M-am întors o secundă să-i mai văd o dată chipul roșu de furie și apoi am fugit mai departe chicotind la modul în care-l făceam să se enerveze. Îmi ridic poalele rochiei gri din praf, ajutându-mă să alerg mai repede și trag aer în piept încercând să-mi calmez pulsul ridicat de alergat.
Reușesc să trec de câmpia pustie ajungând în centru.
"Ah, rahat! Azi e zi de piață!" murmur pentru mine și cotesc la stânga spre standul mamei. În timp ce alerg simt cum mă oprește; mă aplec rapid văzând unul dintre carurile cu marfă cum îmi calcă rochia. Trag de ea sfâșiind-o în două, rămânând cu un picior aproape dezgolit și fug mai tare. Ochii tipului îi sclipesc în spatele meu crezând că are să mă prindă.
- Drăcoasă mică, treci aici! se aude printre inspirații zgomotoase.
Mă bufnește râsul la tonul lui grav și încep să simt cum rămân fără aer. "Haide, haide, haide!"
- Ondine!
Analizez derutată întreaga piață învolburată și reușesc să-l ochesc pe Yannis după colțul standului lui Frank. Frank era cel mai bun prieten al mamei, cel ce i-a adus mereu dulciuri fratelui meu și cel care mi-a strecurat mereu cărți interzise pe sub ochii mamei. Eu și Yannis îl adoram pentru asta, era ca un al doilea tată, având în vedere că tatăl nostru era mereu plecat cu ceilalți negustori.
Le ordon picioarelor să accelereze și îl cuprind într-o îmbrățișare de urs gâfâind obosită.
- Hai odată! aproape că urlu la el.
Mă ia de mână și mă ascunde sub stand. Mă analizează cu ochii lui verzi rapid, ridicând o sprânceană la piciorul meu care ieșea de sub puținul material rămas și observ cum îi scapă un zâmbet.
Deschide gura să zică ceva, dar mă apropii și-i pun repede mâna peste buze șoptindu-i un "șhhh" sugrumat de oboseală. Face ochii mari la mine, în timp ce ne ținem respirația cât tipul ăla trece pe lângă stand mai departe, blestemându-mă.
Îl văd pe Yannis cum râde acum cu poftă.
- Ce ai mai făcut de data asta?
Ridic din sprâncene la el, arătându-mă jignită și surâd la el. În loc de răspund îmi bag mâna pe sub rochie scoțând din dreptul șoldurilor un pumnal împăturit în piele.
- Ce zici de asta? fac, legănând minunăția în fața lui cu un rânjet pe față.
Simt cum mi-l smulge din mână cu admirația întipărită pe față.
- Doamne, ești un geniu!
Mă ridic acceptându-mi cu mândrie laudele și-mi scutur ce a mai rămas din rochie, privind-o cu milă.
- Dă-mi rochia! îi zic încruntându-mă la bătăturile de pe picior.
Se uită la mine cu ochii goi, vinovați.
- Hă?
Încremenesc și-mi mut ochii veninoși de la picioarele mele spre fața lui aproape roșie.
- Yannis!!
Își acoperă fața cu mâinile și-mi bâlbâie ceva ce pare a fi scuze pentru memoria lui de scurtă durată și faptul că a uitat iar partea aceea din plan care îmi salvează integritatea.
- Și cum se presupune că merg acasă?! Pe jumătate dezbrăcată? țip la el mustrându-l cu privirea.
- Nu te-a deranjat să ALERGI prin TOATĂ PIAȚA pe jumătate dezbrăcată!
Îmi dau ochii peste cap și mă apropii de el periculoasă.
- Asta pentru că nu era mama acolo să mă vadă...
Văzându-mă că mă apropii de el se dădu în spate încruntat.
- Acum ce? O să mă snobești în bătaie?
- Nu mă cobor atât de jos. Mă aplec și-i iau jacheta de pe umeri, înfășurându-mi-o în jurul brâului.
Îmi aruncă o încruntătură pentru că-l las doar într-o bluză subțire dar nu apucă să-mi arunce o replică.
- Haide, trebuie să ne antrenăm!
Curtea din spate, cât timp mama nu e acasă, se transformă într-un teritoriu de antrenament pentru cavaleri. Având în vedere că suntem siliți să ne petrecem timpul mai mult singuri decât supravegheați de un părinte, ne permitem să ascundem armele într-unul dintre grajdurile mai curate.
În ciuda aparențelor, nu fur armele. Eu, fiind aia mai sprintenă și mai subțire, merg să împrumut săbii, pumnale, arcuri și tot tacâmul pe care le păstrăm până ne specializăm în fiecare. După ce ne considerăm profesioniști în a ne lupta cu ele le ducem înapoi. Asta în afară de două săbii pe care le-am păstrat pentru că au dispărut anunțurile de prin centrul Comitatului cum că cel ce a furat este căutat. Oamenii au uitat de ele, așa că am considerat că nu le mai trebuie.
- Auch, urlu la el când lovește cu sabia prea aproape de fața mea și mă obligă să mă aplec pe spate. Yannis!
Chicotește și face o piruetă apoi mă lovește iar dintr-o parte.
- Scuze?!
Nu-l las să inspire iar și sar pe unul dintre butucii din curte luându-mi avânt pentru a-l ataca din spate. Încearcă să mă urmărească cu privire, întorcând capul, dar îi sar în față și-mi apropii sabia de gâtlejul lui.
Cu fața la câțiva centimetri de el, rânjesc.
- De ce lași garda jos? fac la el în timp ce-i suflu-n față.
Lasă sabia jos și respiră zgomotos.
- Nu-i vina mea că ești mai ușoară!
Mă uit la el cum se întinde pe iarbă și privește cerul acoperit de creaturile alea mistice.
Comitatul este unul dintre puținele regiuni din lume pe deasupra căruia zboară tot timpul dragoni, acest lucru făcându-l și cea mai importantă regiune. Apariția lor se datorează faptului că la aproximativ două sute de metri de comitat află ceva asemănător cu centrul pământului; un loc de o dimensiune uluitoare cu adăposturi create de dragoni singuri în care își perpetuează specia și trăiesc liniștiți. Prezența lor este singurul lucru care menține plantele în viață, care oprește animalele din a se răzvrăti împotriva oamenilor și singurul lucru care nu permite nașterea copiilor cu malformații ori a perpetuării unei specii anemice și pe jumătate moarte. La puțina școală care se face aici, am învățat cum că ei rezistă în zona noastră doar din cauza vrăjii existente peste regiune în Condexul ce se află în castel. Așadar, rasa există doar datorită lor, făcând natura de aici să trăiască cu adevărat.
Deși trebuie să-ți aperi câteodată recolta de globurile de foc aruncate de ei, toți au recunoscut cât de oribilă ar fi viața fără dragoni.
- Cam puțin dragoni azi, nu? spune Yannis cu un ton grav.
Dau din cap afirmativ și casc gura la ei mai departe.
Eram fascinată de aripile alea lungi pline de vene ce creează umble întunecate. Privirile îngândurate ale dragonilor mă făceau să-mi dau seama că au stăpâni, gândindu-se mereu la ei. Unii mai deschideau botul și scoteau flăcări, prea slabe totuși, ce se stingeau până atingeau pământul.
Mi-aș fi dorit să am un dragon în curtea din spate așa cum au prinții și prințesele deși nu-l folosesc decât la a-l trimite cu unul dintre cavaleri pentru a le aduce corespondența sau pentru a trimite un mesaj urgent cuiva. Înainte era o raritate să ai unul; erau folosiți în luptă. Acum oamenii le acordau importanță doar pentru a supraviețui și lucruri banale. Sunt în jurul nostru ca și copacii: vitali, dar nu se uită nimeni de două ori la ei.
Risipă. Risipă de magie. Îmi arunc sabia într-o parte și mă întind lângă el închizând ochii și inspirând aerul proaspăt. Mă uit o secundă la Yannis simțindu-i pulsul mai scăzut, adormind. Și fără să-mi dau seama adorm și eu.
Până când visez că pământul se destramă sub mine și cad în prăpastie.
***
Mi-am tras pe mine rochia verde preferată și așezându-mă pe scaunul moale acoperit de perne o strig pe slujnică să-mi aplice machiajul pe față. O privesc cum intră pe ușă împiedicându-se în poalele rochiei vechi și ponosite, aproape de a scăpa trusa de machiaj din mâinile muncite.
- Ce culori prințesă? face la mine de parcă faptul că a devenit dintr-o dată super neîndemânatică este total normal.
O analizez strângând din buze. Mă apropii de ea și o văd cum se clatină pe picioare.
- Margarett? Ești ok? fac spre ea cu gura între-deschisă.
Clatină din cap și o invit să ia un loc pe cearceafurile mele noi. Oricum ea avea să le schimbe.
- Nu, prințesă. Sunt amețită de azi dimineață...
O privesc îngrijorată. Era singura slujnică care m-a înțeles vreodată și cu care puteam să vorbesc, acum că părinții-mi sunt morți amândoi. Fiind singura conducătoare rămasă, majoritatea locuitorilor castelului încercau să-mi câștige încrederea ca sfătuitorii coroanei. Am reușit cumva să îi înlătur pe toți, dar trebuia să-mi alung cumva singurătatea așa că îmi petreceam orele în compania ei.
- Nu e de la... bătrânețe, nu? mijesc privirea spre ea.
Scutură din cap spre mine și inspiră în timp ce mă lămurește.
- Nu, prințesă! E doar azi... o zi ciudată!
Afirm grațios din cap și-mi reiau poziția pe scaun cât timp se ridică și se apropie de mine.
O las să-mi contureze ochii, să-mi pună culoarea în obraji. Scoțând o pensulă mică din trusă începe să-mi coloreze buzele cu un roz pal. Aplică uniform culoarea, dar când ajunge la colțul stând al gurii mele simt cum scaunul se mișcă câțiva centimetri mai încolo și Margarett dă să cadă din picioare, aplecându-se într-o parte și trasându-mi apăsat o dâră lungă de culoare până pe gât.
Mă ridic agitată de pe scaun.
- Ăsta e cutremur?!
Afirmă din cap.
- Se dărâmă castelul?!
Neagă.
Este acum iar așezată pe pat ținându-se cu mâinile de cap. Când podeaua nu se mai mișcă mă duc spre ea și o trag de mâini obligând-o să mă privească în ochi.
- Ce se întâmplă?
Înghite în sec și ridică capul spre mine.
- Prințesă Sansva, du-te te rog și uită-te pe fereastră spre cer.
Mă încrunt dar nu pun întrebări și mă supun. Apropiindu-mă de fereastră cu teamă, o deschid și-mi las trupul să se aplece puțin peste ea. Trag aer în piept și aștept privind cerul albastru deschis, imaculat.
- Ce vezi? se aude vocea slujnicei tremurândă.
Mijesc privirea și când sunt sigură de răspuns îi zic:
- Nimic.
- Exact.
Mă întorc spre ea nesigură, frustrată și o ascult când îmi zice privind în gol.
- Ce...? fac aproape fără vlagă.
Înghite în sec, și cu o urmă din vocea puternică pe care o avea adaugă:
- Dragoni... dragonii au dispărut.
Mă răsucesc pe călcâie iar și privesc cerul. Are dreptate.
Și deși nu știu ce înseamnă asta, sunt mai mult ca sigură că nu e de bine.
***
Alerg deja de minute bune și mi-era teamă că iar am să-mi rup rochia, deși nu mai am multe. Trebuie să ajung la ea. Trebuie.
Mă îndreptat spre palat, abia simțindu-mi picioarele.
Nu mai era mult, dar trebuia să mă grăbesc. Ocolesc o turmă de cavaleri care însoțeau un om al palatului care sigur mergea spre centrul Comitatului să dea vestea. Nici nu mă observă când dau colțul, și escaladez rapid zidul până la fereastra camerei prințesei, pe acolo pe unde noi două amenajasem perfect cât să pot ajunge rapid la ea.
Ajunsă sus intru și încep să strig disperată.
- Sansva!
Nimic. Oh, Dumnezeule! Sper că n-au luat-o deja!
- Sansva, la naiba!
Înaintez în cameră și privesc patul. Fusese cineva așezat acolo nu cu mult timp în urmă. Probabil nu au luat-o de mult. Sunt pe cale să sar înapoi pe fereastră; ezit și mai strig odată.
- Sansva!! Sa-
Și simt mâinile ei calde, perfecte cum îmi sunt lipide de față.
Mă întorc cu ochii mari spre ea și-o cuprind în brațe, aproape dându-mi lacrimile.
- Ce bine că ești aici!
- Ia-ți hainele vechi de lângă mine!
Mă desprind de ea cu un rânjet pe față și o văd cum îmi privește ținuta dezgustată. Cu siguranță ea e!
- Dar, pe lângă astea; face un semn cu mâna arătând spre hainele mele; pot spune că mă bucur să te văd!
Inspir adânc și-mi las zâmbetul să dispară. Eram pe cale să-i dau vestea.
- Sansva, nu știu dacă știi, dar dragonii au dispărut și conform legilor din condex tu...
- O să trebuiască să merg să-l aduc înapoi. zise fără suflare, strângând din ochi.
O privesc șocată.
Oftează la fața pe care am făcut-o și mă lămurește.
- Margarett mi-a zis. îmi zice fără emoție pe chip.
Mă uit atent la ea, ar trebui să fie speriată, șocată. Nu e. Aproape că zâmbește. Are aceeași ochi verzi, același păr roșcat și micile gropițe în obraji deși e mult mai frumoasă decât mine. Eu am tenul cu probleme și ea nu, evident fiind bine îngrijită. Ea este dezvoltată armonios în comparație cu statura mea de băiat. Zâmbesc aducându-mi aminte de prima dată când ne-am văzut.
Venise cu mama ei, pe atunci vie la standul lui Frank unde se găsesc cele mai bune fructe. Mama ei era genul de femeie care deși avea o groază de bucătari și slujnici voia să aleagă ce să mănânce singură. Eu și Yannis ne jucam v-ați ascunselea și era tura fratelui meu. Ascunzându-mă undeva după un copac îndepărtat, Yannis m-a găsit mult mai greu decât de obicei. În schimb a găsit-o foarte repede pe Sansva care-i dăduse puțin drumul mâinii mamei sale.
- Ondine, de unde ai rochia asta?! făcu el cu ochii mari la ea, apucând-o de mână.
Sansva îl privi speriată și aproape că țipă dacă nu veneam eu înapoi, crezând că el s-a dat bătut. N-a mai țipat. Era prea ocupată să se holbeze la ceea ce părea reflexia ei în oglindă, doar că mai puțin stilată.
Am vorbit până mama ei a strigat-o să vină, abia apoi realizând că am vorbit cu prințesa în sine. Aveam paisprezece ani atunci, și încă cred că fratele meu încă o privește prea lung, după toate momentele în când ne-a chemat să o vizităm. Ultimii doi ani, am venit doar eu, rar, când avea nevoie; ca acum de altfel.
Acum avem aproape nouăsprezece și ea a devenit regină o dată ce părinții au fost asasinați acum câteva luni.
O simt cum mă scoate din amintirile mele zgâlțâindu-mă de umeri.
- ...de aceea, îți mulțumesc că ești aici să mă ajuți!
Ridic o sprânceană.
- Ce?
- Tu, Ondine, o să te duci în locul meu! adaugă zâmbitoare.
Simt cum îmi cade falca.
Cincizeci de cuvinte nu prea frumoase îmi vin pe limbă gata să-mi sară din gură când realizez ce-mi propune. Îmi propune să merg să lupt în locul ei, să fiu regina, să îmi fac eventual un nume și dacă va fi nevoie, să mor pentru ea. O ființă normală ar face un salt pe fereastră ca primă reacție. Dar nu, clatin din cap și știu care e alegerea corectă. Ea a făcut alegerea corectă.
O să o fac. Voi lupta. Voi avea propriile mele arme. Voi deveni cineva.
- O să schimbăm rolurile, facem amândouă în același timp.
Dă din cap afirmând și începe să-și desfacă corsetul.
- Spune-mi că ai și haine mai drăguțe pe acasă...
Râd și încep să-mi dau rochia jos, entuziasmată fără a mă gândi a doua oară.
Mă privesc șocată în oglindă. Sansva mă machiase și nu mai eram palidă. Spatele meu era totuși o problemă nefiind atât de finuț ca al ei, mai ales că se observa prin rochia aia verde dar oricum în misiunea asta nu aveam să port o rochie prea mult.
Sansva se încurcase în chestiile rochiei mele și tot strâmba din nas nemulțumită când nu mai simți miros de parfum scump.
- Deci... zise când într-un final era gata.
Dau din cap, trăgând aer în piept.
- Deci...
Se apropie de fereastră și privește speriată în jos.
- Cum o să mă dau jos?!
Chicotesc și o ajut să iasă de partea cealaltă. Îi strâng mâna aproape rupându-i-o fiind conștientă că e poate pentru ultima dată.
- Dă-ți drumul.
Mă privește cu ochii mari, dă din cap ca în semn de adio și spune aproape fără glas.
- Mersi...
Îi zâmbesc trist.
- La ce bună o soră geamănă dacă nu la a-ți salva fundul de fiecare dată?
Râde și apoi își dă drumul pe fereastră exact cum am sfătuit-o, deși i-am simțit ezitarea, picând într-o grămadă de frunze pe care nu o observi când privești de sus. Am așezat-o acolo strategic, zile în urmă știind că o să trebuiască să dispar repede, așadar coborâtul pe zid ar fi fost prea încet.
Îmi face cu mâna și pleacă spre casa noastră pe care o văd în zare. Îi răspund la salut și mai văd odată cerul gol.
Inspir adânc și mă întorc pe călcâie spre sala tronului, unde probabil toți așteaptă o regină să o trimită în misiune.
Pe prințesă ori regină... pe mine... cine ar fi crezut?