EVA
— Pleacă, enervantule! mormăi acoperindu-mi ochii cu mâna.
Mă întorc pe cealaltă parte a patului, dorindu-mi să am puteri magice și să fac noaptea să vină înapoi. Să mă îmbăt pentru prima și ultima oară în viața asta nu a fost cea mai bună alegere. Mai ales în acest moment, când îmi simt capul greu și începe să mă doară.
Ușa de la cameră se deschide, făcându-mă să dau cu ochii de menajera slăbuță care se amuză copios de starea mea de mahmureală.
— Cineva a avut o noapte interesantă, spune apropiindu-se de patul meu.
Îmi acopăr fața cu perna și oftez cu putere. Interesant nu e cel mai bun cuvânt ca să descrie noaptea trecută.
Am terminat liceul, am așteptat să văd dacă intru sau nu la facultate ca să nu mai fiu oaia neagră a familiei și să îl dezamăgesc și mai tare pe tata, și aseară am avut parte de câteva revelații. Destul de puternice aș putea spune.
Prietena mea cea mai bună, Audrey, s-a îmbătat atât de tare, încât a început să spună tuturor colegilor noștri că e foarte mândră de ea și de faptul că m-a manipulat patru ani de zile. Pe mine și pe banii mei. Iar idioata nici măcar nu și-a dat seama că am fost lângă ea în tot timpul confesiunii sale. Apoi am văzut cum iubitul meu, Lucas, și-a tras-o cu târfa liceului într-una din camerele casei unde se ținea petrecerea. Minunat mod de a termina o relație, ce pot să spun.
— Tatăl tău te așteaptă la masă.
Oftez cu putere și când îmi scot capul de sub pernă, dau nas în nas cu aspirina de pe tavă și paharul de apă.
— Ești eroina mea, mormăi aruncând pastila în gură.
Matilda îmi zâmbește și îmi face cu ochiul, apoi se apropie de fereastră pentru a da draperiile la o parte. Când lumina puternică invadează camera și durerea mea de cap se amplifică de o mie de ori, înjur zdravăn.
— Mai ai și zile proaste, Mati.
Femeia trecută de a doua tinerețe începe să chicotească și îmi face semn să mă dau jos din pat. Matilda a fost alături de noi mai bine de cincisprezece ani și mereu o să îi fiu recunoscătoare că nu ne-a lăsat în momentele grele. Spre deosebire de anumite persoane. Dar asta e o poveste pentru altă dată.
Înlătur cearșafurile și mă dau jos din pat, clătinându-mă puțin. Trag aer adânc în piept și aștept câteva clipe ca să îmi revin și să nu ajung pe podea precum o clătită răsuflată. Jur că e prima și ultima oară când mai beau. Dar aseară chiar am simțit nevoia, mai ales că încrederea mea a fost trădată de două ori.
Îmi iau o pereche de pantaloni de sport pe mine și un tricou, și înainte să ies din cameră, mă asigur că nu eman niciun miros de alcool. Desigur, tata știe ce am făcut aseară și sunt convinsă că el și Matilda s-au amuzat copios pe seama mea la cafea, dar trebuie să încerc să mă comport ca o domnișoară din înalta societate. Chiar dacă în acest moment îmi e greață de propria mea imagine.
Reușesc să fac doi pași pe hol și să îmi mențin echilibrul în timp ce îmi agăț părul negru și încâlcit într-o coadă de cal, apoi tornada trece pe lângă mine și mă face să cad în fund. Mormăi o înjurătură și mă uit la vinovatul pentru căzătura mea. Fratele meu mai mic, Carson, mă privește cu zâmbetul pe buze din capătul holului, în timp ce se sprijină de trotineta sa.
— Încep să regret că ți-am făcut cadoul ăsta, spun ridicându-mă în picioare.
Piciul se apropie de mine și face o piruetă în jurul meu, iar eu încerc să nu îl urmăresc cu privirea și să amețesc mai tare.
— Ești tare morocănoasă când ești mahmură, chicotește. Știai asta?
Îmi las capul în jos și mă uit la Carson, încercând să fac legăturile în capul meu amețit.
— Cine a spus că sunt mahmură?
— Jay, azi dimineață, răspunde imediat. A spus că o să fii o adevărată scorpie pentru că mirosea a distilerie când a trecut pe lângă camera ta.
Trag aer adânc în piept și îmi închid ochii pentru câteva secunde.
Super. Doar super. Dacă Jayson, fratele meu cel mare a zis asta la micul dejun, de față cu toată lumea, tata o să mă pedepsească pe viață. Iar eu o să îl las pe Jay-cel-cu-capul-sec fără boașe.
— Hai să mergem la micul dejun, pitic, bombăn încercând să îl iau de mână.
Frățiorul meu începe să chicotească și își sprijină trotineta de perete.
— E ora două, Evs. Credeam că știi să citești ceasul.
Notă personală: e prea mic ca să îi dau un șut în fund, dar e suficient de mare ca să nu îi mai cumpăr cadouri și să îl răsfăț. Începe să se transforme într-un fel de Jayson și ăsta nu e un lucru bun deloc.
Coborâm scările împreună, dar fratele meu are mult prea multă energie pentru șase ani. Sau poate sunt eu prea obosită pentru el.
Oricum ar fi, când ajung la în sufragerie, tata ne așteaptă în capul mesei, cu tableta în mână, probabil citind ultimele știri sau analizând rapoartele de la companie.
Îmi apăs buzele pe obrazul său înainte să mă așez pe scaun și observ cum încearcă să își rețină zâmbetul. Da, s-a amuzat copios pe seama mea în această dimineață.
— Credeam că trebuie să chem ambulanța ca să te resusciteze.
Îmi dau ochii peste cap și mă strâmb la el, trăgându-mi mai aproape bolul cu fructe.
— Acum înțeleg de unde și-au luat umorul cei doi gogomani.
Carson se înfige în farfuria cu paste și îmi aruncă o privire urâtă, iar tata pur și simplu îl privește drăgăstos și zâmbește.
— Bărbații Gray au un umor aparte, draga mea, afirmă mândru.
Și un orgoliu pe măsură, să nu uităm asta.
În timp ce îmi umplu stomacul cu fructe, tata scoate de sub masă un plic alb și mi-l pune în față. Îmi arunc privirea pe el, iar când văd sigla Columbia, scap bucata de kiwi înapoi în bol.
Îmi șterg mâinile de tricou, complet nepotrivit pentru o femeie stilată, și iau plicul între degete.
— Când a venit?
Îmi e frică să îl deschid. Chiar încep să cred că e o glumă stupidă a bărbaților Gray. Nu ar fi prima oară când s-ar alia ca să râdă de mine.
— Azi dimineață. Poștașul i l-a aruncat în față lui Jayson, chicotește amuzat.
Îmi trec limba peste buze și simt cum inima începe să se zbată în pieptul meu, făcându-mă să uit cine e Jayson.
— Nu e o glumă de-ale voastre, nu? întreb privindu-l pe tatăl meu.
Începe să râdă și dezaprobă din cap, iar eu îmi fac curaj și deschid plicul. În timp ce scot foaia din el, simt cum degetele îmi tremură.
— Dragă Eva Rose Gray, încep să citesc cu inima bubuindu-mi în torace. Felicitări pentru acceptarea la Universitatea Columbia!
Recitesc de două ori primul rând, apoi mă ridic în picioare și încep să țip. Carson începe să aplaude și să strige cu gura plină de spaghete, iar tata se ridică în picioare și mă strânge cu putere în brațele sale.
— Nu îmi vine să cred! șoptesc.
Bărbatul își apasă buzele pe creștetul meu și chicotește.
— Nu m-am îndoit niciodată de tine, scumpo.
Să aud aceste cuvinte din gura lui, după ce l-am dezamăgit enorm în ultimii ani, e ceva enorm. Mai mult decât enorm.
— Cred că trebuie să îți faci bagajul, sugerează ușor supărat.
Columbia, New York, pregătește-te! Oaia neagră a familiei Gray o să te ia prin învăluire.
***
— Ești sigură că ai luat tot?
Dau din cap și încep să cânt de fericire.
— Chiar pleci, spune cu un oftat.
Tata mă trage în brațele lui și mă strânge cu putere, reușind să mă sufoce puțin, iar când suspină pe creștetul meu cred că o să înceapă să plângă. Dar nu e posibil. Graham Gray nu plânge pentru nimic în lume, iar eu și frații mei am încercat să îl facem să plângă.
Mă desprind de el și mă dau un pas în spate, în timp ce fratele meu cel mare îmi aruncă bagajele în cală, de parcă ar fi niște cutii fără importanță.
— Hei, ai grijă! Sunt parfumurile mele acolo!
— Nu îmi pasă, vorbește dându-și ochii peste cap. Poți să îți iei altele, prințesă răsfățată.
Îi arăt semnul păcii și simt privirea încruntată a tatei. Regula lui: fără înjurături și gesturi obscene în fața mezinului. Mezin care e mai liniștit și tăcut decât de obicei. Și ăsta nu e un lucru bun.
Mă uit la Carson și îl văd sprijinit de mașină, cu gluga hanoracului trasă pe cap și cu jocul în mâini. Asta e poziția lui de supărat.
— Hei, nu ai de gând să îmi spui pa?
Își ridică o mână, o flutură câteva secunde, apoi se întoarce din nou la joc. Tata ridică din umeri și dezaprobă din cap, iar Jay oftează. Știm cu toții de ce se comportă așa. Mă apropii de frățiorul meu și îi smulg jocul dintre degete, alegându-mă cu o privire urâtă. Dar măcar se uită la mine.
— Dă-l înapoi, Eva, mârâie la mine.
Carson e un experiment eșuat al tatei. E copilul care seamănă cel mai mult cu el și care are cel mai mare orgoliu și cea mai puțină răbdare.
— Nu, spun simplu. O să plec pentru o perioadă lungă de timp și vreau să îți iei la revedere cum trebuie.
Pufnește nervos și își bagă mâinile în buzunarele hanoracului.
— Rahat! O să cunoști vreun tip acolo și nu o să mai dai doi bani pe noi. Exact ca mama, zice plin de resentiment.
Când Carson înjură, chiar și la cei șase ani ai săi, e de rău. Iar terapia cu psihologul nu îl ajută deloc, aparent.
— Futu-i!
Da, Jay, futu-i! Când credeam că facem un progres cu el, uite cum norul negru se întoarce peste noi. Mă las pe vine și îmi ațintesc privirea în a lui, alegându-mi cuvintele potrivite.
— Crezi că sunt ca mama? Că pot să te abandonez cum a făcut-o ea?
Ridică din umeri și continuă să fie supărat.
— Ea mi-a dat viață și a putut să mă abandoneze. Ce te oprește pe tine?
După cum spuneam, experimentul greșit al lui tata. Și partea proastă e că nici măcar el nu poate să se descurce în anumite situații cu Carson. Nici nu vreau să îmi imaginez cum o să fie când o să ajungă la pubertate. Îi înapoiez jocul și îl sărut pe frunte, apoi mă ridic în picioare.
— Te iubesc, Carson! Indiferent de puțina încredere pe care o ai în mine.
Îi întorc spatele și mă apropii de avion, încercând să îmi rețin lacrimile. Chiar dacă nu își dă seama, cuvintele lui și lipsa de încredere fac răni adânci în sufletul meu. Răni care încă nu s-au vindecat de la abandonul mamei noastre. Înainte să ajung lângă tata și Jayson, două perechi de brațe se strâng în jurul meu, urmate de un suspin.
— Îmi pare rău!
Mă întorc cu fața la el și oftez cu putere, luându-l în brațe.
— Știu că o să te întorci, șoptește. Îmi pare rău că sunt un idiot, Evs! Te iubesc enorm, spune intensificându-și strânsoarea.
Îl sărut ușor pe creștet și îl las să se desprindă singur din îmbrățișare.
Da, mama ne-a abandonat acum trei ani pe toți. Iar eu și Carson am fost cei mai afectați. Ultima prostie pe care am făcut-o înainte de absolvire m-a trezit la realitate, dar aș vrea să spun același lucru și despre frățiorul meu.
Era atât de mic când a plecat... și faptul că încă plânge după ea nu o să îi ajute prea mult recuperarea. Pot doar să sper că timpul o să îi vindece rănile și să nu ajungă în aceeași situație ca mine. Să nu devină oaia neagră și să fie o dezamăgire imensă.