taina neîncetat,
Învelind a mea eterna durere într-un înfrigurat talaz.
Stau într-o casă din lemn de tei,
Privind într-un vid al conștiinței,
Întunecat mi-e decorul... iar acest parfum de clei,
Mi-amintește cum degetele-mi erau mânjite-n el. Oh ce obicei!
Scoarța ta, ți-o atingeam privindu-ţi creația cum atârnă ca doi cercei,
Suprafaţa-ţi dură, proteja a ta sensibila ființă acoperindu-te cu năsturei,
Iar eu îmi lipeam o ureche de tine auzindu-ţi suflarea dragostei.
Îngândurat plec de la fereastră,
Călcând peste un ciob... de-o culoare albastră,
Ah! O durere fulgerătoare ca o arsură,
O simt în piciorul meu stâng cum ma imobilizează,
Simt cum pielea mi se sfâşiază,
Iar greutatea mea, ciobul adânc în talpa mea îl presează.
Urca-mi tu himeră crudă simţindu-mi safena cum pulsează,
În ritmul tău îmi ciopârțești stomacul în viteză,
Simţindu-mi esofagul plăpând cum vibrează,
Explodând în al meu encefal într-un cocktail amar ce parcă dansează,
Peste ale mele vertebre simțind cum le eviscerează
Totul petrecându-se în mai puţin de-o milisecundă.
Şi după ce trec de aceasta fază,
Strâng din dinți și durerea încet... se atenuează
Încerc să scot ciobul ascuţit ce mă infectează,
Scormonesc cu degetele în mine, plâng, sângele mă pătează,
Alunecând tot mai adânc în talpa mea tremur, mă ia cu groază.
Ce durere și nu o pot opri... Rămân împietrit în aceasta ipostază
Renunțând, decid să port ciobul cu mine. Încet, totul se sistează.
În casa mea goala, unde am priveliște doar lemnul
Ma învelesc cu o pătură de cerneală, aşteptând să vina somnul.
Istovit sunt acum, talpa-mi încă tremură, simțind chinul.
Adorm cu ciobul în picior. Din acoperiș a crăpat de mult apusul
Dansează raze, din ADN de stele. Înoată grauri - cat e de mare cerul!
Transmit vibraţia mea către cuptorul univers. Se leagă nodul,
Înapoi către mine, cer să cunosc tainele ce n-au izvorât în neantul,
Timpului meu. Pășesc pe scările eterului doar cu sufletul.
În urma mea, văd cum în foc mov mi se inflamează corpul.
Cad în geneza timpului. Deschid ochiul obosit al mintii mele.
Privesc în jur... Nu-mi mai văd niciunde în jur scris numele.
Aici nu exist, sunt în eterul embrion. În misticele lui hale.
Unde-mi sunt pereții de la casă? Unde sunt stelele,
Ce apar în pântecul nopții? Am rămas doar cu patul, într-o vale.
Înconjurat de un vid, negru rece. Credeam ca cunosc întunecimile umile.
Dar ce vad acum e întunericul de pe fășiile primordiale.
Mă sperie, nu-mi mai doresc cunoaștere. Golul asta imens, nu vine să mă umple
Ci sa ma devoreze. Mă simt mic, as vrea de aici să o iau agale.
Din străfunduri roiesc șapte frunze implantându-se pe dale.
Din ele zămislesc râuri, poteci. Natura încolțește pe a mea cale.
Rămân uimit, culori aşa aprinse, n-am mai văzut niciodată, vibrând agile
Straniu, deși sunt singur, stare nu mă leagă nu mai sunt emoțiile mele.
Din rana piciorului meu, zgomotos, se ridică dureros crengile,
Unui copac. Aşa de grandios! Ar putea eclisa soarele.
E din cristal. Cu ramurile îmi oferă mângâieri sensibile,
Ce mă zdruncină pe interior intrând pe sub piele.
Simt lucruri nefamiliare. Mă pierd, zâmbesc, ating ramuri apetale.
Ei ţi-au spus că merele sunt verzi! - Îmi tremură mâinile,
Nu acesta e darul. Nu trebuiesc gustate ci devenind una cu ele.
Din acest loc, cred că aparțin. În jurul meu roiesc fluide, bucle
Mă simt ca în pântecul ce mi-a dat viaţă, moale.
Aici la începutul timpului meu, nu pot să ajung mai jos și doar să mă ridic spre stele
Mă scald în euforie și parfum de violete.
Într-un moment de luciditate, deschid ochii, semi-adormit
Întrebându-mă dacă mai trăiesc. Un dor mă cuprinde lăcomit
Respir sacadat. Vreau să plec! strig tare. Vocea mea răsunând în infinit
Când să mă mişc, copacul mă strânge. Mă zbat de parcă-s fii înghițit,
De ceva și umplut cu salivă învârtindu-mă, până devin ameţit.
Ce-am făcut?... Lacrimi topesc lumea mea. Am greșit!
Vreau înapoi! Regret, regret! o spun amuţit
Mi-e dor de voi oameni, chiar dacă m-ați rănit
Vreau să respir, nu contează dacă voi fi dezamăgit.
În parfum de tei să mă simţiţi. Copacul meu, niciodată nu va veştejii
Am convulsii, într-o explozie de culori și imagini.
Cad într-o lumină ce nu ma orbeşte. Dar totuși mă stinge.
---------------------------------------------------------------------------------------
Vă mulţumesc din nou că aţi citit
sunteţi minunaţi!
nu uitaţi voi să votaţi
Şi comentarii să lăsaţi.
De asemenea să vizitaţi ---> facebook.com/alzaram şi alzaram.ro
:D :D :D
Ne revedem curâând!