3.Viaţa își bate joc de mine
Mereu am avut impresia că viaţa își bate joc de mine în cel mai hilar mod, dar niciodată până azi nu am avut certitudinea asta. Mereu am greșit la cele mai simple exerciții și teste, iar pe cele mai grele le-am rezolvat fără probleme. Mereu cumpărăm ceva la un preț dublu faţă de alții. Mereu am strâns cioburile în urmă altora. Dar acum... Acum am certitudinea că viaţa mă persiflează în ultimul hal. Acum, văzându-l aici pe bărbatul care mi-a făcut cunoştinţă cu femeia din mine, la masă cu familia mea, în stânga mea, însoţit de logodnica lui, care apropo este superbă, nu pot decât să mă rog la Dumnezeu să mă ajute să-mi stăpânesc gura slobodă. Nu sunt o persoană violentă, cu atât mai puţin răzbunătoare, dar sub presiune nu reacţionez prea normal.
Îmi lipesc de chipul impietrit de șoc un zâmbet fals și întind mână spre barbatul super-sexy din faţa mea și pe un ton hotărât îi spun:
-Îmi pare bine de... cunoştinţă. Adaug ultimul cuvânt după o pauză sesizabilă, pe un ton care lasă loc de foarte multe interpretări.
Şocul se citeşte clar le faţa lui, dar îmi intră în joc. Îmi prinde mâna întinsă între degetele lui lungi, groase și puternice, ducând-o la buze. Îmi depune un sărut pe degete privindu-mă pe sub gene de parcă ar fi gata să mă devoreze acolo, de faţă cu toată lumea. Întârzie cu buzele sale fierbinţi şi umede pe pielea mea rece, câteva secunde care, sincer, mi s-au părut ore. Fiori de plăcere mi-au traversat şira spinării în faţa gestului şi privirilor sale.
-Sunt încântat şi eu pentru această reîntâlnire, domnişoară Manolescu. Glasul său dur, bărbătesc, dar melodios, parcă, îmi gâdilă timpanele. Îi zâmbesc în colţul gurii, dar nu mai spun nimic. Doar îl analizez asemenea lui, îi întorc privirile şi comunicăm într-un limbaj doar de noi stiut, un limbaj vechi și personal, limbajul pe care l-am folosit atunci.
Situaţia aceasta îmi face legătura cu trecutul. Mirosul buchetului de amintiri de pe măsuţa de sticlă din sufrageria minţii mele îmi inundă nările și îmi stimulează memoria ce derulează imagini cu noi din acea dimineaţă de decembrie.
Rochia roşie îmi cade gramadă la picioare şi rămân doar în lenjerie intimă dantelată de aceeaşi culoare. În locul ei corpul îmi este acoperit de urme umede şi fierbinți lăsate de nişte buze păcătoase. Tremur de plăcere când îmi înconjoară trupul aproape gol de la spate şi mă lipeşte de pieptul lui dezgolit. Îmi sărută gâtul într-un mod atât de erotic încât mă face să gem de plăcere. Simt o presiune ciudată în zona de jos a pântecului care tot coboară. Inima tremură și ea când pielea mi-e mângâiată de mâinile acelea dibace.
Sunt pe cale să scot un geamăt de plăcere de faţă cu părinţii mei datorat pprivirii sale insisitente. Parcă mă devorează, mă dezbracă de haine şi secrete...
Tot momentul nostru este distrus de o voce piţigăiată, ascuţită şi de-a dreptul enervantă:
-Eu mă numesc Amalia Frunză. Îmi pare bine să o cunosc pe sora lui Teo. Am auzit multe despre tine.
Eu nu! Ahh! Să o oprească cineva, vă rog! Băgaţi-i ceva în gură să tacă. Nu pot să îi mai tolerez vocea. E adevărată tortură pentru urechile mele sensibile.
Prințesa de porţelan se ridică în două picioare, iar postura de divă, eleganța şi stilul urlă că e o femeie de familie bună. Defectul ei este vocea! Ai de capul meu! Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi să trăieşti zi de zi cu ea şi să trebuiască să o asculţi...
Adopt un zâmbet profesional în timp ce îmi retrag mâna din palma logodnicului ei şi o întind spre ea. Dăm mânile ca nişte parteneri de afaceri ce tocmai au încheiat un contract important și cu un ton lipsit de inflexiuni și sentimente spun:
-Îmi pare bine să te cunosc. Casă de piatră și copii mulţi!
Cuvintele mele au stârnit în bărbatul din faţa mea un adevărat uragan de sentimente. Inconfortul, ciuda, furia chiar, și multe alte sentimente îi brăzdează chipul îmbrăcat de o barbă mică și atractivă, dar nu spune nimic. Scrâșnete din dinți, strânge din buze și tace.
Îi trage scaunul partenerei sale să se aşeze pe când mie mi-l trage fratele meu. Chelnerii au adus deja mâncarea și pot spune că miroase divin. Căile olfactive plâng de fericire când aburii îmi colindă nările. Oh! Sper să nu par o fomistă, dar dacă nu mă apuc acum de mâncat mă voi transforma în Hulk.
***
-Domnișoară Manolescu, cum merge noul proiect la care lucraţi?
-Spuneți-mi Anais, vă rog. Mă faceţi să par prea bătrână. Și deocamdată totul e bine, dar e foarte multă muncă. Știți și dumneavoastră cum e treaba cu hârţogăriile... Ne plimbăm de la o instituție la alta pentru o ștampilă sau o semnătura...
-Vă înțeleg perfect, domnișoară Anais. Așa stă treaba în sistemul nostru.
-Într-adevăr... Îţi scurge și ultima fărâmă de răbdare și îţi întinde nervii la maxim. Iar dacă ai noroc să dai și peste vreun funcționar incompetent atunci ai nevoie de calmante.
-Mie îmi spuneți? Am mers zilele trecute la spital pentru analizele de rutină. Știţi, cele care le facem odată la câteva luni... Am fost nevoit să pierd trei zile la rând pentru acestea și alte trei să îmi pun dosarul la punct.
-Vă cre...
Discuţia cu domnul comisar Grigorescu îmi este întreruptă de vocea gravă și impunătoare a bărbatului brunet cu ochi pătrunzători.
-Domnișoară Manolescu, domnule comisar! Ne salută el. Ce mai faceţi?
-Discutăm despre sistem... Dumneata ce mai faci, domnule Perigan? Nu te-ai schimbat deloc în ultimii patru ani de când nu te-am văzut eu. Bine... Poate că acum ai voie să îţi lași barba aia pentru care tot te certam că nu ţi-o râdeai. Cum a fost experiența din armata americană?
-Bine. Mulțumesc, domnule comisar! Nici nu vă imaginați cât îmi doream să absolv și să pot să îmi fac damblaua. Despre misiune... Știţi și dumneavoastră regulile... Nu am voie să divulg nimic...
Discuţia celor doi continuă și eu încerc să mă fofilez și să mă retrag într-un mod original și cât se poate de discret. Nu vreau să mai stau prin preajma bărbatului acesta. Efectele prezenței lui asupra corpului și memoriei mele involuntare nu sunt tocmai benefice pentru sănătatea mea mentală.
O idee pe cât de genială pe atât de tâmpită mi-a venit în minte.
-Domnilor, mă scuzați câteva minute.
Îmi cer scuze celor doi pentru absență și îmi îndrept hotărâtă pașii spre baie. În drumul meu mai salut câteva cunoștințe și le zâmbesc dulce.
Holul lung ce face legătura cu baie mi se înfățișează în faţa mea. De data asta Teodor s-a întrecut pe sine cu alegerea restaurantului. Este imens, aranjat cu bun gust, elegant, iar mâncarea e divină. Din câte am înțeles aproape toată materia primă este din producție proprie, iar celelalte produse, în principal, provin de la micii producători. Nu pot decât să îl felicit pe patron. Îl stimez din suflet. Sper să îl întâlnesc și să îl felicit personal.
Odată ce deschid ușa băii sunt cuprinsă de șoc. Am mai fost în restaurante, localuri, hoteluri, dar să moară Veta dacă am mai văzut o baie ca asta! Este de-a dreptul uriașă. Luxul de observă cu ușurință: chiuvetele sunt din marmură crem, bateriile par a fi placate cu aur, gresia și faianța lucește de curățenie. Nu știu cum arată toaletele, dar nu mă apuc acum să inspectez că doar nu sunt în de la DSP.
Mă postez în faţa oglinzii și dacă tot sunt aici îmi verific machiajul. Se pare că de data aceasta am fost cu adevărat norocoasă, nu mi-a curs machiajul. Singura problemă e că am rămas fără ruj. Deschid plicul și caut rujul. Însă când vreau să mi-l aplic pe buze ușa băii se deschide și pe ea intră un bărbat.
Ce?! Ăsta e nebun? Ce caută aici? Mai exact, ce caută în baia femeilor?
Mă adun și îmi adopt faţa de femeie indiferentă pe care am căpătat-o de-a lungul anilor. Îmi continui activitatea și aștept următorul lui pas. Îl urmăresc în oglindă.
Se apropie ca un prădător cu pași leneși, dar siguri. Postură dreaptă, trup zvelt, puternic, atitudine. Ah! Vreau un șervețel să-mi șterg băluţa.
-Cred că aţi greșit baia, domnule Perigan. Mă adresez eu pe un ton neutru cu o tentă de batjocoră.
-Poate... Sau poate aici mi-am dorit să fiu... Îmi răspunde el pe un ton care promite multe în timp ce se apropie de mine.
Se așează cu spatele pe chiuvetă și mă privește fără să spună ceva.
-Ce aţi putea face în baia femeilor? Dacă nu aș fi fost singură, celelalte femei sigur s-ar fi speriat să se trezească cu un bărbat aici. Nu cred că ar fi dat bine la imaginea dumneavoastră să fiți scos cu bodyguarzii din restaurant. Îi răspund la replică neschimbându-mi tonul batjocoritor.
-Dar ţie nu ţi-e frică?
-De ce mi-ar fi? Ce ai putea să îmi faci?
-Nimic din ce nu ţi-ar plăcea... Au fost ultimele lui cuvinte înainte de a se năpusti asupra buzelor mele.