Ana
Simt cum sângele îmi clocotește în vene, curgând prin fiecare colț al corpului meu, provocându-mi electroșocuri de adrenalină, ce îmi accentuează furia. Nerușinata! Cum îndrăznește să se apropie de el? Cum a putut să îl sărute?
Îmi strâng pumnii, simțind cum unghiile îmi intră în palmă, provocându-mi o durere mai minoră decât cea care îmi străpunge sufletul, și pornesc cu pași apăsați spre cei doi.
Alexandra se îndepărtează brusc de Nicolas, atunci când vocea mea răsună ca un ecou în micul spațiu din spatele clădirii. S-a întors cu rapiditate spre mine, afișând un zâmbet caraghios pe chip. Ochii săi scăpărau scântei ucigătoare, care, cu siguranță, erau menite să-mi ajungă la inimă, dar scutul format de o putere interioară neștiută de mine nu le lăsă să mă ajungă.
În minte îmi vin zeci de imagini cu Nicolas și această Alexandra, stând amândoi, singuri în intimitate, în acest loc liniștit, lipsit de zumzetele din restaurant, stând îmbrățișați, sărutându-se, alintându-se, giugiulindu-se, dar nu! Nicolas nu îmi poate face așa ceva! Am încredere în el, iar faptul că această pipiță, această chelneriță ieftină, s-a dat la el și i-a făcut ochi dulci iubitului meu, nu poate să îmi schimbe gândirea. Ea este de vină, nu el! L-am auzit țipând la ea, spunându-i să-i dea pace, să plece, iar ea a insistat și insistat, până l-a amețit de cap. Ea este vinovată!
Cu fiecare pas, distanța pare să crească în loc să scadă. Furnicăturile pun stăpânire pe tălpile mele, îngreunându-mi mersul. Mă opresc la câțiva metri de cei doi, analizându-mi iubitul, înainte să acționez. Pe chip îi este impregnată panica, iar ochii îi sunt bulbucați, evidențiindu-i șocul ce se află în minte și, cu siguranță, în suflet.
— Ana, eu...
— Tu să taci! am urlat, întrerupându-l în mijlocul scuzei.
Mă întorc cu rapiditate spre ființa ce în urmă cu câteva minute săruta buzele iubitului meu, gest ce nu poate decât să mă scoată din sărite. Imaginea cu ea apropiindu-se de el mi se tot învârte în cap, enervându-mă tot mai tare. Fac un pas în direcția ei, iar ea unul în spate. O văd înghițind în sec, uitându-se când la mine, când la Nick.
— Oprește-te! îi ordon apăsat, atunci când o văd că mai face câțiva pași.
Pe fruntea ei și-au făcut loc câteva cute, evidențiindu-i mirarea. A deschis gura să spună ceva, dar cuvintele i s-au oprit pe limbă. În schimb, își vâră mâinile în buzunarele hanoracului maro ce îl avea pe ea și se relaxează vizibil.
— Ce vrei? mă întreabă serioasă, prefăcându-se proastă.
— Ce legătură ai cu el? întreb printre dinții încleștați, inspirând adânc pentru a-mi încetini bătăile inimii.
— Nu avem nimic, se aude vocea lui Nicolas din spatele meu. Eu...
— Nick, taci! mă rățoi la el. Taci dracu' puțin! am adăugat urlând, păstrând legătura vizuală cu Alexandra în tot acest timp.
Nesuferita! Pare atât de relaxată în fața mea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, încât îmi vine să sar la capul ei, să îi scot toate firele de păr, unul câte unul.
— Vorbește! urlu la ea cu toată forța, apropiindu-mă încă puțin. Vorbește sau te fac eu să vorbești!
Inima îmi bubuie nebunește în piept, făcându-mi adrenalina să se răspândească prin corp cu rapiditate. Pumnii, deja încleștați, încep să mă doară, dar nervozitatea ce o simt nu mă face deloc să-i slăbesc. Vreau să știu ce legătură are ea cu Tomas, ce vrea de la noi, de ce s-a dat la iubitul meu și de unde știa că suntem aici. Vreau să-și deschidă gura aceea odată!
Alexandra nu face altceva decât să mă privească cu ură, dar relaxată. Ochii săi încearcă în continuare să mă sfărâme, dar sunt mult mai puternică pentru a mă lăsa mai prejos. Faptul că Nicolas se află în spatele meu mă face mai curajoasă, îmi dă tăria necesară pentru a lupta în fața acestei fete.
— Știi ceva? mă întreabă Alexandra deodată, scoțându-mă din firul gândurilor. Dacă ai fi avut grijă să nu clachezi atunci când ai făcut o greșeală colosală, acum nu ne-am mai fi aflat aici. Tu! Tu ești vinovată pentru tot! Tu! urlă cât poate de tare, arătând cu degetul spre mine.
— Despre ce vorbești? întreabă Nick deodată, poziționându-se lângă mine.
— Taci! i-am țipat amândouă, întorcându-ne privirile spre el.
Îmi pare rău că trebuie să mă comport astfel cu el, dar este necesar. Vreau să o fac pe Alexandra să vorbească, să spună tot ce mă interesează.
— Oh, bietul de tine, îi spune cu voce plângăcioasă lui Nicolas. Ai ajuns să fii pus la zid de doua fete care nu dau doi lei pe tine. Mi-ar fi rușine în locul tău. Să amuțești așa atunci când cineva urlă la tine, vai!
Fiecare cuvânt al Alexandrei a fost rostit cu o ură dulce, o ură ce are sarcina de a-ți răstălmăci sufletul, îngheța simțurile și de a te lăsa fără aer. Deși cuvintele sale au fost menite să ajungă la Nicolas, inevitabil m-au atins și pe mine, făcându-mă să dobor pentru puțin timp scutul format înainte.
— Cum îndrăznești? Ia-te de mine, dar pe el, am țipat la ea în timp ce arătam cu degetul spre Nicolas, lasă-l în pace! Ce vrei? Ce vrei de la mine, am urlat bătându-mă cu pumnul în piept. Cine naiba ești și de unde ai apărut? Ce vrei? am repetat întrebarea.
Simt cum ochii mi se inundă de lacrimi ce își fac loc să treacă de barierele sufletului. Vreau să mă prăbușesc undeva și să plâng până la epuizare, până ce ajung să descompun puzzle-ul sufletului meu, astfel încât să nu mă mai doară. Vreau să fiu fericită! M-am săturat de toate relele din lumea asta. De ce tocmai acum? De ce mereu eu?
— Știi că sărută bine iubițelul tău? mă întreabă, evitând să răspundă la întrebările aruncate după ea.
La auzul cuvintelor Alexandrei, imaginea cu ei doi sărutându-se aici, la câțiva pași de locul în care mă aflu acum, îmi revine în minte, îmbătându-mă cu ură, cu nesiguranță, cu frică și în același timp cu o putere nemărginită.
Mă apropi considerabil de Alexandra, poziționându-mă în fața ei. Cu sufletul zbătându-mi-se într-o mocirlă de nervi, îmbibându-se tot mai mult, ascunzând în spatele pojghiței de noroi orice încercare de a mă calma sau de a-mi ține în frâu pornirile, o privesc cu ură. Nămolul ce mi-a acoperit inclusiv partea rațională a mintii, scoțând tot ceea ce e mai rău din mine. Pentru o clipa uit de tot! De locul în care ne aflam, de cine e în jurul meu, de cine e ea, de cine sunt eu, de educație, de Nick și Tomas, iar tot ce îmi doresc este să îmi înfig mâinile în podoaba ei capilară și să îmi descarc toți nervii, dar nu! Eu nu sunt așa, sunt mai bună de atât! Eu nu sunt tata!
— Vorbește! i-am zis de data aceasta cu voce joasă, dar pe un ton serios, amenințător chiar.
Alexandra pufnește în fața reacției mele și face un alt pas în spate. Ochii i se închid și trage adânc aer în piept, parcă pregătindu-se de o luptă nesigură, care poate să ne doboare pe una din noi.
— Ascultă aici, Ana Sânziana! Dacă tu crezi că mă poți învinge cu atitudinea aceasta de puștoaică nervoasă, te înșeli amarnic! scuipă cuvintele printre dinți. Niciodată! Niciodată nu ai să scapi, nu veți scăpa de mine! Am sa vă fac viața un calvar, așa cum și voi ați făcut-o pe a mea! adaugă, atingându-mi pieptul cu degetul arătător.
Cuvintele ei mă dau peste cap. Ce i-am făcut eu ei? Ce i-am făcut noi ei? Este imposibil ca ea să aibă vreo legătură cu Tomas. Nici nu pot să mă gândesc la așa ceva. Nu este posibil. Nu se poate. Nu...
— Ai amuțit? Ți-a mâncat pisica limba? spune cu glas de bebeluș, într-un fel sarcastic. Vai, sărăcuța de tine! Mi-e milă. Ce să zic! adaugă, afișând un zâmbet răutăcios.
— Știi ceva? Hai termină cu asta, îl aud pe Nick vorbind. Ce vrei de la noi?
— Vai! Uite că s-a băgat în seamă și fricosul. Înainte ți-am băgat coada între picioare când ți-am spus să taci, iar acum ți-ai prins vitejia de mână și vrei să...
— Ajunge! țip deodată, nemaiputând să-mi țin nervii în frâu. Ce dracu vrei? Cine naiba ești și ce vrei? întreb, ridicându-mi mâinile în aer, exasperată. Lasă-ne odată în pace! urlu cât mă ține gura.
În loc să răspundă întrebărilor mele, un râs haotic și plin de ură îi scapă pe gură, făcându-mi demonii să iasă la suprafață și să acționeze fără voia mea.
— Dispari! țip cu putere. Du-te! Lasă-ne în pace! adaug, simțindu-mi lacrimile fierbinți curgând pe obrajii înflăcărați.
Alexandra a făcut stânga împrejur și s-a depărtat de noi cu pași apăsați, lăsându-ne să o urmărim cu privirea până ce a dispărut din raza noastră vizuală.
Deodată, simt palmele iubitului meu sprijinindu-mi-se pe umeri. Atingerea mă face să mă relaxez brusc și să expir puternic. Încerc din răsputeri să mă adun, dar bucăți mari din suflet îmi sunt blocate într-o colivie, împiedicându-mă să le lipesc la loc. Nu știu cum am rezistat tentației de a o ataca fizic, nu știu cum am avut atâta tărie să fac față unei asemenea provocări și nu știu cum am reușit să scot pe gură vreun cuvânt în fața Alexandrei. Nu înțeleg cum un om poate face atâta rău unei alte ființe și cum poate să o joace în picioare doar cu câteva cuvinte. De unde a apărut această femeie? Și oare ce vrea de la noi? Și, și... de ce ne atacă? Ce va urma oare?
— Ești bine, iubito? mă întreabă Nick după câteva momente de liniște în care tot ce am făcut a fost să stau cu ochii ațintiți pe cărarea urmată de Alexandra.
— Da, iubitule! Sunt bine! îi răspund, întorcându-mă cu fața spre el, cuprinzându-i imediat mijlocul cu mâinile. Dar tu? întreb, mutându-mi privire spre ochii săi.
În ei pot să citesc îngrijorarea, parcă încercând să mă acopere cu o mantie invizibilă care să mă protejeze de rău, dar nu doar eu am fost atacată, ci și el. Împreună am fost puși la pământ de vorbele Alexandrei, împreună am suferit și știu sigur că doar împreună vom ieși din asta. Lupta abia a început.
— Sunt bine! răspunde într-un final, lipindu-și buzele fierbinți de fruntea mea. Sunt bine, repetă parcă pentru el de data aceasta. Vom fi bine, iubito, îți promit, încheie, strângându-mă în brațe cu putere. Vom fi bine!
Mă cuibăresc la pieptul său și las ca parfumul pielii sale să îmi inunde toate simțurile. Aici, acum, în acest moment, mă simt mai protejată ca niciodată. Știu că alături de el nu am să pățesc nimic. El este stâlpul meu de susținere, ancora mea în caz de naufragiu și colacul meu de salvare atunci când viața încearcă să mă scufunde.
— Haide să intrăm, spune în cele din urmă, depărtându-mă ușor de el pentru a mă privi în ochi.
***
Seara aceea a trecut rapid în compania iubitului meu, a Carlei și a lui Vlad. Cu toate că încercam din răsputeri să particip activ la conversația ce se purta, nu reușeam să îmi scot din cap cuvintele Alexandrei: " Niciodată nu ai să scapi, nu veți scăpa de mine! Am să vă fac viața un calvar, așa cum și voi ați făcut-o pe a mea! " fuseseră vorbele ce îmi invadau mintea secundă după secundă. Am încercat să zâmbesc măcar puțin la toate glumele ce le arunca buna mea prietenă la masă, dar îmi era prea greu, era prea solicitant pentru mintea ce se scufunda tot mai adânc.
Au trecut două luni de când nu am mai auzit nimic de Alexandra. Două luni în care tot ce am făcut a fost să stau împreună cu Nicolas, încercând să ne dăm seama cum putem lupta în fața Alexandrei. Am încercat să-i dăm de urmă, dar n-am avut nici o șansă, voiam să facem un târg cu ea, dar este de negăsit. Am încercat să ne amintim ce s-a întâmplat în seara aceea, dar nicinul nu o văzusem, în momentul acela, pe Alexandra. Așadar, cum este posibil să știe ce s-a întâmplat? Ne-am întrebat neîncetat, dar nu am reușit nici azi să deslușim acest crud mister.
Zilele au trecut precum secundele, iar iubirea noastră a crescut treptat. Cu toate greutățile întâmpinate pe drum, nu ne-am lăsat învinși. Am luptat, luptăm și vom lupta în continuare pentru iubirea noastră. Alexandra nu va putea să ne facă rău atâta timp cât suntem împreună, atâta timp cât iubirea noastră e mai puternică decât ura ei. Oricât ar încerca, ea nu va putea să ne învingă.
— Te iubesc! se aude glasul lui Nicolas deodată.
Două cuvinte ce îmi trezesc mereu la viață fluturașii din stomac, două cuvinte ce îmi încălzesc inima, două cuvinte ce îmi luminează cu fiecare silabă rostită sufletul, două cuvinte ce mă fac să radiez mai puternic ca luna și soarele de pe cer. De fiecare dată când le aud prind aripi și încep să mă înalț la cer, parcă zburând asemeni unei păsări călătoare.
— Și eu, spun, sărutându-i fruntea.
— Ar fi cazul să ne ridicăm din pat, nu? mă întreabă, întinzându-se pe tot patul, înăbușindu-și un căscat.
— Da, somnorosule! Haide! spun sărind în picioare, întinzându-i mâna.
Degetele sale le cuprind numaidecât pe ale mele, trimițându-mi fiori în tot corpul, ca de obicei. Am ajuns să ador această senzație, să nu mă pot lipsi de ea și să o caut de fiecare dată în atingerile iubitului meu.
Împreună ne îndreptăm spre bucătărie, întrecându-ne pe holul strâmt al casei mele.
— Hei! Nu e corect, mă plâng atunci când Nick mă prinde de șolduri și mă ridică de la sol, întorcându-mă cu fața spre direcția din care am pornit.
— Ba da e! îmi răspunde râzând în timp ce se întoarce și fuge spre bucătărie, astfel ajungând înaintea mea.
În clipa în care intru în bucătărie, Nick stă rezămat de blat, sorbind din cafeaua aburindă. Mă opresc chiar în tocul ușii admirând priveliștea oferită de iubitul meu. Poziția în care se află îi scoate în evidență fiecare bucată de piele a pieptului dezgolit, făcându-mă să-mi doresc să-l am acum, aici.
Mă îndrept cu pași mari spre el, lipindu-mi, imediat ce distanța dintre noi este minimă, spatele de blatul mobilierului. Nick stă cu ochii închiși, sorbind puțin câte puțin din cana albastră. Ca un fulger îi iau cafeaua din mână, făcându-l să deschidă ochii brusc.
— Asta e a mea! spun, fugind de lângă el, trântindu-mă mai apoi pe scaunul de la masă.
Nick nu face altceva decât să zâmbească amuzat, părând mai mult că se strâmbă și se întoarce spre vitrină. După ce toarnă o altă cană mare de cafea, pornește cu pași apăsați spre masă, ocupând loc în fața mea.
— Iubito, trebuie să discutăm ceva, spune, ducând recipientul la gură.
— Te rog, azi nu vorbim și nu ne gândim la ea. Măcar azi, haide să fim liniștiți. M-am săturat de ea și de tot ce înseamnă persoana ei. Te rog! am rostit întregul monolog dintr-o suflare.
— Iubito, nu e despre ea. De fapt, vreau să ne detașăm de tot și să plecăm într-o vacanță.
— O vacanță? Acum? Cum putem pleca în vacanță dacă eu încep facultatea? rostesc toate întrebările ce-mi vin în cap, sorbind din cafeaua iubitului meu.
— Da! afirmă voios. Am un verișor în Spania și mă tot bate la cap de ceva vreme să merg în vizită. Mă gândeam că am putea merge împreună, iar așa cred că ne vom detașa o perioadă.
— N-am ieșit niciodată din țară. Oh, iubitule, ar fi grozav! spun sărind de pe scaun pentru a mă așeza în brațele sale călduroase.
---------------
Bună seara, dragii mei! Am revenit cu un nou capitol.
Nu știu cum am să scriu de acum încolo. Sunt în ultimul an, iar licența bate din ce în ce mai tare la ușă. Am să încerc să pun câte un capitol pe săptămână și sper din tot sufletul să reușesc.
Abia aștept să vă aflu părerile!❤ Nimic nu mă încântă mai tare! Ador să le citesc!❤
Vă aștept cu drag pe grup (link la mine la descriere)
Vă mulțumesc din suflet pentru tot! Sunteți extraordinari!
Kiss, Patti❤