-Ce ţi se pare aşa amuzant? m-am răstit la el, trăgându-mi tricoul în jos.
El nu se oprea din râs şi râdea chiar cu poftă. M-am simţit jenată că după ceea ce mi-a făcut acum începe să râdă şi nu găsesc motivul. A zis "mărimea B". Se referă la cupa sutienului? Este cam cea mai logică opţiune, dar cum naiba şi-a dat seama de mărimea lui doar din pipăit?
-Nu ştiu ce i-ai făcut lu' mama, dar cu mine nu îţi merge, ok?
El încearcă să se oprească din râs şi să zică:
-Calmează-te, nu i-am făcut nimic. Doar este ea mult mai drăguţă ca tine, atâta tot. Sincer, nici nu înţeleg cum puteţi fi voi rude.
Ce!? Idiotul ăsta e prima persoană care îmni zice chestiile astea şi mă simt foarte jignită. Nu-l înţeleg. Depă ce că el e cel nesimţit şi nepoliticos aici, crede că are dreptul să vorbească de mine?
-Ştii ce nu înţeleg eu? Cum poate o persoană să fie atât de idioată? Lasă-mă dracu în pace!!!
A părut chiar afectat de ultima mea propoziţie şi de felul în care am urlat la el. Dar nu mi-a păsat deoarece l-am făcut să plece, asta după ce a zis:
-Ok, dacă asta vrei.
S-a ridicat, a ieşit din cameră şi a trântit uşa după el. Nici nu mi-a păsat unde se duce şi ce face, putea să fure toţi banii din casă, momentan îmi păsa doar să stau în linişte câteva ore. Ceea ce am şi făcut. Am terminat volumul doi din "Fetele Gallagher" şi apoi m-am culcat. Era deja destul de târziu şi eram foarte obosită.
*
Este ora şapte şi jumătate. Este timpul să vă treziţi.
Alarma tâmpită a mamei se auzea chiar din cealaltă cameră. Nu m-am putut abţine să nu urlu atunci când mi-am dat seama că nu avea să se oprească prea curând:
-Mama, închide alarma aia că nu pot dormi!
Stai puţin! Era cumva 7 jumate? Dimineaţa? Dăă, normal că era dimineaţa! M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat la ceas. Da, atât era! Am început imediat să-mi fac rutina de dimineaţă. Proful de mate m-a ameninţat că dacă mai întârzii la ora lui are de gând să mă asculte din toată materia şi eu nu mă împac deloc bine cu matematica. Şi nici cu proful, dar asta e partea a doua.
În vreo 10 minute am fost gata să ies pe uşă, după ce m-am asigurat că nu-mi lipseşte nimic. Am deschis uşa şi am tulito pe scări. Adică asta am vrut să fac, deoarece m-am izbit de ceva masiv şi mare. Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut pe Andrew privindu-mă dezaprobator. Eu am ridicat dintr-o srânceană, întrebându-mă ce făcea el atunci acolo.
-Ai întârziat! mi-a zis el dându-mi cu ceva în cap.
-Ce?
Oare sunt singura care nu înţelege ce se întâmplă?
-Din vina ta vom întârzia la şcoală, m-a semilămurit el.
-Şi tu de ce mă aştepţi?
-Ca să mergem la şcoală.
Bine, tot nu îl înţeleg (nu că aş fi făcut-o vreodată) dar nu am de gând să stau degeaba şi să întârzii iar. L-am tras de mână şi am zis repede:
-Ok, hai să mergem!
Dar el m-a tras înapoi și a arătat cu degetul în jos. M-am uitat şi am văzut că încă aveam şlapii în picioare. Am scos un "fir-ar" şi m-am întors în casă după converşi. Am coborât repede scările, târându-l pe Andrew după mine. Am fugit împreună spre şcoală, care din fericire nu era chiar aşa departe, dar atunci când am ajuns în curtea şcolii era deja fix.
-Ok, eu o iau pe aici, i-am zis grăbită când am intrat în şcoală. Ne vedem!
Am urcat repede la blestematul de etaj 2 şi am deschis grăbită uşa clasei, în speranţa că proful încă nu a intrat în clasă. Dar cred că cineva m-a blestemat să am un prof punctual. Am încercat să mă strecor în banca mea fără să mă observe, dar s-a întors cu spatele şi m-a văzut:
-Domnişoară Kincaid, 'Neaţa! a zis el pe un ton răutăcios. Cât este ceasul?
-Ăăă, nu ştiu!
-Aţi întârziat. IAR!
-Ăăm, scuze!?
-Nu îţi accept scuzele, treci în faţă!
În timp ce mă duceam să-mi las ghiozdanul, am auzit cum cineva a deschis uşa clasei, dar nu mi-a păsat cine era. Vreun puşti ce nu avea oră. Dar când am auzit acel accent britanic mi-am dat seama imediat cine e:
-Îmi pare rău că vă deranjez, domnule profesor! Dar vreau să vă zic că nu este vina lui Rose că a întârziat. Dacă mă lăsaţi să vă explic, sunt sigur că aţi înţelege.
Toată clasa s-a întors către el, inclusiv eu. Profesorul şi-a pus o mână în şold şi a zis pe acelaşi ton:
-Ia să auzim.
Andrew şi-a dres glasul şi a început să născocească o idioţenie:
-Eu şi Rose ne-am întâlnit pe drum şi am rugat-o să îmi arate liceul, deoarece nu-l ştiu. Am ajuns cam târziu la şcoală, dar eu am reţinut-o, zicându-i să-mi arate unde sunt baia, clasa mea şi altele. Fără să ne dăm seama, se făcuse deja fix. Deci îmi pare rău că v-am reţinut eleva!
A zis-o direct şi în linişte, deoarece nimeni nu l-a deranjat. Toată clasa părea să fie absorbită de ochii lui albaştrii, mai ales profesorul care avea o privirea ciudată pe care nu o mai văzusem înainte. Acesta s-a fâstâcit puţin, apoi a zis:
-Domnişoară Kincaid, să nu întârziaţi şi mâine!
M-am înveselit imediat şi îmi venea să mă duc la profesor şi să-i pup chelia aia a lui, dar am preferat să zic doar un "Mulţumesc". În acea oră de matematică am preferat să mă gândesc la Andrew, decât să recapitulez lecţia.
În primul rând nu-i înţeleg atitudinea faţă de mine, faţă de restul şi atitudinea la restul faţă de el. Motivul pentru care m-a aşteptat azi dimineaţă ar putea fi mama care i-a cerut asta, dar nu pot găsi motivul pentru care s-a sacrificat, oarecum, ca să mă salveze pe mine de o notă mică. Oare se simte vinovat pentru comportamentul lui de ieri şi o fi vrut să se revanşeze?
După mine, tot ce-i posibil. Şi apreciez chestia asta. Dar din alt nu ştiu ce motiv, de fiecare dată când mă gândesc la el nu-mi pot aminti decât de acea primă imagine. În scară, la etajul patru, el stând şi fumând. Primul lucru pe care îl văzuâsem erau ochii lui albaştrii. Ştiu că şi pe mine m-au hipnotizat la acea primă întâlnire a noastră.
În pauză, toată clasa a venit la banca mea şi începeau să-mi pună întrebări despre Andrew. Fetele tot mă întrebau dacă suntem împreună sau ceva de genul, iar eu tot încercam să le explic că nici nu-l cunosc. Dar le înţelegeam foarte bine comportamentul. Andrew este bun şi când spun bun, este extrem de bun.
Şi am început să mă gândesc la viaţa lui. Cred că locuieşte singur. Cred că este şi bogat deoarece hainele lui sunt de firmă. Dar apoi mi-am amintit de tăieturile de pe mână şi de faptul că fumează. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost că are o viaţă cam nasoală. Dar apoi am văzut cum râde alături de mama şi se distrează bătându-şi joc de mine şi am zis că probabil doar vrea să trăiască viaţa la maxim sau ceva de genul.
Fără să-mi dau seama, orele se terminaseră şi eu am stat toată ziua să mă gândesc la el. De ce fac asta? De ce mă interesează viaţa lui? Nu pot pur şi simplu să-mi văd de a mea şi să las un idiot să-şi vadă de a lui? De ce?
-Hei!
Poate pentru că viaţa lui este mult mai interesantă decât a mea orice ar face.
-Hei, Rose!
M-am întors când mi-am auzit numele. Toată curtea plină de elevi ce tocmai scăpau de la ore era cu ochii la el şi la mine.
-Tu nu mă auzi când te strig?
Mă uitam la Andrew fără să înţeleg ce anume vrea şi ce caută la ora aceea acolo.
-De ce nu eşti la oră? îl întreb, continuîndu-mi drumul alături de el.
-Am decis să merg cu tine acasă.
-Păi şi utlima oră?
-E doar chimie, nu am chef s-o fac.
-Deci ai chiulit?
-Da!
-Eşti tâmpit!?
Şi fără să-mi dau seama am reuşit să-l lovesc cu umbrela (care am fost obligată s-o iau cu mine) în cap. Deşi el este mult mai înalt ca mine.
-Hei, a durut! s-a răstit el.
-Este prima ta zi de şcoală, cum să chiuleşti!?
-Da' ce-ţi pasă ţie? E treaba mea.
Avea dreptate. De ce îmi pasă? Asta e întrebarea care mă tot bântuie. Deoarece eşti atrasă de el. Oh, mai taci! Aşa ceva nu este posibil. El e doar un idiot. Un idiot foarte bun. Dar e un idiot. Nu sunt chiar aşa materialistă ca să fiu atrasă doar de fizicul cuiva. Şi nu am fost niciodată.
După asta am cedat şi am plecat spre casă, începând să discutăm despre şcoala asta şi despre profesori. Atât. Nu am avut curaj să-l întreb despre viaţa lui. Deşi vreau să aflu, mi-am amintit că nu are de ce să-mi pese de el şi de viaţa lui. Un idiot va rămâne mereu un idiot şi asta e clar.
Când urma să ne despărţim la ultimul etaj, el a zis:
-Ce-mi faci de mâncare?
-Poftim!
-Nu-mi găteşti nimic?
-De ce ţi-aş găti eu ţie?
-Pentru că revin în 20 de minute cu un film şi o să-mi fie foame.
-Nu am nevoie nici de film şi nici de prezenţa ta, ok?
-Şti, mă mulţumesc şi cu o salată.
-Eu nu-ţi voi deschide uşa!!
Nu a părut să-i pese. În 20 de minute a revenit cu două doze de Monster şi o pungă uriașă de cipsuri.
-Ce naiba faci aici? l-am întrebat.
-Nu era planul să ne uităm la un film?
-Nu!
Dar m-a ignorat şi a intrat pur şi simplu în casă şi a lăsat toate alea pe masă din bucătărie. S-a aşezat pe scaun şi a luat din biscuiţii de pe masă.
-Deci pui filmul ăla o dată?
-Nu! De ce nu înţelegi că nu vreau să mă uit?
-Off, deja mă enervezi!
Adică tot eu îl enervam pe el? A sărit de pe scaun, a venit la mine şi m-a luat în braţe ca pe o prinţesă, ducându-mă în cameră. Am început să mă zbat şi să strig să mă lase jos, dar el şi-a continuat drumul zicând:
-Dacă nu pui tu filmul, îl pun eu.
-Oricum nu mă voi uita!
-Nu-mi pasă!
M-a aruncat pe canapea şi s-a întors după mâncare şi DVD. Eu am aşteptat bosumflată pe canapea în timp ce el punea filmul. Mă uitam lung la el, la mişcările lui şi la tot. Nu mi-am dat seama de la început, dar tipul ăsta arată exact aşa cum îmi imaginam eu tipul perfect pentru mine. Mereu mi-au plăcut rocker-ii, deşi nu toţi arată aşa bine ca ăsta.
-Am reuşit! a zis când a reuşit să pună filmul.
Pe ecran a apărut castelul acela de la Disney şi toate cele. Prinţese? mi-am zis în gând.