1. Arțăgoasa și Indiferentul
Bex
Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
De altele îți dai seama că sunt pe cale să o facă încă dinainte să se schimbe.
Am știut. Pur și simplu am știut din prima clipă în care am auzit alarma enervantă de la telefonul surorii mele că astăzi avea să fie o zi proastă. Primul împotriva căruia m-am revoltat a fost soarele care îmi intra în ochi, trăgând jaluzelele peste geam, dar acum s-a ascuns ca un trădător după nori. Din păcate, eu nu mă pot ascunde.
E abia prânzul și habar nu am cum am ajuns să îmi târăsc picioarele prin sala de mese. Casc din două în două secunde și mă întreb dacă nu cumva m-am molipsit cu vreo boală. În afară de lene. Nu s-a schimbat nimic in liceul ăsta. În patru ani, niciun singur lucru. Nicio schimbare semnificativă, nimic. Mă așez la rând ca să îmi cumpăr o sticlă de apă și încep să bat nerăbdătoare din picior, rotindu-mi privirea prin sală.
Toată lumea e la locul ei, așezată după schița imaginară. Sora mea și divele sunt prezente la masa din centrul încăperii. Tocilarii s-au izolat în colțul din dreapta și, deși au tăvile cu mâncare în față, nu își folosesc gura ca să mănânce, ci ca să se contrazică unul pe celălalt. Cel puțin asta îmi dau de înțeles că fac, după poziția defensivă pe care a adoptat-o fiecare dintre ei și după gesturile repezite cu mâinile. Versiunile reale ale lui Ken, băieții ăia care sunt perfect conștienți de cum arată – ei ar zice că minunat, dar eu nu ma dau în vânt după trening – și de care tipele stau lipite ca muștele, sunt în colțul opus tocilarilor. Din păcate sau din fericire, nu au suficientă minte ca să se certe de la ceva, așa că rânjesc ca niște idioți.
Jeremiah, Brandon și Kate stau la veșnica noastră masă, lângă fereastră. Cred că ei alcătuiesc ceea ce restul numesc grupul drogaților și, deși nu am vorbit cu niciunul dintre ei astăzi, par să fie la fel de treji ca și mine. Oricare ar fi starea lor, nu o să mă deranjeze prea tare, ținând cont de faptul că sunt singurii mei prieteni și nu îmi permit să ridic prea multe pretenții.
Rândul înaintează incredibil de greu. Îmi înclin capul și îl strecor pe lângă blondul înalt din fața mea, încercând să îmi dau seama dacă doamna morocănoasă s-a decis să își dea demisia sau nu înaintez din altă cauză.
Retrag ce am spus. Nu s-a schimbat nimic în liceul ăsta în ultimii patru ani, dar ziua de astăzi se pare că aduce o schimbare. Mai bine stăteam în pat. Puteam să mă prefac bolnavă și să o rog pe mama – dacă aș fi reușit să dau de ea – să sune la secretariat. Cele două persoane care se ceartă reprezintă o schimbare, iar mie nu îmi plac schimbările.
Îmi încrucișez brațele la piept și mă bucur de spectacol. Tipa pare să fie mai mică decât mine cu câțiva centimetri, are părul blond, ondulat și niște picioare bronzate și lungi care m-ar da pe spate dacă aș avea altceva în pantaloni. Dar cred că cea mai importantă calitate a ei este vocea subțire, pentru că o pot auzi chiar și de aici, deși sunt în urma lor cu cel puțin cinci oameni. Nu înțeleg ce spune, pentru că vocea ei seamănă incredibil de tare cu cea a surorii mele și de-a lungul anilor am făcut o treabă minunată în a o bloca.
— Luați-vă o cameră și certați-vă acolo, s-a hotărât blondul din fața mea să intervină.
Se întorc amândoi și, pentru o clipă, îmi pare rău ca l-au omorât pe blond din priviri.
Pe ea o să o numesc Arțăgoasa, iar pe el Indiferentul, pentru că nu face altceva decât să își ducă mâna la buzunarul de la spate al pantalonilor army pe care îi poartă, privind-o indiferent. Scoate portofelul și îi dă o bancnotă, apoi flutură nervos din mână. Arțăgoasa mârâie ceva la el, dar orice îi spune, nu pare să îl deranjeze. Ea înaintează trufașă, de parcă ar fi câștigat cel de-al treilea Război Mondial, în timp ce el, care se pare că e cel cu bun simț, vine și se așază la rând în spatele meu. E înalt, brunet și are o atitudine oarecum sumbră. Încerc să-mi dau seama ce a fost în mintea lui când a intrat într-o relație cu Arțăgoasa, dar nu găsesc nicio explicație plauzibilă.
Ridic indiferentă din umeri și mă bucur când în cele din urmă reușesc să îmi cumpăr apa mult râvnită. Mi s-au uscat buzele și, din cauza cuplului pus pe harță, mi s-a dus și jumătate din pauză. În timp ce ma îndrept spre Emiah și restul, o văd pe Arțăgoasă stând la masa surorii mele. Mă încrunt ușor, apoi trec mai departe, deși nu ar trebui să mă mai mire.
— 'Neața, îmi zice Brandon când ajung la masă și îmi trag un scaun lângă Emiah.
Mă mulțumesc doar să clatin din cap, în timp ce privirea încă îmi este ațintită asupra surorii mele și a grupului său de dive. Nu îmi dau seama dacă mă deranjează faptul că grupul ei pare să se mărească pe zi ce trece sau dacă mă lasă rece.
Hailey e sora mea geamănă. Chiar așa. Geamănă. Înălțimea, greutatea, culoarea ochilor. Totul este aproape la fel.
Cu excepția părului blond de care ea pare sa fie îndrăgostită. Eu abia îmi adun răbdarea necesară ca să îl spăl și să trec peria prin el în fiecare seară, dar ea îl îngrijește de parcă viața ei depinde de asta. Nu vreau sa comentez nimic despre răbdarea exagerată cu care și-l ondulează sau și-l îndreaptă. Și poate e timpul să fac și eu ceva cu părul meu. Anul trecut l-am vopsit brunet, dar acum a revenit complet la culoarea lui naturală. Emiah și-a adus și el contribuția la asta, făcându-și de cap și decolorându-l. Poate e timpul să îl tund scurt sau să îl vopsesc din nou. Orice mă hotărăsc să fac, trebuie să acționez repede, pentru că încep să capăt înfățișarea surorii mele. Cel puțin la aspect, pentru că am renunțat de mult la sandale și rochii, iar sora mea oricum are acoperită o porțiune mult mai mare de piele decât am eu.
— M-ai auzit, Bex?
— Ce?
Mă rotesc spre Emiah, convinsă că lui îi aparține vocea care m-a scos din visare.
— Te-a întrebat dacă nu vrei să faci sex cu el, intervine Kate, dându-și ochii peste cap. Spune odată da, te rog. M-am săturat să aud asta la prânz, zi de zi.
— Nu azi, îi ofer răspunsul pe care i-l dau în fiecare zi, cam tot pe la aceeași oră, în sala de mese.
Emiah și-a făcut un obicei tâmpit să mă întrebe dacă nu vreau să fac sex cu el și, chiar dacă nu știu de unde i-a venit ideea că aș fi atrasă de el, mă mulțumesc doar să îi spun „nu azi".
— Într-una din zilele astea tot o să îmi cedezi, mormăie în barbă.
Îi ofer o jumătate de zâmbet. Își trece o mână prin părul șaten, dezordonându-l și mai tare decât era deja. Emiah pare să glumească. Cel puțin, asta vreau să cred.
— Asta n-o să se întâmple, râde Brandon.
— Pentru că îi plac fetele?
Emiah își încrucișează brațele la piept, lăsându-și corpul să se scurgă de pe scaun. Aș fi ipocrită să neg cât de atrăgător e Emiah. E tot numai mușchi, tatuaje și aluzii tâmpite și indecente, dar nu m-am gândit niciodată la el în felul ăla. Și nu pentru că aș fi atrasă de fete, pentru că asta nu e adevărat. Poate după patru ani în care am fost prieteni ar fi timpul să le-o spun și lor, doar că nu astăzi.
În prima zi de liceu, Emiah a fost singura persoană cu care am reușit să mă împrietenesc. El deja îi știa pe Brandon și pe Kate, și am reușit să mă împrietenesc repede cu ei, ceea ce spune multe. Nu sunt neprietenoasă sau ceva de genul ăsta, dar am un grad de toleranță aproape inexistent în fața idioților, și cum liceul dă pe dinafară de ei, nici nu mă mai deranjez să deschid gura ca să încerc să mă împrietenesc cu cineva. Încă mai sper că o să explodeze liceul într-o zi și toate persoanele pe care le urăsc o sa fie expulzate în univers. Sau, și mai bine, că o să cadă un meteorit pe el în timp ce noi o să ne luăm o zi liberă. Poate o să suferim vreo toxiinfecție alimentară, ca să nu scăpăm chiar nepedepsiți.
Prin clasa a zecea, după ce a băut mai mult decât ar fi fost cazul, Emiah m-a întrebat dacă nu vreau să fac sex cu el. I-am spus că îmi plac fetele. Cumva, și-a adus aminte de asta a doua zi și de atunci mă tot întreabă dacă nu vreau să fac sex cu el. În fiecare zi.
— Cred că ăsta e motivul, zice Brandon.
Îmi las capul pe umărul lui Emiah, înainte să își schimbe buna dispoziție. Nu e ăsta motivul. Ăsta nici măcar nu e un motiv. Nici măcar nu-mi amintesc de ce am spus atunci că îmi plac fetele. Asta nu s-a întâmplat niciodată.
Știu cum arăt. Sunt varianta întunecată a surorii mele, iar ea o versiune a păpușii Barbie. M-am născut cu șanse egale de a candida la titlul de Regina Balului. Din fericire pentru Hailey, nu trebuie să se îngrijoreze în legătură cu asta. Nu am de gând să candidez, dar asta nu înseamnă că arat ca naiba. Diferența dintre noi două este că ea e văzută de toată lumea ca Miss Puritate, în timp ce populația liceului are impresia că eu țin un jurnal în care am însemnări despre prestația sexuală a fiecărui exemplar masculin.
Lucrurile stau mai degrabă invers.
Emiah își trece un braț peste umerii mei, lăsându-l să atârne în aer. Tot timpul m-au fascinat tatuajele, dar nu am îndrăznit niciodată să îmi fac unul, așa că mă mulțumesc doar să mă zgâiesc la ale lui. Sau cel puțin asta aș vrea să fac, dacă atenția nu mi-ar fi atrasă de Indiferentul care trece pe lângă masa noastră. Nu ne aruncă nicio privire dezaprobatoare și nici nu se ia de Emiah, cum ar face orice alt tip prezent aici. Încerc să îmi dau seama dacă e un tip perfect normal sau nu. Nu îmi dau seama în ce grup aș putea să îl încadrez. Pur și simplu se mulțumește să treacă mai departe. Îmi întorc privirea fără să vreau. Se așază la câteva mese distanță și își fixează privirea pe geam, de parcă nu a mai văzut niciodată curtea interioară și e de-a dreptul fascinat de ea.
Învârte între degete o brichetă, se oprește ca să o aprindă de câteva ori, apoi începe să o învârtă din nou.
Îl simt pe Emiah încordându-se, dar tace, deși când îi întâlnesc ochii căprui îmi dau seama că sunt aproape de a se transforma în negri. Iar asta nu e bine. Mă încrunt, neînțelegând ce l-a făcut să intre în starea asta.
— Soră-ta aduna discipoli, o aud pe Kate.
Îmi dau seama că m-am zgâit prea mult la Indiferent, așa că revin cu picioarele pe pământ. Kate își prinde părul brunet într-o coadă, apoi își așază capul în palme.
— Arțăgoasa? întreb sec.
Toți trei își rotesc capul spre centrul încăperii, într-un mod deloc discret.
— Arțăgoasa? repetă Brandon.
— Da. Ea și tipul nou au blocat rândul pentru că nu puteau să cadă de comun acord și au început să se certe. Pe ce lume trăiți?
— Eu am fumat ceva dimineață, așa că scuză-mă dacă nu pot să fiu atent la prea multe lucruri odată, recunoaște Brandon.
— Iar mie nu-mi pasă, mârâie Emiah.
Mă desprind de el și îi arunc o privire nedumerită. Îmi evită privirea și începe să se joace absent cu furculița în mâncare.
— Eu i-am văzut, o aud pe Kate. Habar n-am ce e între tipul nou și „Arțăgoasa", schițează ghilimele în aer, dar ea se potrivește în mod clar cu geamăna ta.
— Nu-mi aminti! aproape țip la ea.
Nu știu de ce mă deranjează atât de tare când cineva îmi aduce aminte de faptul că eu și Hailey suntem gemene.
Își dă ochii peste cap, dar nu se deranjează să își ceară scuze.
— Nu cred că se certau, Bex. Sunt dispusă să pariez că tipul e mut.
Mă încrunt, îndemnând-o să îmi dea și o explicație dacă tot a deschis subiectul.
— Am avut trei ore în comun azi, iar el pur și simplu nu vorbește. N-a spus nimic toată ziua. Nimic, nimic, accentuează Kate și mă întreb dacă nu cumva a fumat și ea ceva.
— Dar se certa cu Arțăgoasa, zic pe un ton moale.
Nu îmi amintesc dacă el a spus ceva sau dacă doar a mârâit la ea. Mă încrunt, străduindu-mă să îmi amintesc, dar nu pot. Rar dau atenție la ce se întâmplă în jurul meu, iar astăzi am făcut-o mai puțin decât de obicei, convinsă de faptul că nimic nu merită atenția mea și că ziua o sa fie una îngrozitoare.
— Ești sigură?
— Ce îți pasă?
Emiah încearcă să pară relaxat, dar tonul îi e sec și rece. Mă înjur în gând pentru că am reușit să îi stric buna dispoziție care și așa e destul de rară.
— Haide, Emiah, încearcă să îl îmbuneze Kate. Chiar și pentru noi, o ceartă e un subiect bun de discutat la prânz.
— Tot uit că sunteți fete, zice pe un ton aproape nervos.
Se împinge cu picioarele în pământ. Picioarele scaunului scrâșnesc, făcând câteva capete să se întoarcă în direcția noastră. Emiah ia mărul care i-a rămas întreg pe tavă și mi-l așază în față, apoi se îndepărtează.
— Ce-i cu el? îi întreb pe Brandon și Kate, cu speranța că unul dintre ei o să îmi răspundă.
Au mai multe cursuri în comun decât am eu cu oricare dintre ei şi chiar nu știu cum s-a întâmplat asta.
— A fost aşa tot weekendul, e singura explicaţie pe care o primesc din partea lui Brandon.
Mă încrunt, îmi bag mărul în ghiozdan şi aşez dopul la sticla de apă. Kate îşi arcuieşte o sprânceană şi deşi ştiu că asta înseamnă că aşteaptă un răspuns, spun doar:
— Ne vedem mai târziu.
Încep să alerg după Emiah, deşi nu e o idee chiar atât de strălucită să fac asta cu tocurile pe care le am în picioare. Poate ar fi trebuit să înlocuiesc botinele cu o pereche de tenişi, dar acum nu mai are nicio importanță. Ceva din ghiozdan mă răneşte la fiecare săritură pe care o fac, dar nu-mi amintesc ce am în el.
Îl găsesc pe Emiah sprijinit de peretele de la intrare, cu talpa lipită de perete, genunchiul îndoit şi o ţigară între degete.
— Încerci să atragi asupra ta un an întreg de detenţie?
Îşi ridică privirea leneş, ca şi cum l-am trezit din visare şi abia acum devine conştient de prezenţa mea. Se mulţumeşte doar să ridice indiferent din umeri şi să mai tragă un fum din ţigară. Lucru care este interzis pe teritoriul şcolii. Mai fac un pas şi mă opresc în faţa lui. Arunc nenorocitul de ghiozdan pe jos.
— Emiah, ce-i cu tine?
— Nimic.
Minte de îngheaţă apele.
— Serios? îmi arcuiesc neîncrezătoare o sprânceană.
— N-am dormit prea bine, atâta tot.
— De ce? vreau să ştiu şi sunt dispusă să scot cuvintele cu cleştele dacă o să fie necesar.
O să fie necesar să folosesc mai mult decât un cleşte dacă vreau într-adevăr să aflu ceva de la el. E încăpăţânat din cale afară şi dacă s-a hotărât să nu vorbească, nu o să o facă. Aşa că nu îmi rămâne nimic altceva de făcut decât să încerc să pun lucrurile cap la cap. Care a fost momentul în care s-a încordat? Rotiţele mi se învârt în creier şi chiar vreau să găsesc răspunsul la întrebarea asta. Cel în care privirea mi-a stăruit asupra Indiferentului mai mult decât era necesar. O, Doamne, doar nu e ăsta motivul, nu-i aşa? Nu se poate ca Emiah să fie gelos.
— Ştii că acum te comporţi de parcă ești o divă, nu?
Face o grimasă şi mai trage un fum din ţigară. O întinde spre mine, dar mă mulţumesc doar să clatin din cap şi să refuz. Spre deosebire de el, nu ţin neapărat să îmi petrec în incinta şcolii mai mult timp decât este în planificarea anuală.
— Îţi place tipul cel nou? Şi posibil mut, adaugă după o pauză de câteva secunde.
Îmi încrucişez braţele la piept, defensiv, apoi izbucnesc în râs. Emiah mă priveşte cu ochii îngustați şi o expresie serioasă, de parcă am înnebunit.
— O, Doamne! Tu vorbeşti serios, constat după ce mă opresc din râs.
Emiah e gelos. Ştiu că nu e deloc corect din partea mea felul în care am hotărât să ţin pe toată lumea la distanţă de mine, dar am făcut-o înainte să realizez că aveam de ales. Puteam fi o adolescentă normală de şaptesprezece ani, dar înainte să o iau pe drumul ăla, am realizat că îmi ascundeam culoarea ochilor sub prea mult machiaj, sentimentele sub atitudinea distantă, iar singurii mei prieteni aveau tatuaje şi se drogau ocazional. Dar nu... el nu poate fi gelos. Suntem prieteni. Nu poate să mă vadă ca pe ceva mai mult... noi... Nu.
Of, Doamne!
Emiah rămâne tăcut, cu privirea aţintită asupra picioarelor mele. Are sprânceana arcuită şi se uită la mine de parcă e prima dată când port pantalonii ăştia indecent de scurţi şi am picioarele la vedere. Sau poate asta e prima dată când a realizat că îi pasă câtă piele am la vedere. Orice ar fi, nu e problema lui.
— Să faci bine să dormi, îi zic pe un ton mustrător.
— Maică-mea a luat-o iar razna, îmi răspunde serios, schimbând subiectul.
Îi sunt recunoscătoare pentru asta. Tensiunea din aer se risipeşte imediat şi putem să ne comportăm normal, de parcă el nu mi-a dat de înţeles doar în urmă cu două secunde că s-ar putea să fie gelos pe Indiferent, care de altfel s-ar putea să fie mut.
— Emiah, şoptesc cu regret. N-o băga în seamă. Orice ţi-ar spune, ştii că nu are dreptate.
— Oare? îmi zâmbeşte trist, cu un colţ al buzelor.
Se sună de oră şi nu durează mai mult de câteva secunde până când uşa începe să se deschidă şi să se închidă cu un ritm incredibil. Aş vrea să pot să îi spun ceva care să îl ajute, dar habar n-am ce şi mai bine tac. Îşi stinge ţigara deasupra coşului de gunoi, apoi o aruncă înăuntru.
— Ne vedem mai încolo.
— Unde mergi? îl întreb în timp ce îmi ridic ghiozdanul şi mi-l aşez pe umăr.
— Ne vedem mai încolo, repetă de parcă nu m-a auzit, deși sunt sigură că doar evită să-mi dea un răspuns.
Încuviinţez şi intru în liceu, însă nu înainte să arunc o privire în urma lui. Iese din curte şi o coteşte la dreapta. Probabil merge până acasă să îşi verifice mama, dar nu o să îl iau la întrebări dacă nu vrea să vorbească.
Când ajung în dreptul dulapului meu o văd din nou pe Arţăgoasă mârâind la Indiferent. Deschid dulapul şi mai arunc în el câteva cărţi din ghiozdan.
— Du-te dracului!
Arţăgoasa ţipă, apoi se aude o bufnitură.
— Ce naiba? îmi scot capul de după uşa dulapului.
Indiferentul are palma lipită de uşa dulapului, deasupra celei care, din câte îmi dau seama, e iubita lui.
— Tu la ce te holbezi? se răsteşte Arţăgoasa la mine, luându-mă prin surprindere.
— Du-te dracului! spun suficient de tare încât să mă audă, apoi plec.
Ziua asta e un dezastru și e abia prânzul.