***Dante***
Imediat ce am ajuns la prăpastia care delimita periferia oraşului faţă de celălalt oraş, am avut un presentiment ciudat. Ceva nu era bine... ceva nu era în regulă şi o simţeam în adâncul sufletului... oarecum.
Tocmai ce am aterizat pe pământ, sărind de pe ultima creangă a unui brad, i-am privit pe Dario şi pe Dorian, cum şi-au strâns aripile pe lângă corp şi au atins pământul cu tălpile, cercetând împrejur. Nu mi-am dat seama până acum cât de mult duceam lipsa aripilor... tot drumul până aici, l-am parcurs pe jos, alergând sau sărind dintr-un copac în altul, însă duceam dorul aripilor mele, îmi era dor să mai simt din nou fâlfâitul lor când îmi luam zborul sau vântul prin pene...
- Ori noi am fost prea orbi şi nu am văzut nici un grup de vampiri din zbor, ori am ajuns prea târziu, ori vampirii sunt şi invizibili! spuse Dario râzând.
Julio, Roland, Aros şi Alice aterizară şi ei, cu expresii bosumflate... ei bine cu toţii ne aşteptam la o luptă, însă de data asta era mult prea ciudat. Trebuiau să fi ajuns până acum... ori tâmpitul de Marcus nu a ajuns... ori a luat-o pe un alt traseu, ori... băga-mi-aş! Ori am fost traşi pe sfoară.
- Dorian, poţi simţi vreo undă a gândurilor a vreunui vampir pe o rază de cel puţin trei kilometri? am întrebat.
- Nimic. Suntem singurii aici. Marcus nu e aici şi nu cred că va veni vreodată pe aici!
În acel moment, am înjurat în gând în toate limbile pe care le cunoşteam. Cum am putut fi atât de fraier? Doar un grup de vampiri nu atacă pe timpul zilei... şi nu alegea niciodată zona cu prăpastia. Ei întotdeauna veneau prin munti... însă...
- Dorian... o poţi contacta pe Izabell? Ca atunci la Coloseum când a fost răpită? Trebuie să ştim unde se află!
Toţi cei şase înaripaţi mă priveau uşor confuzi. Nu ştiam nici eu sigur ce naiba vorbeam, dar simţeam undeva în adâncul sufletului că ceva nu e bine... ceva nu e deloc bine, iar intuiţia îmi spune că Lucinda are legatură cu asta!
Dorian închise ochii şi păru aproape inconştient în timp ce se concentra. Fir-ar să fie, nu mai aveam răbdare! Trebuia să ştiu că Iz e bine şi că toate presimţirile mele nu sunt adevărate. Trebuia să ştiu!
- Dante... nu pot să ajung la gândurile ei. E mult prea departe de aici, dar... simt o prezenţă ciudată venind din vest... spre munţi.
Era exact lucrul de care mă temeam cel mai tare. Am înghiţit în sec şi am încercat să-mi recapăt calmul de care aveam atâta nevoie. Fir-ar să fie! Cum de nu mi-am dat seama de la început că totul a fost o păcăleală? Cum de nu am avut încredere în Izabell şi în faptul ca ea nu avea încredere în Lucinda cu un scop? Cum de sunt un aşa un prost?!
- De data asta vom ajunge la timp! Ne îndreptăm spre vest!
Imediat ce am spus asta, am pornit ca din puşcă printre copaci, alergând din toate puterile. Fir-ar să fie! Chiar dacă nu mai puteam zbura, chiar dacă nu puteam alerga la infinit, eu tot nu o voi abandona pe Iz, fir-ar să fie!
I-am putut auzi şi pe ceilalţi cum şi-au luat zborul şi imediat i-am zărit planând deasupra desişului pădurii. Pădurea era liniştită şi oarecum tăcută... numai eu îi perturbam liniştea, însă nu aveam încotro. Simţeam cum copacii trec pe lângă mine cu viteza luminii, iar picioarele parcă nu îmi mai atingeau solul, în timp ce imaginea din faţa ochilor îmi devenea înceţoşată. Alergam mult prea rapid, iar în timpul ăsta propriul corp o să-mi cedeze, în timp ce mintea tot continua să alerge...
Însă nu am de gând să mă opresc!
Am trecut şi de ultima parcelă cu plantaţii de conifer, ajungând cumva în dreptul casei noastre, ca mai apoi să cotesc la stânga ocolind casa şi croindu-mi din nou drum printre copaci, spre vest, având munţii din zare ca punct de reper.
Fir-ar să fie! Aveam de gând să-i smulg fiecare pană Lucindei, ca mai apoi s-o arunc în Iad... iar pe nenorocitul ăla de Marcus, îi voi jupui fiecare particică de piele, ca mai apoi să-i rup fiecare os din corp... urmând într-un final să-l transform în cenuşă pentru vecie.
- Dante! Dacă o să continui aşa, nu o să mai ajungi întreg la Iz! strigă Aros de undeva de deasupra mea.
Nici măcar nu m-am uitat la el... nu m-am oprit şi nici nu aveam de gând să mă opresc. Nu acum !
- Taci şi fâlfâie mai repede din fulgii ăia! am strigat.
Am putut auzi câteva chicote şi râsete de deasupra, urmate mai apoi de tăcere. Ştiau şi ei destul de bine cât de serioasă era treaba de data aceasta. Dacă Marcus a reuşit cumva să o facă pe Lucinda să vină de partea lui, Raiul va avea parte de încă un Căzut. Dar nu asta este cel mai rău... dacă Marcus este aici, înseamnă că şi tâmpitul de Augustin este aici, iar eu nu voi mai avea de gând să mai las să se întâmple ce s-a întâmplat la Cimitirul Diavolului. Nu acum, când eu şi Iz suntem pe punctul de a fi fericiti şi împliniţi.
Imediat ce am simţit cum pământul de sub picioarele mele este din ce în ce mai tare, am ştiut că ne apropiam de locul muntos unde se afla Iz. M-am oprit pentru a-mi lăsa corpul să-şi tragă sufletul, ca mai apoi să cercetez împrejurimile. Muntele care se întrezărea în faţa mea, era acoperit de pădure deasă, iar eu ştiam că undeva la baza lui se afla un fel de canion... o spărtură în munte, asemeni unui tunel lung. Locul perfect unde duşmanii pot ataca.
- Iz, este aici! spuse Dorian aterizând lângă mine. Şi nu este singură!
Nu am mai aşteptat să mai adauge şi altceva, căci am pornit-o ţintă în direcţia unde mă ghida instinctul. Imediat am parcurs păduricea din jurul muntelui, am sărit fără să mă gândesc de două ori în canion, aterizând fix în mijlocul luptei.
Mi-am aruncat ochii într-o parte şi în alta, în căutarea acelui corp svelt şi ai acelor ochi albaştri, însă... în momentul când am găsit-o pe Iz am împietrit la propriu.
- Izabell! am spus mai mult şoptit.
- Ce frumos că ni te alături, dragul meu Dante! ciripi linguşitor Lucinda.
Izabell stătea lipită de trunchiul unui brad, în timp ce Marcus avea mâinile încleştate în jurul gâtului ei, iar Lucinda se juca cu o săgeată de argint printre degete, în timp ce întregul canion era asaltat de vampiri din toate părţile. Mă simţeam oarecum uşurat, căci Izabell era în viaţa şi uşor şifonată probabil din cauza unei păruieli cu Lucinda sau cine ştie... însă mâinile jegosului ăluia de Marcus nu aveau să mai fie lipite de gâtul ei, ci vor fi rupe şi făcute bucăţele în curând.
- Îngerul ăsta nu ştie când să-şi pună capăt limitelor, din câte se pare! spuse o voce masculină de undeva din spatele meu.
L-am recunoscut imediat. Era celălalt tâmpit: Augustin.
- Da-ţi-i drumul Izabellei! Aţi mai încercat să-i luaţi puterea şi înainte şi nu aţi reuşit! am spus.
- Dacă tu crezi că îi vrem puterea, eşti un prost, zburătorule! şuieră Marcus. Nenorocita asta nu merită o soartă atât de uşoară. Am de gând să o ucid, m-ai auzit?! O ucid!
Nu am mai aşteptat să aud ce mai avea de spus, căci întregul corp mi-a ţâşnit dintr-o dată drogat de furie, spre vampir, prinzându-l de maxilar şi izbindu-l cu capul de pământ. Am continuat să-l lovesc cu capul de pământ, apoi i-am oferit cu cea mai mare plăcere pumni pe oriunde nimeream, dar nu am apucat să termin, căci am fost asaltat pe nepregătite şi aruncat cât-colo, ca mai apoi să fiu înhăţat de vampiri.
Lucinda păşi în faţa mea, având săgeata de argint între degete, zâmbind mândră.
- Dacă mai îndrăzneşti să te mai mişti şi măcar un centimetru pentru acea fiinţă demnă de milă, jur că o să-ţi înfig eu însămi săgeata în inimă, Dante! Apoi o să o ucid şi pe ea! La dracu' cu tine Dante?! Tu chiar nu vezi? Nu vezi că nu se merită? Ea nu te merită!
M-am zbătut atât de tare, încât am crezut că aveam să ard de furie.
- O voi alege întotdeauna pe ea, Lucinda... iar tu ştii bine asta! Aşa că ce naiba mai aştepţi?! Ucide-mă pe mine, dar las-o pe ea în viaţă!
***Izabell***
Am căzut latăn pe pământul rece, dar am simţit cum întreg corpul mi se relaxează, dezmorţindu-mi-se. Am tuşit puţin şi am strâns pumnii, fiind gata să lovesc tot ce îmi stătea în cale. Am auzit fâlfâitul unor aripi, ca peste câteva clipe să aud cum cineva păşea încet pe pămânmt.
Am făcut abstracţie de toate zgomotele căutând suflul cuiva. Am închis ochii, dar îmi era imposibil să mă concentrez deoarece în jurul meu era o luptă ce tocmai începuse. M-am ridicat brusc, încercând să mă ţin pe picioare şi am ţipat cât m-au ţinut plămânii:
- Toată lumea pe margine! Acum!
Vampirii şi Căzuţii m-au privit pentru o clipă. Îi săgetam pe fiecare în parte şi am văzut cum toţi vampirii l-au privit pe Marcus ce încă zăcea pe jos, aşa că s-au resemnat şi mi-au ascultat ordinele. Căzuţii au făcut un pas în spate, dar nu au ieşit din micuţa poieniţă. Mi-am aruncat privirea prin împrejurimi şi am găsit ce căutam: Lucinda şi Dante.
Am mârâit uşor scoţându-mi colţii şi năpustindu-mă asupra ei cu toată forţa rămasă. Avea să îmi plătească cu vârf şi îndesat. Am prins-o de umăr şi mi-am înfipt colţii în gâtul ei. Am simţit cum sângele ei cald ajunge pe papilele mele gustative, dar m-am oprit brusc când cotul ei m-a lovit în stomac.
Am căzut la pământ, dar nu m-am ridicat. Am aşteptat să se apropie, dând timp zonei lovite să amorţească. Când am simţit că picioarele ei sunt în faţa alor mele, m-am întors brsc şi i-am pus piedică. M-am ridicat brusc şi mi-am proptit piciorul pe stomacul ei, oprindu-i respiraţia, dar am făcut o mare greşeală. M-a tras rapid şi am căzut lângă ea. S-a răsucit peste mine şi m-a ameninţat cu săgeata de argint.
- De data asta nu o să te mai cruţ sugătoare de sânge! spuse Lucinda privindu-mă cu venin.
- E bine de ştiut înaripato! am spus forţându-i mâna şi îndreptând săgeata spre ea.
Lucinda mârâi cu ochii scânteindu-i de furie ca mai apoi să îşi oprească pumnul în stomacul meu făcându-mă să-mi pierd răsuflarea:
- Nu mai ai dreptul la el, mă auzi?! Nu mai ai dreptul la Dante!
Am mârâit uşor şi i-am lovit maxilarul.
- Păcat că nu vei mai fi aici să vezi cum vor decurge lucrurile, am continuat forţându-i mâna şi mai mult şi înfigându-i săgeata în inimă.
**Dante***
Imediat ce am văzut cum Lucinda îşi dădea până şi ultima suflare, am păşit spre Izabell, cu gândul de o strânge puternic în braţe, când imediat, am simţit cum un corp rece ca gheaţa şi tare ca piatra se izbeşte de mine cu o viteză imposibilă şi mă pune la pământ.
Marcus.
Când naiba a căpătat tâmpitul ăsta atât de multă putere? În fine asta nu contează. Ceea ce contează e cum îl ucid pe nenorocitul ăsta pentru totdeauna.
- Încă nu te-ai învăţat minte Dante? Încă nu ţi-ai dat seama că dacă te amesteci în treburile mele, dai de probleme? spuse Marcus ridicându-se din spatele meu şi luând poziţia de luptă.
M-am ridicat şi eu în picioare şi nu am mai aşteptat nici o clipă şi am lăsat ca piciorul meu să facă contactul prietenesc cu stomacul lui Marcus, izbindu-l de pământ la vreo cinci metri distanţă.
- Păcat, pentru că ador să intru în probleme. Însă nu sunt sigur de asta şi în cazul tău, am spus păşind spre nenorocit.
Cumva simţeam cum nervozitatea deja îmi clocotea în întreg corpul şi dacă încă aş mai fi avut aripile, mi-aş fi luat zborul odată cu nenorocitul ăsta şi l-aş fi aruncat din aer de sute de ori, rupându-i oasele. Fir-ar să fie, nenorocitul merita mult mai mult de atât, pentru toate rahaturile pe care le-a făcut.
- Nu vei ajunge prea departe Dante. Eşti un damnat acum. Un nimic. Nu mai poţi face nimic! râse Marcus. Lucifer te va trage din nou de partea lui. Deja sufletul tău e încătuşat de către el şi în orice clipă te poate avea de partea lui.
Mi-am îndesat mâna în gâtul nenorocitului, strângând cu putere, fără milă. Îi puteam vedea chipul stupefiat şi lipsit de aer din clipă în clipă, în timp ce prindea o culoare verzuie.
- Haide, fii raţional Dante, încercă el să spună printre răsulfări după aer. Izabell nu te va iubi niciodată. Eşti un damnat. Un nimic!
Raţiunea mi-a dispărut din corp şi imediat am lăsat ca ura să-i ia locul, iar braţul lui Marcus a prins o culoare roşie datorită sângelui. Imediat după asta, i-am putut auzi braţul sau mai bine zis osul, pocnindu-i în mâinile mele, ca mai apoi urletul lui de durere să umple tăcerea. Nu m-am oprit doar aici. Nenorocitul ăsta... cum îndrăznea să mă facă nimic... nu eram un nimic... nu mai eram. Am fost cândva, însă acum nu mai eram. Eram în sfârşit fericit, alături de Iz. Aveam de gând să-mi întemeiez o familie alături de ea şi voi trăi o viaţă liniştită alături de prieteni, de cei dragi. Nu mai sunt un nimic!
- Poate eu sunt un nimic, însă tu eşti un gunoi... ceea ce e mult mai rău! am spus sucindu-i braţul rupându-l în totalitate şi aruncându-l în pădure.
Imediat după aceea Marcus scoase un răget de animal turbat ca mai apoi să sară asupra mea cu o privire tulbură şi nebună. M-am ferit imediat, dar nu eu eram ţinta, ci Iz! La dracu!
Nu am stat pe gânduri şi imediat m-am năpustit asupra lui, însă el era dintr-o dată mult prea rapid şi se apropia de Iz fulgerător de repede. Fir-ar să fie! Fir-ar să fie! Ce naiba!
- Nu te voi lăsa să-mi scapi! Nu şi de data asta! am urlat.
Nu am mai ţinut seama de nimic şi imediat ce am spus asta, mi-am adunat ultimele grame de putere din corp şi mi-am grăbit pasul aruncându-mă asupra lui Marcus şi sucindu-i brutal capul, l-am făcut să rămână neînsufleţit pentru etenitate.
Imediat după aceea i-am rupt braţele, capul şi picioarele, desfigurându-l în întregime. Am ochit în apropiere focul pe care îl făcuseră Căzuţii pentru a-i arde pe vampiri. Acolo i-am dus şi rămăşitele lui Marcus, scăpând odată pentru totdeauna de nenorocit.
Imediat după, am căutat cu privirea acel corp suplu prin împrejurimi, însă când nu am găsit nimic, am intrat în panică... dar mi-am revenit imediat când două braţe lungi şi reci m-au îmbrăţişat de la spate, iar vocea ei mi-a şoptit:
- Du-mă acasă, te rog, a spus Iz punându-şi capul pe spatele meu.
- Eşti bine?
- Suntem bine, dar vrem să ne duci acasă.
Am rămas puţin perplex şi m-am întors cu faţa la Izabell, privind-o confuz.
- "Sunteţi"?
- Da, a spus punându-şi mâna pe burtică.
În acel moment un val de fericire a pus stăpânire pe întreg corpul şi înainte să-mi dau seama simţeam cum plutesc. Drace!? Eu chiar pluteam... dar cum naiba? Ce naiba?! Priveam expresia dezorientată a Izabellei privindu-mă de parcă aş fi călare pe un struţ sau ceva de genul, iar eu nu ştiam ce naiba mi se întâmpla!
- Ok, ori mi-au dat băieţii să beau ceva când nu eram atent ori nu ştiu ce mi se întâmpla, am spus total confuz.
Imediat după asta un fâlfâit de aripi s-a auzit cumva în spatele meu, ca mai apoi întreg spatele să-mi tresalte şi să lase să răsară o pereche de aripi albe, cu mult mai mari decât cele pe care le-am avut cândva.
- Bun venit printre noi din nou, Dante! se auzi o voce masculină cunoscută mie.
M-am întors cu faţa spre acel cineva din spatele meu şi l-am recunoscut imediat. Era Cezar. Un înger păzitor din Ceruri, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.
- Dar nu înţeleg.. cum? De ce? Ce naiba?!
Cezar surâse, ca mai apoi să-şi mute privirea de pe faţa mea total pe dinafară spre Izabell. A cercetat-o din priviri, ca mai apoi să zâmbească şi să mi se adreseze.
- Ai iubit şi încă iubeşti mult prea mult Dante, tocmai de aceea ai fost iertat. Şi ridicat la gradul de Păzitor. Sa ai grijă de ele!
Înainte să pot să deduc ceea ce tocmai a zis, Cezar îşi luă zborul, dispărând în văzduh.
ngth&&n��Tc�+h