***Izabell***
Am intrat mulţumită în casă privind atent în jur. Nicole era pe canapeaua din sufragerie cititnd şi parcă igorând prezenţa mea în casă. Am păsit spre ea, dar m-am oprit la doi paşi de intrarea în sufragerie. Era mult prea multă linişte, oare Dario a lăsat-o singură? Aveam să îl omor dacă făcuse asta. Am înaintat şi am intrat în cameră, dar am simţit cum sunt izbită de peretele din lateral şi cum sunt învăluită de un miros ciudat, acum corpul cuiva îmi presa pieptul.
- În sfârşit! M-am plictisit de moarte! rânji Dario. Ai venit să mă distrezi nu-i aşa?
- Poate, am spus dându-l la o parte. Nu s-a întors Dorian?
Acesta păru uşor supărat. Mai de grabă bosumflat.
- Nu-i aici.
- Ar cam trebui să ajungă, asta până Lucifer nu pleacă.
- Ar cam trebui să ne gândim la planul de bătaie. Închisoarea este foarte bine păzită şi bine fortificată. Acum doar nu o să le batem la uşă şi o să le urăm "Crăciun fericit", spuse ironic.
- De asta m-am ocupat eu, am spus oftând. Afară aşteaptă primele 13 legiuni ale Diavolului şi sunt la comanda mea. Tocmai am înşelat cel mai mare ticălos, ar trebui să ne mişcăm repede.
Dario surâse surprins. Mai degrabă uimit.
- Nu e de mirare că Dante te iubeşte, râse el. Nu eziţi să ne surprinzi pe toţi, şi eu care te credeam doar o mică vampiriţă cu ifose, fiţoasă, arogantă, cu nasul pe sus, plină de ea... mai continui?
Am surâs mândră de mine.
- Dacă vrei să păţeşti ce va păţi acum Lucifer, continuă. Când am coborât în Infern, şi când a, făcut pact cu Lucifer, am învăţat un lucru... dacă vrei să faci ceva să scapi din Iad, trebuie să îl ai şi pe Lucifer la picioare, ei bine... eu îl am.
Întunecatul mă privi suspicios ca mai apoi zâmbi larg.
- Şi de aici vine zicala aia : "Femeia este o mâncare pentru îngeri, gătită de diavoli." Adu-mi aminte să nu mă încurc vreodată cu nervii tăi... doar să mă joc cu ei, râse el.
Am zâmbit.
- Îl vreau pe Dorian, aici! Acum! am urlat dând cu pumnul în masă.
- Şi eu vreau o prăjitură cu căpşuni, spuse dând cu pumnul în perete. Jucăm pe lucrurile pe care le dorim sau pe persoane?
- Dacă tot ai chef să ne faci pofte, ai face bine să te duci să ne aduci nişte prăjituri, nu-i aşa Nicole? Parcă am avea poftă, am spus zâmbind larg.
- Eu vreau cu extra frişcă pe deasupra, dacă se poate, spuse Dario. Apropo există ceva în casa asta... ceva alcool sau orice? Mor de sete!
- Al treilea dulap de sus, dar adu-mi şi mie un pahar de Vodkă, am nevoie. Nu prea am apucat să mă hrănesc, am spus mai mult pentru mine.
Acesta zâmbi drăceşte ca mai apoi să păşească spre dulap.
- Fac pariu că nu duci mai mult de două pahare de Vodkă!
- Te pui cu un vampir, eu nu mă îmbăt! am spus râzând.
- Păcat pentru tine. Nu ştii ce pierzi! spuse Dario luând sticla din dulap şi două pahare.
- Crede-mă că pierd mereu multe, am oftat eu zgomotos. Habar nu ai câte pierd...
Dario turnă lichidul în pahare, luă unul dintre ele şi mi-l înmână.
- Ţi se pare că eu sunt mai bine? râse el. Eu mă mir că mai exist, spuse ridicându-şi paharul ca pentru un toast. Pentru lucrurile pe care le-am pierdut. Şi pentru Dante pe care îl vom recupera!
- Sper... am murmurat încercând să îmi estompez emoţiile.
Tocmai ce luasem o înghiţitură din paharul plin cu Vodkă , dar nu am avut timp să mă bucur de ea că uşa de la intrare se deschise la perete, provocând un zgomot izbitor în toată casa, făcându-mă să tresar.
- Mă bucur că alţii se distrează, iar alţii lucrează, murmură Dorian păşind apăsat în încăpere urmat îndeaproape de Lucinda.
- Tu te plângi? Tocmai am înfruntat cel mai mare coşmar al omenirii. L-am făcut pe Diavol să îmi îngenuncheze şi am reuşit să îl joc pe degete şi tot tu te plângi?
- De-aia miroase îngrozitor aici a demon şi a moarte, chiţăi Lucida.
Şi imediat l-am auzit pe Dario mârâind furios.
- Izabell, adu-mi aminte de ce ai adus-o pe Înaripata asta idioată aici? Pe bune vrei şi aici un război?
- Ai încredere, te rog. Eu am în tine, am spus rugându-l cu privirea pe Dario. Lucinda, nu ştiu cum să îţi spun, dar tocmai te-am ajutat să câştigi războiul.
- Da? Cum ai făcut-o?
- Tocmai am întins o cursă Diavolului, iar tu şi Arhanghelii tăi aveţi de câştigat, am continuat încrucişând braţele la piept.
Cei trei, alături de Nicole, mă priveau uimiţi, ca mai apoi Dario să rupă momentul:
- Bun, deci avem cale liberă să-l salvăm pe Dante.
- Dar nu înţeleg... cum de l-ai păcălit atât de uşor pe Lucifer? spuse Dorian. Credeam că ai de gând să-l ataci sau ceva de genul.
- Ei bine, l-am minţit. I-am spus că am avut o premoniţie în care el este înfrânt şi umilit de Arhangheli, nu l-am minţit, am avut, dar l-am minţit de un posibil atac şi l-am forţat să o ia pe un anumit drum, mai exact prin strâmsoarea din munţi. O va lua la pas, patrulă, pe jos, dar Îngerii vor fi pe marginile de sus ale prăpastiei şi îi vor prinde acolo. Diavolul nu mai dispune de primele sale 13 legiuni, acum sunt sub comanda mea.
- Chiar şi aşa... tot va face el o schemă de-a lui şi tot va scăpa, spuse Dario. Totuşi ingenioasă minciuna.
Lucinda mă privi cu ochii mari. Era uimită. Însă expresia i se schimbă rapid într-una serioasă.
- Bun, îmi voi trimite trupele de îngeri să-l tragă în ambuscadă şi să aibe grijă să câştige lupta... dar ce facem în continoare? Mai ai vreun plan, vampiriţo?
- Dario, de scăpat nu va scăpa, am avut grijă personal de asta, am spus zâmbind. Divya a vrăjit strâmsoarea, orice lucru malefic intră acolo, nu mai iese prin nici o metodă... Lucinda, cât timp eu mă duc după Dante tu încearcă să îl ţii pe Lucifer inchis cât mai mult, după ce mă voi întoarce voi avea grijă personal de el.
- Bine, spuse Lucinda. Doar... scoate-l pe Dante teafăr de acolo cât mai repede, până nu devine damnat.
Am înghiţit în sec privind-o pe Lucinda cum pleacă.
- Voi încerca, am zis cu lacrimi în ochi.
- Iz ştii că la Endovier nu se ajunge uşor, la ce te-ai gândit? întrebă Dorian.
- La Divya, am spus luând o gură din paharul de pe masă. O să îmi deschidă portalul imediat ce Lucifer va fi prins în capcană.
- Ce plănuieşti, de fapt Iz? Ce ai de gând? întrebă Dorian.
- Să îl scot pe Dante de acolo, cu sau fără voi, căci nu vă voi obliga să mă urmaţi. Voi merge acolo şi îl voi salva, chiar dacă va fi nevoie să dărâm închisoarea şi să clac pe cadavre.
Dario şi Dorian făcură un schimb de priviri, apoi mă priviră oarecum îngrijoraţi.
- Doar nu ne-ai adunat aici, doar ca mai apoi să ne dai afară, nu? spuse Dario. Am putea ajunge la închisoare zburând, însă ar dura mult prea mult timp.
- Cred că dacă am folosii mesagerii din umbră... am putea deschide un portal sau ceva. Doar că... e şi foarte periculos, mai ales dacă rămâi prizonier într-un mesager, nu vei mai putea scăpa de acolo.
- De toate astea se va ocupa Divya, şi pot spune că deja îi simt prezenţa, am spus aşezându-mă brusc doarece simţeam cum picioarele îmi cedează.
- Grozav! Iar ne întâlnim cu baba ai ţâfnoasă, spuse Dario ironic.
***Dante***
Camera prost luminată în care mă aflam, tocmai devenise propria mea cameră de torutră. Pereţii ăştia mi-au auzit strigătele de nefericire, clipele de durere şi cele de cădere. Abia dacă mă mai puteam mişca. Nu mai simţeam propriul corp, de parcă sufletul meu ar fi părăsit de mult corpul, de parcă tocmai murisem... însă... moartea ar fi un lux, ceva mult prea bun pentru mine...
- Voi începe mai întâi cu numele tău, spuse Azazel, trăgându-şi un scaun lângă mine.
- Dante.
Îşi aşeză cu grijă sabia şi săgeata pe masă.
- Ăsta nu e un nume. Un desfrânat nu merită să poarte numele unui înger! urlă el.
- Poate... dar e totuşi numele meu.
Acesta surâse... ca mai apoi să-şi continuie interogatoriul.
- Cum te vezi tu acum?
- Damnat.
Am strâns mâinile în pumn simţind cum lanţurile din jurul încheieturilor mele se zgâlţâie uşor. În acel moment ideea de a ieşi de aici nu mi se părea chiar atât de imposibilă. Poate aveam o şansă... poate dacă îi distrăgeam atenţia lui Azazel... sau poate...
- Uiţi că eşti încuiat aici cu mine, iar eu sunt cel care are o armă, spuse el.
Am surâs satisfăcut.
- Iar tu greşeşti. Uiţi că tu eşti cel încuiat aici cu mine, iar tu tocmai mi-ai adus o armă, am spus şi imediat am sărit în picioare de pe scaun.
Am forţat lanţurile din jurul încheieturilor, până la urmă făcându-le să cedeze şi să se rupă. Azazel îşi luă sabia de pe masă şi se îndreptă spre mine, însă m-am ferit imediat, sărind în spatele lui, luând săgeata de argint de pe masă şi atingându-i gâtul cu ea.
- Degeaba ai arme, când eu nu mai simt durerea... când nu îmi mai simt propriul corp.
- Nenorocitule! Ai făcut pact cu Diavolul! şuieră el.
I-am înfipt săgeata în gât, ca mai apoi să îl las să cadă pe jos, zvârcolindu-se. Asta era nimic în comparaţie cu durerea pe care mi-a provocat-o nenorocitul ăsta. Însă, l-am lăsat în pace şi am zbughit-o spre uşă, trăgând de ea cu putere. Ajuns undeva în holul închisorii, mi-am mijit ochii să disting ceva în jurul meu. La naiba! Era atât de întuneric aici!
Am început să alerg alert pe coridor, alegând orbeşte căile cele mai accesibile şi mai liniştite. Zgomote, paşi şi şuşoteli se auzeau peste tot, însă... nici urmă de alţi paznici pe aici... asta era oarecum ciudat. Într-o închisoare pentru cei mai neisprăviţi şi nenorociţi Îngeri şi Demoni, paznicii ar trebui să fie la fiecare pas. Sau poate se aflau în pauza de masă sau ceva de genul. Tocmai ce mă pregăteam să iau colţul, ajungând cumva la o intersecţie de holuri şi pasaje, când o voce mi-a atras atenţia. Am stat şi am ascultat în întuneric, distingând cu grijă cauza sunetului.
- Te rog... ajută-mă!
Am păşit înapoi până am ajuns în dreptul unei uşi. Am deschis-o, iar aceasta scârţâi subtil, ca mai apoi în faţa ochilor să-mi apară o încăpere la fel de slab luminată ca a mea, însă în mijlocul încăperii era un copil... ce naiba?!
- O duci bine aici? am întrebat.
- Te rog... scoate-mă de aici! spuse el.
Părea un băiat până în opt ani. Încă avea aripile intacte, dar avea răni pe suprafaţa corpului, în timp ce expresia sa terifiată mă măcina pe interior. Nu am ezitat şi am păşit spre el şi i-am zdrobit lanţurile ajutându-l să se ridice. Imediat ce l-am eliberat, am ieşit din încăpere şi am luat holurile şi coridoarele la asalt, în căutarea nenorocitei ăleia de ieşiri.
Îngerul care se afla cu mine, era un Căzut, însă era mult prea tânăr... părea că tocmai ce Căzuse din Rai, însă nu părea aş fi petrecut prea mult timp acolo... în comparaţie cu milioanele de ani pe care le-am petrecut eu... amintirea zilelor de de mult mi-au fulgerat prin minte, ca mai apoi imaginea lui Izabell să-mi apară în minte. Ochii ei albaştri şi senin îmi zâmbeau cu dragoste, făcându-mă să mă cutremur şi să mă înec, totodată în seninul lor.
Nu ... Izabell mă trădase... dar ea e soţia mea... sau logodnică... dar atunci de ce mă simţeam atât de pustiit...atât de dezamăgit? Probabil eram dezamăgit de mine însumi... acum nu mai puteam simţi nimic, nici măcar frigul din cavernele închisorii nu mă afecta, nici podeaua de sub tălpi nu o simţeam... nimic. Însă... totuşi simţeam ceva. Dor. Îmi era nespus de dor de Izabell. Cum am putut să mă îndoiesc de ea? Cum? Ea e cea pentru care am ales asta, dar nu mă simt vinovat că am ales-o pe ea. Pe ea o voi alege mereu.
- Eşti sigur că asta e calea cea bună? mă întrebă puştiul.
- Nu chiar, dar trebuie să încercăm orice, nu?
Trebuia să scap. Trebuia să ajung la Iz. Trebuia să scap din locul ăsta de nebuni.
- Te distrezi fără mine? sună o voce familiară în mintea mea.
Lucifer... neorocitul ăsta afurisit care mi-a umplut mintea de tot felul de gânduri idioate...
- Da. Ce ai zice să te faci util şi să-mi spui unde dracului este ieşirea din nenorocita asta de închisoare! am spus.
- Dar eu nu ţi-am ordonat să evadezi. Ceea ce înseamnă că mă sfidezi!
Imediat ce a spus asta, m-am prăbuşit la podea, zvârcolindu-mă pe toate părţile. Era ca şi cum flăcările Iadului îmi ardeau acum sufletul pe interior, făcându-mă să mă chircesc şi să-l înspăimânt pe puşti.
- Izabell... afurisita asta tot îţi umblă prin minte, iar tu îmi scapi de sub comandă. Dar... nu pentru mult timp!
Imediat ce spuse asta imaginea cu Izabell şi Reynard mi se imprima pe retină, şi dintr-o dată orice alt gând pe care l-aş fi avut mai devreme îmi dispăru subit. Vina, dezamăgirea, urmate de dezgust şi furie îmi inundară din nou corpul făcându-mă să urlu de mânie. Cum a putut să mă trădeze? Cum?!
Nu am apucat să lovesc bine zidul din dreapta, căci un zgomot al mai multor perechi de paşi a spart tăcerea, făcându-mă să încremenesc. Anihilatorii veniseră după mine. În frunte cu Azazel care mă privea ca un turbat.
- Atacă! îmi ordonă Lucifer în minte.
Nu am ezitat nici o secundă şi m-am năpustit asupra Anihilatorilor, lovind şi zdrobind în toate părţile. Aproape că îi pusesem la pământ, însă cumva de undeva din spatele meu, o săgeată de argint mi s-a înfipt în coaloana vertebrală, în zona dintre aripile smulse, făcându-mă să cad secerat.
Singurul lucru pe care mi-l amintesc a fost privirea puştiului pe care îl eliberasem. Era îngrozit, iar eu dezamăgit. Dezamăgit că nu l-am putut scoate din locul ăsta afurisit. Apoi totutl s-a schimbat în momentul când am fost legat din nou în lanţuri dar într-o cuşcă dintr-un loc întunecat şi pustiu, ca un nebun pe care nu-l puteau ţine în frâu.