Băiatul o apucă grijuliu de încheietura mâinii şi îi ridică bărbia cu degetele. Audrey începu să tremure, dar încercă din răsputeri să-şi controleze emoţiile şi să-l privească în ochi. Îi observă acea licărire sinceră, dar ştia că nu merita nimic de la el. Nu-i merita atenţia şi grija. Şi nici nu voia asta. Îşi stăpâni lacrimile şi furia, când îl auzi rostind cu voce caldă:
- Recunoaşte că ai nevoie de ajutorul meu.
Glasul îi era lin, ca întotdeauna, şi o domolea. Însă era conştientă că nimeni şi nimic n-ar fi putut s-o schimbe vreodată. Îi făcuse deja mult rău datorită faptului că oscila mereu între depresie şi bucurie. Era vinovată pentru tot. Nimic nu putea s-o ajute.
- Nu am nevoie, îi răspunse fata, încercând să-şi retragă mâna.
În încercarea de a o linişti, băiatul îi dădu o şuviţă de păr după ureche şi zâmbi.
- Ba da. Ai nevoie doar de mine.
Audrey ar fi vrut să-l contrazică, să-i spună că greşeşte, dar nu putea. Ar fi strigat după ajutor, însă se convinsese că, într-adevăr, nimeni nu i-l putea oferi mai mult decât el. Încordându-se, începu să plângă haotic şi să ţipe. Se străduia să rămână stăpână pe situaţie, să nu lovească nimic. Chiar avea nevoie de el. Ar fi vrut din toată inima să fie o fată normală.
---
Acesta este prologul la "Strigând după ajutor". Aştept păreri din partea voastră; am nevoie să ştiu cum vi se pare. .:)