* Hei, spioni ! Acesta nu este chiar un capitol, ci mai mult o amintire a lui Sarah, ce este semnificativa atat pentru actiunea viitoare, cat si pentru cea precedenta. Lectura placuta ! *
Aveam 10 ani. Parca, nu imi pot aminti totul clar. Imi amintesc insa ca era o zi calduroasa de vara, una din acele zile in care parcurile sunt pline ochi si nu gasesti nici un loc liber la vreo terasa, daca ai vrea sa bei un suc rece, pentru a te mai racori. Cerul era atat de clar incat eram surprinsa ca nu pot vedea universul si toate enigmele sale prin el, ca printr-un subtire geam de sticla. Imi placea sa privesc soarele cu mare atentie, la ora la care el ardea cu cea mai mare putere, pentru ca aveam un joc straniu si inspaimantator pe care il jucam doar cu mine insami si nimeni altcineva nu avea voie sa stie despre el. Se numea "De-a orbii" si a fost primul meu secret adevarat, sau primul caruia ii dadeam eu importanta. Imi placea sa privesc lumea, in intregimea sa, dupa ce intunericul agonizant cauzat de razele mult prea puternice ale soarelui imi parasea treptat privirea. Reveneam in scurt timp la normal, si asta ma facea sa ma simt puternica chiar daca nu depindea de mine. Asta facusem si in ziua aceea.
Il asteptam pe tata in camera mea. Ca de obicei, nu scoteam nici un sunet ci doar stateam pe pervazul lat al ferestrei largi deschise. Imi era teama ca urma sa cad, dar nu ma miscam de acolo. Era locul meu preferat din casa si stiam ca il pot pierde in orice moment. Imi era teama ca vom fi dati afara si vom ramane pe drumuri. Casa noastra, casa noastra. Imi placea aici, chiar daca era o locuinta modesta si sumbra. Cred ca la varsta aceea, totul mi se parea sumbru. Dar imi placea, imi placea portocaliul vechi al peretilor si sunetul usilor ne unse ce scartaiau la fiecare miscare. Imi placea salteaua mea tare de culoare albastra, si lumina difuza din fiecare incapere. Imi placea mica mea colectie de iepurasi de plus si rochita mea din stofa rosie. Ma faceau sa ma simt in siguranta, dar eram atat de naiva. Picioarele nu imi atingeau podeaua prafuita, iar buclele blonde ca spicul de grau aproape imi atingeau genunchii, la cat de aplecata stateam. As fi putut cadea si pe podea, nu doar pe fereastra, daca stau sa ma gandesc. Era amuzant sa ma echilibrez si chiar ma concentram la asta. Cand m-am lasat pe spate, am auzit sunetele sparte ale claxoanelor urland in plina de strada, iar zgomotul aglomeratiei ma ametea putin. Cand m-am aplecat din nou in fata, am auzit podeaua vibrand sub pasii apasati ai tatalui meu. Venea spre mine, speram doar ca nu era din nou furios pe mine. Fusesem cuminte, nu facusem nici un rau.
Cand usa camerei mele se deschise brusc, am auzit din nou acel scartait atat de familiar si l-am zarit pe tata. Purta atunci o pereche de blugi de culoare neagra si o camasa alba, ingalbenita la guler si la maneci. Totusi aceea era camasa lui cea mai buna si ma intrebam de ce o poarta tocmai astazi si cu ce ocazie. Parul castaniu ii era dat pe spate, iar unghiile ii erau taiate de curand. Cand se apropie de mine, un vag miros de sapun de casa imi invalui narile. Mi-am ridicat ochii albastri spre chipul sau masliniu iar eu ma prinse de talie si ma dadu incet jos de pe pervaz, inchizand apoi geamul. Se facu putin mai liniste.
- Mia, ti-am spus de o mie de ori sa nu mai stai aici. Ai tu chiar asa o mare atractie pentru pericol ? ma certa atunci, abordand insa un ton bland si pasnic. Ma fulgera cu privirea, iar eu mi-am inaltat sprancenele.
- Porti camasa alba. am sesizat. De ce porti camasa alba ? am intrebat curioasa, iar el ofta cu mare greutate. Se lasa usor pe vine, astfel incat sa fie la nivelul meu.
- Azi vom face o vizita cuiva. Vrei sa stii cui ? imi zambi cu o oarecare falsitate , iar deja aveam o mica banuiala. Imi tot vorbise despre asta, ma tot pregatise pentru acest moment, insa eu nu ma simteam tocmai pregatita. Imi era frica.
- Nu vreau sa mergem. am afirmat, iar inima deja imi batea cu o prea mare intensitate in piept. Oricum nimic nu depindea de mine si asta ma speria si mai tare.
- Dar mami ne asteapta. se incrunta cu nervozitate, privindu-ma cu o expresie rece. Ochii ii erau rosii, chiar mai rosii decat de obicei.
- Nu vreau sa mergem acolo ! m-am auzit strigand suparata. Am inceput sa fug pentru a ma indeparta de el, si cand am simtit lacrimile fierbinti dansandu-mi fara retineri pe obrajii imbujorati m-am aruncat pur si simplu in pat, ascunzandu-mi capul sub perna, incepand sa plang si sperand ca o sa plece. Abia mai puteam respira, dar nu as fi iesit de acolo pentru nimic in lume.
- Sarah Mia Clark ! In momentul asta incetezi si te imbraci ! Nu stau dupa fitele tale, acolo exista un program ! a tipat la mine, iar eu doar mi-am acoperit mai bine urechile.
- Acum, Mia ! a insistat, smulgandu-mi perna dintre degetele strans inclestate.
M-am asezat in sezut, cu parul ravasit si cu intreaga fata umeda . Privirea imi era neclara iar urechile imi tiuiau. Inca aveam de gand sa ma impun in fata lui.
- Te rog. am rostit printre sughituri, iar tata deja cauta de zor prin micul meu dulap.
- Uite ! imi atrase atentia. Poti purta rochia din stofa rosie. incerca sa ma incurajeze, afisand un mic zambet in coltul gurii. Am privit cu atentie rochia pe care nu aveam voie sa o port, in mod normal, decat la ocazii literalmente deosebite si am oftat resemnata . Nu ma puteam lupta cu el la infinit, eram doar o copila iar el era parintele meu. Trebuia sa il ascult, chiar daca nu imi convenea.
- Bine ... dar vei sta cu mine ? am intrebat nevinovata, ridicandu-ma in capul oaselor si luand materialul subtire al rochiei intre degete. Era frumoasa, atat de frumoasa.
- Imbraca-te cu ea si vino in sufragerie. Sa te grabesti, da ?
Am incuviintat din cap, cu lacrimile inca curgandu-mi pe obraji.
- Da. am spus in final, iar tata inchise usa cu putere in urma sa, fara a mai lungi discutia. Pentru el era suficient ca ma convinsese si atat.
In mintea mea de copil, totusi, lucrurile incepura sa para mai frumoase dupa ce mi-am schimbat hainele. Ma simteam deosebita, chiar daca inca eram tematoare. Pornisem la drum pe strazile orasului, iar tata ma tinea poate putin cam prea strans de mana. Probabil credea ca urma sa fug, si nu era departe de mine acest gand. Mergea prea repede si imi murdarisem varful balerinilor negri, ceea ce ma deranja putin, dar nu i-as fi putut spune niciodata sa se opreasca putin din mers. S-ar fi suparat atunci si ar fi strigat din nou la mine.
Denver era un oras aglomerat, in perioada aceasta a anului, iar oamenii nu se dadeau la o parte si se tot loveau de mine pe strada. Tata ma tara dupa el, fiind prea concentrat la drum si ignorandu-ma complet. Parea agitat si la fel eram si eu. Zgomotele stradale si emotiile de a merge in acea inchisoare rece si intunecata ma panicau iar tata nu parea prea dornic
sa ma protejeze.
Tin minte cum, pe masura ce ne apropiam de locul in care era captiva mama, mi se facea tot mai frig in ciuda temperaturilor ridicate de afara. De fapt, cred ca aceea a fost cea mai rece zi a copilariei mele, cea mai neagra amintire dintr-o lista lunga. Totul doar datorita expresiei bolnave si rele a mamei in clipa in care ne-a vazut de partea cealalta a mesei din mica si urata sala de vizite.
Eu doar priveam naucita in jurul meu, gardienii aveau arme iar asta ma facea sa ma simt incomod. Toti imi pareau atat de inalti si de periculosi, toti de aici erau la fel ca ea . Inima mi se facuse cat un purice, voiam acasa. Gratiile pe langa care trecusem erau innegrite, ruginite si groase iar chipurile tuturor erau inasprite de razbunare si ura. Toti de aici erau niste oameni rai, eu nu aveam ce cauta printre ei. Sau cel putin, asa credeam pe vremea aceea. Eram doar in vizita in acest imperiu sinistru al pedesitilor fara sa stiu ca la un moment dat, de-a lungul vietii, voi face parte din el. Atunci nu aveam sa ii mai judec atat de dur.
- Mia, aseaza-te pe scaun. ma indemna tata intr-o soapta, iar eu l-am ascultat fara a mai sta pe ganduri.
Eram atunci fata in fata cu mama, dar eu imi feream cu vehementa privirea de a ei. Era unul dintre acei oameni rai si periculosi. I-am aruncat o scurta si banala privire paznicului de la usa, iar el imi zambi cu politete, fapt atat de surprinzator pentru mine atunci. Si totusi el era aici pentru a ma apara de mama, prezenta lui aici chiar era necesara pentru ca imi era frica de ea. Din cate intelesesem eu, ucisese un om nevinovat. Ce ar fi oprit-o sa nu ma ucida si pe mine ? Sau pe tata ? Sau chiar pe gardianul prietenos ? Atunci nu stiam multe lucruri, insa de un lucru eram sigura. Atat timp cat ea era in incapere, toti eram in mare pericol. Ea era pericolul iminent.
- Mia, draga mea, nu o privesti pe mama ? ii aud glasul cald rasunand in urechile mele, si fara a imi da seama am strans din pumni atat de tare incat am simtit cum unghiile mi-au taiat pielea, udandu-mi palmele micute de sange. Nu m-am oprit, nu trebuia sa plang, trebuia sa ma abtin si sa fiu puternica. Macar pana cand voi iesi.
- Desigur ca nu. Ai intors-o cu cea mai mare placere impotriva mea. a continuat pe un ton mai dur, dar de data aceasta mi-am dat seama ca vorbea cu tata. Sa nu se certe, sa nu se certe. Nu se stie de ce este capabila mama cand este nervoasa. Nici nu imi doream sa aflu.
- Esti o criminala, Cynthia. Nu a fost nevoie sa fac eu nimic, copilului ii e frica de tine. a raspuns tata cu calm, dar eu imi doream sa taca. I-ar fi putut face rau si nu voiam sa raman singura. Totusi, avea atat de mare dreptate. Nu am mai putut rezista si mi-am ridicat privirea spre femeia din fata mea, curioasa fiind care ii va fi reactia.
Acea imagine inca ma mai bantuie din cand in cand, era exact ca o fantoma, strigoi ori cadavru. Tenul ii era palid, parul ii era murdar si incalcit, unghiile ii erau lungi si mizere iar privirea ii era ratacitoare. Maxilarul ii era strans inclestat, si nu am putut sa nu ii observ mica rana din apropierea buzei inferioare.
- Sa te duci dracului, betiv nenorocit ce esti ! Din vina ta sunt astazi in spatele gratiilor ! a urlat brusc, lovind atat de puternic cu pumnii incatusati in mica masa de lemn, incat am simtit chiar si dintii cum mi s-au cutremurant in gura.
Gardianul era pe pozitie, tata era dezgustat, eu eram terifiata. Am inceput sa tremur din toate incheieturile, iar din ochii pe care ii facusem mari incepura sa imi curga automat cascade de lacrimi.
- Tu esti de vina ! Tu ai speriat-o ! Ai idee cat de greu imi este ?! Mi-am riscat viata, altfel as fi murit ! a continuat sa strige, iar eu inlemnisem pur si simplu.
- Asa ! Arata-i cine esti, sa se convinga si ea, asa cum m-am convins si eu ! tipa si tata din spatele meu, cand paznicul o ridica pe femeie cu forta de pe scaunul ce fusese daramat.
- Da-mi drumul, o sperii pe fiica mea, animalule ! striga si catre gardianul ce o tara fara mila afara din incapere. Parea atat de chinuita. Atat de ingrozita.
Cand mama a fost data afara si am ramas singura cu tatal meu, am sesizat ca imi murdarisem rochita de sange. Norocul meu ca era deja rosie.
- Mia, nu ii da importanta. A suferit mult. o apara tata incet, ridicandu-ma de pe scaun si stergandu-mi palmele insangerate cu ale sale, mari si aspre. Mi-am tras nasul si pentru prima oara dupa mult timp, l-am privit direct in ochi. Ii erau umezi, tristi si obositi. Disperati.
- Noi suferim mai mult. Cel pe care l-a omorat sufera mai mult. am spus, si nici pana in ziua de astazi nu imi amintesc ce a fost in capul meu sa zic asta.
Imi lua atunci ambele maini intr-ale sale, strangandu-le incurajator si dureros. Nu imi placea, voiam sa imi dea drumul. Voiam sa parasim intunericul si sa pot privi din nou soarele. Sa ma joc din nou "De-a orbii" de una singura. Chiar daca vedeam realitatea atat de clar.
- Nu gandi asa, te rog. imi spuse cu nesiguranta.
- De ce nu ? am intrebat suparata, incercand sa imi eliberez mainile, insa el mi le stranse si mai tare.
- Sa fii cel din spatele pistolului este inzecit mai dureros decat sa fii cel din dreptul glontului. imi raspunse cu mare duritate, de parca ar fi fost un repros la adresa mea. Am incercat sa imi opresc lacrimile sa mai curga, si mi-am prabusit din nou privirea in pamant.
Am tacut. Am tacut pentru ca pe atunci, nu intelegeam adevarul din vorbele lui.