15. Contraste
Râd de câteva minute întruna. Mă dor burta și obrajii, dar încă nu mă pot opri. Am cel mai tare frate și nu am cuvinte să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru oamenii aceștia minunăți care îmi sunt alături, făcându-mă să mă simt atât de specială și iubită.
-Băăăăăăi, voi sunteți nebuni! Cum să îmi faceți așa ceva? Rostesc printre hohote de râs.
Teo și Renata ne-au invitate pe mine și pe Robert pe la ei, aparent, să petrecem o duminică în familie și să mai uităm de griji, dar nici dacă mă frigea cineva cu fier încins nu aș fi ghicit ce aveau să-mi pregătească oamenii aceștia frumoși pentru a mă înveseli. M-au văzut de câteva zile amărâtă și fără chef, dar niciunul nu a întrebat ce mi s-a întâmplat, așteptând să le povestesc eu când voi fi pregătită. Mă gândesc uneori că fratele meu bănuiește câte ceva, că poate știe mai multe decât arată și decât spune, dar așteaptă să vorbesc eu cu el și să-i cer ajutorul când voi avea nevoie. Totuși îl admir pentru faptul că nu a cerut „informații " din cealaltă tabără.
Surpriza celor trei persoane minunate din viața mea este de proporții. O echipă de clovni se află în grădina fratelui meu și mă tratează ca pe un copil - se schimonosesc, se maimuțăresc, îmi fac animale și forme din baloane, cântă și dansează, se bat între ei. În mod normal m-aș enerva și i-aș băga pe toți în origine, dar acum râd prea tare ca să mai pot zice ceva. Giumbușlucuri fel și fel, glume și farse înveselesc cadrul, dar ceea ce a umplut paharul este prăjitura cu frișcă ce zboară acum spre fața fratelui meu. Nu aș putea descrie în cuvinte multitudinea de expresii care îi traversează fața, niciuna prevestind ceva bun pentru autorul faptei. O liniște sumbră pune stăpânire pe curte dând de înțeles că nu el era ținta, dar destinul i-a jucat feste. Nu mă pot abține și dau drumul unui hohot de râs nedemn de o domnișoară, toată furia fratelui meu risipindu-se într-o secundă. Robert râde pe înfundate lângă mine, între timp apărând și Renata cu un bol cu cireșe în brațe. Când își vede logodnicul în ce hal arată, scapă bolul și se pune jos de râs, la propriu. Cred că vecinii vor suna la poliție din moment în moment, dacă nu ne liniștim curând...
După câteva zeci de minute comedianții își strâng catrafusele, își iau banii și părăsesc curtea până nu se răzgândește fratele meu și îi bate. Rămânem doar noi patru, luând masa și vorbind de toate pentru toți. Între timp Robert primește un telefon în urma căruia se scuză și pleacă. A intervenit o problemă urgentă la servici și oricât a încercat să o rezolve prin telefonu, numai nu se poate. Îl cunosc foarte bine și știu că s-a enervat, dar nu are de ales. Îi depun un sărut scurt pe buze și îl conduc la poartă.
-Să mă suni când pleci, indiferent de oră, să te duc acasă, bine? Nu vreau să te știu la o bucată de noapte prin mașina vreunui taximetrist afemeiat.
-Cred că voi rămâne peste noapte la ei. Stai fără grijă. În caz de mă hotărăsc să plec, îi spun lui Teo să mă ducă. Servici ușor. Să mă suni când termini să nu stau cu grijă.
-Te sun, iubito.
Acestea fiind spune îmi mai fură un sărut și se urcă în Audi-ul lui pornind în trombă. Mă întorc la cei doi îndrăgostiți ce se giugiulesc pe leagănul din spatele casei. Mă bucur așa mult pentru ei și în special pentru fratele meu care a găsit o femeie care să-l iubească așa cum este și să îl accepte cu serviciul lui riscant cu tot, o femeie care e capabilă să riște totul pentru iubirea lui. Mă rezem de tocul ușii din spate și îi privesc pe sub gene. Telefonul fratelui meu sună și le întrerupe momentul. Îl înjur eu pe cel de la capătul firului pentru momentul prost în care s-a hotărât să sune. Din câte observ nici Teo nu este mai fericit, dar se pare că este cineva important deoarece se ridică și se îndepărtează în grădină. Renata mă vede și îmi face semn zâmbind să mă apropii. Îi întorc zâmbetul și mă așez lângă ea.
-Unde îți vei petrece concediul? mă întreabă Renata.
-Cred că voi merge la ai mei. Nu am mai fost de ceva timp acasă și deja mama îmi face capul oboroacă. Am nevoie de liniștea de la țară.
-Atunci presupun că vom merge împreună, nu? Am plănuit cu Teo să mergem și noi să vă cunosc bunicii și locul unde ați copilărit.
-Ar fi minunat! răsuflu ușurată când le aud planurile. Oricât aș iubi liniștea de acolo și pe mama, nu cred că aș fi rezistat mai mult de o săptămână. M-aș fi plictisit după trei zile și m-aș fi întors la muncă.
Mai povestim de-ale fetelor, despre muncă și despre ce am mai făcut în ultima vreme, până se întoarce fratele meu cu o față ce nu prevestea nimic bun. Încerca să-și mascheze iritarea cu un zâmbet, dar de mine nu are cum să scape. Mereu i-am apreciat, totuși, sinceritatea și faptul că este direct.
-M-a sunat Lucian. Este în drum și trece pe la noi împreună cu Amalia. Ajung în câteva minute, ne informează el cu subînțeles.
Acum chiar am certitudinea că el știe mai multe decât spune. Tare mă tem că este mai mult decât conștient prin ce trec și că în curând va trebui să port o discuție serioasă cu el pe tema asta fie că vreau fie că nu.
Aprob mecanic din cap și spun:
-Eu am niște dosare de verificat. Trebuie să plec. Merg până în casă să-mi sun un taxi.
-Hai lasă pe mâine! Nu cred că e o urgență.... Te rooooooooog, aproape mă imploră iubita fratelui meu.
-Nu pot să mai rămân... spun eu vorbele cu dublu sens.
Nu cred că aș face față unei asemenea întâlniri, mai ales când nu îl am pe Robert care să îmi fie pilon de sprijin. Fratele meu se pare că îmi înțelege aluzia și mă susține.
-Te duc eu, nu este nevoie să chemi un taxi. Nu prea am încredere în libidinoșii ăștia. Cine știe peste cine dai, se oferă el făcându-mi din ochi.
Am vaga impresie că va fi un drum luuuuuuuung...
-Teo, zi-i să mai stea! se roagă Renata de fratele meu, agățându-se de gâtul lui și sărutându-i obrazul. Așa mai petrecem și noi timp împreună... Haide!
Din câte observ fratele meu este nițel în încurcătură după rugămintea atât de convingătoare a logodnicei lui. Fiind o soră atât de bună și sperând că voi scăpa mai ușor la interogatoriu, dacă îl ajut, îi ofer eu Renatei o explicație plauzibilă.
-Dacă ar fi fost și Robert aș mai fi rămas, dar așa mă voi simți ca a cincea roată la căruță. Ați fi două cupluri și eu printre... Mă simt în plus. Haide, Teo! Dacă nu poți, sun un taxi.
Se pare că am fost suficient de convingătoare pentru că viitoarea mea cumnată nu mai spune nimic. Se pare că a acceptat explicația mea. Se desprinde din îmbrățișarea fratelui meu și vine spre mine, lăsându-l pe acesta să intre în casă după cheile de la mașină.
-Îmi pare rău! Chiar nu m-am gândit că te vei simți prost, îmi spune ea oferindu-mi o îmbrățișare de urs.
-Nu-i nimic. Stai liniștită, îi răspund eu la îmbrățișare.
-Să mergem! mă îndeamnă Teo când revine cu cheile în mână.
Aprob cu o mișcare a capului. Îi las pe cei doi porumbei să-și ia la revedere cum se cuvine eu traversând holul spre ieșirea în curtea din față. Când deschid ușa, un BMW X7 oprește în fața casei. Mă opresc în tocul ușii și privesc scena ce se desfășoară în fața ochilor mei. Se pare că cei doi musafiri ai fratelui au o discuție cam aprinsă, neobservându-mi prezența în cadru. Ce probleme ar putea avea un cuplu proaspăt căsătorit care se iubește, chiar nu știu, dar nici nu mă interesează. Încerc să mă mint singură, dar chiar nu este problema mea. Trebuie să trec peste și să-mi văd de viața mea chiar dacă sufletul îmi plânge în hohote.
Mă rog ca din minut în minut să apară fratele meu ca să pot evita o situație stânjenitoare. Nu vreau să risc să fu singură cu cei doi, pentru că ar fi de-a dreptul chinuitor pentru mine. Nu sunt sigură că aș mai putea să rezist la o scenă asemeni celei în care am fost invitată la nunta bărbatului de care sunt îndrăgostită.
Ies de tot din casă când aud pași în urma mea și traversez aleea spre mașină cu Teo pe urmele mele. Îi simt prezența, nu trebuie să-mi întorc privirea ca să știu că e acolo. Mă ajunge din urmă și își pune mâinile după gâtul meu, mă strânge la pieptul lui sărutându-mi creștetul. Când ajungem în dreptul mașinii eu mă opresc adoptând cel mai bun zâmbet al meu, pe când fratele meu se duce în întâmpinarea celor doi, care se pare și-au mai calmat nervii. Ca un gentleman ce este, Teodor îi deschide ușa Amaliei și când aceasta coboară toată numai un zâmbet - fals ca florile de plastic- îi sărută ambii obraji. Între timp coboară și el cu o față posacă, trântind portiera cu putere. Dă mâna cu Teo și se bat pe spate. Iese și Renata în întâmpinarea lor în pragul ușii îndemnându-i să intre. Urmăresc scena cu o expresie neinteresată pe față, verificându-mi dacă am toate degetele la mâini și dacă nu mi-au căzut unghiile.
Într-un final sunt observată și eu. Reacțiile celor doi sunt total diferite. Dacă Amalia se luminează la față și zâmbetul ei devine autentic, Lucian este efectiv șocat, confuz, nervos, iar în același timp o scânteie de fericire scurtă, aproape insesizabilă îi traversează chipul. Nu le înțeleg reacțiile, dar am avut o zi prea bună ca să analizez reacțiile unui cuplu care tocmai s-a certat. Amalia vine într-o fugă la mine și mă sărută pe ambii obraji, mă strânge în brațe, șoptindu-mi la ureche "Îmi pare nespus de rău pentru tot!". Nu înțeleg nimic, de aceea o întreb pentru ce îi pare rău, dar nu-mi mai răspunde. Se îndepărtează de mine și îmi zâmbește trist, ca apoi să o salute pe Renata.
-Faceți-vă comozi. Vă las câteva minute cu Renata, cât timp o duc pe sor-mea acasă, îi spune Teo lui Lucian.
Cel din urmă aprobă din cap și după ce mă salută scurt cu o înclinare a capului intră în casă după cele două femei. Îl urmăresc câteva secunde cu privirea, cât timp frate-meu înconjoară mașina să o descuie. Când aud sunetul ce mă anunță că portierele pot fi deschise, intru în mașină alături de Teo.
Motorul toarce ușor înainte ca mașina uriașă să iasă pe porțile mari ale casei. O melodie tâmpită se aude în difuzoare la Radio. Fratele meu este atent la drum. Îl studiez pentru câteva momente și constat că este încordat. Vrea să-mi spună ceva și nu știe cum să mă abordeze. Simt asta și mă enervează că nu este direct cu mine ca de obicei.
Mă sâcâie pe creier vocea "artistei" ce repetă aceleași cuvinte de un milion de ori și schimb postul. Dau de un alt post în care crainica vorbește despre un accident de mașină pe DN1. Prefer să ascult știrile decât dive din astea ce s-au lansat peste noapte.
Am parcurs mai bine de jumătate de drum și Teo nu a scos niciun sunet ceea ce nu îi stă deloc în fire. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, dar o să aflu.
-Ce ai, dom'le?
Tresare dintr-o dată și se uită uimit la mine pentru scurt timp, întorcându-și apoi ochii la drum. Trage adânc aer în piept, ținându-mă în suspans până se hotărăște să-mi adreseze primele cuvinte de când am plecat de acasă de la el.
-Trebuie să vorbesc cu tine, dar nu știu cum să o fac fără să par băgăcios sau sâcâitor.
-Ce ar fi să fii ca până acum și să le spui lucrurilor pe nume? întreb eu retoric.
Respiră adânc. Mă uit la el și aștept cu sufletul la gură să văd ce are de zis. Mă privește puțin în ochi, îmi zâmbește blând și, îndepărtându-și mâna dreaptă de pe volan, o folosește să-mi mângâie părul.
-Surioara mea frumoasă... mai respiră odată adânc. De ce ochii ți-s atât de triști de la nunta lui Lucian?
Îmi întorc privirea de la el și clipesc de câteva ori să-mi îndepărtez lacrimile ce s-au adunat în ochi. Înghit în sec și încerc să-i răspund pe un ton cât se poate de hotărât.
-Nu sunt tristă.
-De ce mă minți, micuțo? Mă crezi prost? Chiar crezi că nu te-am văzut cum îl privești de fiecare dată când îl vezi, cum roșești când se apropie de tine? mă întreabă el pe un ton atât de blând.
-Ce? îi răspund la întrebare cu o altă întrebare. Nu îl privesc în niciun fel mai special. Mă agit eu pe scaunul din dreapta.
Deja bătăile inimii s-au accelerat și capul îmi zvâcnește.
-Nu mă minți, micuțo. Și el simte la fel, dar... și se oprește.
-Dar ce? întreb eu curioasă.
-Încă nimic. Nu e datoria mea să îți spun.
Tac. Replica lui m-a pus pe gânduri și chiar nu m-ai știu cum să reacționez. Cad pe gânduri, iar imaginația mea face ravagii, o mie de scenarii împânzindu-mi capul.
Când aproape ajungem acasă și Teo oprește mașina, replic plină de hotărâre:
-Oricum nu-mi pasă. Eu îl iubesc pe George.
Am spus-o cu atâta hotărâre încât m-aș crede și eu dacă nu aș ști adevărul.
-Nu mă mai minți pe față. Este un bărbat bun... Deși i-aș sparge mecla cu pumni pentru că mi-a sedus sora și nici măcar nu a avut bunul simț să îmi spună ceva, știu că orice acțiune pe care aș face-o te-ar afecta pe tine în mod direct. Tu ești motivul pentru care nu mă duc acum la soțioara lui dragă, pe care nu o suport nici cât negru sub unghie, să-i spun că bărbatu-su este îndrăgostit de altă femeie.
Lacrimi amare îmi brăzdează obrajii. Nu am putut să îmi țin în frâu emoțiile și am izbucnit. Toate s-au adunat și, deși mi-am promis din noaptea nunții că nu voi mai vărsa nicio lacrimă din cauza lui, nu am mai putut să mă controlez. Teo coboară în grabă din mașină, îmi deschide portiera și mă trage în brațele lui.
-Plângi, micuța mea frumoasă! Descarcă-te! Fratele tău e aici, iubita mea, draga mea, sufletul meu cel mai drag de pe lumea asta! mă consolează el, mângâindu-mi spatele.
Mă agăț cu îndârjire de cămașa lui și plâng în hohote câteva minute bune. Nu mai spune nimic. Doar mă strânge mai tare în brațe și îmi sărută, în repetate rânduri, creștetul. Îmi mângâie spatele și părul.
Într-un final mă opresc și mă îndepărtez ușor de el. Îmi șterge urmele de lacrimi de pe față și mă sărută pe frunte.
-Hai să te băgăm în pat. Îl sun pe George să vină să stea cu tine. Va trebui să port o discuție cu Lucian urgent.
-N-n-nu... Teo...
-Nu îi fac nimic. Doar vom vorbi ca de la bărbat la bărbat...
N.A.
Am revenit și eu după un car de ani cu un capitol nou. Ca să compensez timpul îndelungat l-am făcut oleacă mai lunguț. Sper să vă placă și vă aștept părerile!
Vă pupăcesc dulce! Muuuuah! :*
P.S. Capitol needitat!