f o r e s t
— Tyler, știu că ești acolo.
Glasul lui Josh îmi întrerupe liniștea. Strâng din dinți, încleștându-mi mâinile cât de puternic pot de creanga pe care stau. Evident că știe. A anticipat că voi fi aici, deoarece acesta este locul meu. Aici vin când sunt deprimat, când nu am vreo speranță, când pur și simplu vreau ca totul să se termine. Aici e locul unde devin curajos, unde îmi găsesc ultima fărâmă de putere. Toată viața mea a depins de copacul ăsta în care stau acum. Aici am avut primul sărut, prima ceartă cu ai mei, aici am văzut de sus cum niște băieți se luau de un altul. Aș fi vrut să le arăt eu cine e șeful, dar am fost un laș și am rămas în liniște, speriindu-mă ca nu cumva să vină și după mine.
— Tyler, te rog.
Gândurile îmi sunt perturbate din nou. De ce a trebuit să vină după mine? De ce nu m-a lăsat să mă calmez, așa cum fac de obicei? Știe că nu am curajul să-mi fac ceva — nu suport nici măcar eu ideea. Nu mi-a plăcut cearta noastră. Nu mi-a plăcut tonul pe care l-a abordat, nu mi-a plăcut ce argumente stupide mi-a adus. Nu mi-a plăcut cum s-a băgat tâmpita lui de iubită. Nu mi-a plăcut cum ea l-a apucat de tricou și l-a sărutat cu putere. Nu după ce i-am zis.
Am crezut că o să pot să trec peste toată chestia asta cu mica-mare iubire, doar de dragul prieteniei. Joshua Dun este cel mai heterosexual om pe care-l cunosc, iar eu, Tyler Joseph, sunt — sau am fost — înnebunit după el. Nu știu neapărat ce m-a atras la el, dar cu siguranță știu că e un om bun. Nu țin eu atât de mult la estetică, de aici și hainele ciudate pe care le port. Îmi place să ies din tipare, îmi dă curaj.
— Tyler, nu mă face să urc după tine.
Mă uit la el. Nu stă lângă copacul care trebuie. E greu să-i deosebești într-o noapte ca asta. E frig, e târziu, stă să plouă, iar lumina lunii nu ajută. Mă mir că s-a târât după mine. Poate vrea să-și ceară scuze. Poate vrea să... Nu. Nimic legat de iubire. Mă vede drept un prieten. Nimic special — în afara nopților în care adormeam pe el cât timp îmi povestea despre temerile lui sau despre zilele în care nu mai puteam continua, iar simpla lui privire îmi dădea o energie extraordinară.
— Pleacă.
Și-a întors capul spre locul potrivit. Mi-a zărit picioarele lungi. Nu stă drept. Arată penibil. Cu părul ăla nepieptănat, maro închis, cel mai probabil ars la cât de mult a fost vopsit, cu un trunchi foarte dezvoltat și picioare slabe. Teneșii lui sunt murdari. E îmbrăcat destul de subțire, mai exact cu ceea ce avea pe el când i-am zis. Un tricou roșu și niște blugi închiși la culoare. Mă bucur doar că am avut timp să-mi iau un hanorac pe mine; nu vreau să răcesc.
— Vreau să vorbim, zice, cu privirea ațintită încă pe piciorul meu. Fața îmi este acoperită de niște ramuri.
— Lasă-mă, Josh.
Când văd că se apropie, dau să mă ridic, doar ca să mă duc mai sus. Scoate un scâncet, dar își continuă planul. Își fixează un picior pe copac, cu mâinile sale puternice, dându-și un mic avânt, doar ca să poată avansa. Mă duc spre vârf, obișnuit cu tot ceea ce simt. Îi aud gâfâielile și văd cum se apropie din ce în ce mai mult de mine. Ignor faptul că nu pot să îi citesc expresia. E trist? E fericit? E obosit? E speriat? Vai, ce mi-ar plăcea să știu...
Decid că e mai bine să mă dau bătut. Oricum nu mai am unde să mă duc, iar săritul de la înălțimea asta e periculos chiar și pentru mine.
Când ajunge în dreptul meu, Josh Dun e mai frumos decât orice alt lucru pe care l-am văzut. Semi-transpirat, în ciuda vremii de afară, cu mâinile ținându-se de două crengi pentru a-și păstra echilibrul, cu ochii negri pe care-i pot admira cu plăcere, deși lumina lunii nu mă ajută. Îmi reglez respirațiile după ale lui, deoarece vreau să țin minte efortul mic pe care l-a depus pentru mine, deși nu o meritam. Nu meritam să vină până aici sus. Nu îl meritam nici măcar ca prieten, pentru că reușesc într-un fel sau altul să îi distrug pe cei care au intenții bune cu mine.
Privirea lui e fixată pe mine, de parcă ar aștepta să zic ceva. Aproape râzând, spun:
— Cât am stat aici, am decis că viața de călugăr e mult mai liniștită. Nu m-ar deranja să fiu unul. Să am camera mea, să mă rog la ceva ce nu sunt sigur că există, să fac bine și să influențez oamenii să facă ce fac eu. De asemenea, pot primi o mașină, dacă îmi iau carnetul.
Nu pare încântat de ceea ce am zis. Nici eu nu sunt, dar trebuia s-o spun. Trebuia să-l fac să se simtă prost pur și simplu.
— Spune ceva, șoptesc.
Felul în care oftează mă face să îmi iau privirea de la el. Mă uit în sus, încercând să-mi opresc lacrimile. Bărbații n-ar trebui să plângă. Așa aș vrea să-l iau în brațe, să-l țin acolo și să nu-i dau drumul. Să unesc înapoi tot ce am stricat, apoi să plec și să-l las să își vadă de viața lui. S-ar simți mult mai bine fără mine alături.
— De ce nu mi-ai spus, Tyler? De ce a fost nevoie de o ceartă între noi doi ca să-mi mărturisești un simplu rahat? De ce acum, când totul s-ar complica și mai tare? De ce nu mi-ai zis înainte s-o cunosc pe Arabella? Țin la tine, dar ești cel mai mare egoist pe care-l cunosc. Mă uimești, sincer. Și toată fuga asta? Acum de ce îți mai este teamă? Mă mir că nu ai sărit încă de pe creangă, ca să mă faci să te mai urmăresc un pic. Ce-i în capul tău?
— Nu știu, răspund scurt, fără să-l mai privesc.
Aud că mai spune ceva, dar nu pot să-l mai urmăresc. Nu mai sunt atent la el, nu mai știu ce se întâmplă. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este mirosul plăcintei cu mere și scorțișoară pe care mama a făcut-o înainte să-mi spună că sunt o dezamăgire. Arpegiul îmi răsună în cap, apoi parcă simt în palme durerea pe care am avut-o atunci când profesoara mea de pian mi-a zis că continui să greșesc. Nu am făcut prea multe lucruri importante la viața mea. Faptul că am ajuns la Facultatea de Arte mă uimește plăcut. Cu părinții mei nu am mai vorbit de extraordinar de mult timp. Nu mai știu ce mai fac frații mei, dacă sunt sau nu în viață... Nu s-au obosit să-mi dea vreun apel sau vreun mesaj de când am plecat de acasă. M-am simțit mereu oaia neagra în acel loc. Fiindcă n-am primit îndrumare atunci, acum sunt un jeg de om, fără vreun scop, de abia descoperind anumite lucruri de care n-am avut parte înainte.
— Îmi pare rău, pur și simplu șoptesc, întrerupându-l pe Josh din vorbit.
— Știu, oftează el. Hai acasă.
Și, privind în jos, are grijă unde pune picioarele, ca mai apoi să aterizeze în siguranță pe pământ. Îi urmez exemplul. O ia înainte, fără să vorbească. Îl urmez. Suntunprostsuntunprostsuntunprost. Într-adevăr. Aș fi putut să-i spun de dinainte. Știu că nu e homofob și cu siguranță nu ar fi făcut glume pe seama mea. Josh e cea mai înțelegătoare persoană pe care o cunosc — niciodată nu m-a făcut să mă simt prost pe seama a ceea ce am spus sau gândit. Totuși, pur și simplu nu era timpul să îi mărturisesc. Așa că am preferat să mă conving pe mine mai întâi, apoi să îi zic, iar totul a decurs destul de repede după ce a venit Arabella în viața lui, pentru că mă găseam mereu fiind foarte gelos pe toate îmbrățișările și toate momentele acelea în care pielea lor se atingea și atunci când se sărutau... Doamne, atunci când o făceam simțeam că pământul îmi fuge de sub picioare. Preferam să părăsesc camera și să mă duc altundeva unde aș putea suferi în liniște.
Las un oftat puternic să-mi iasă. Josh își întoarce capul puțin spre mine, apoi își continuă drumul.
Mașina mea este parcată neglijent fix la intrarea pădurii, blocând poteca principală. Culoarea ei albă o face ușor de observat. Nu sunt întrebat dacă vreau să conduc. Mă pun în locul pasagerului, așa cum o fac de obicei. Chestiuța asta pe patru roți este a noastră, de fapt. A fost ideea lui să o luăm, iar eu am venit cu banii. De obicei, Josh o conduce, dar e trecută pe numele meu, așa că avem uneori probleme atunci când mergem să facem acte suplimentare și alte chestii.
Sunetul motorului pornit mai ameliorează liniștea dintre noi. E plăcut. Îmi proptesc fruntea de geamul relativ rece și mă uit în gol. Doamne ce aș vrea să deschid ușa și să mă arunc, eventual să mă lovesc de vreun copac și să mor. Întotdeauna mi-a fost greu când treceam prin așa ceva — când mărturiseam cu adevărat, cuiva, ce simt.
Deși aș putea spune că nu sunt foarte atent la ceea ce se întâmplă, observ cum Josh o ia în partea opusă campusului unde stăm noi. Îmi îndrept spatele și îl privesc. Cu greu, îl întreb:
— Unde mergem?
Nu-mi spune nimic. Nici măcar nu se uită la mine. Aștept un răspuns, fixându-l chiar câteva minute bune. El, în schimb, este atent la drum. Pornesc radioul. E încă lăsat pe postul unde se difuzează numai jazz. N-am nimic cu genul ăsta, ba din contră, îl ador. Un solo scurt de chitară începe, iar eu îmi las capul pe tetieră. Sunt prea înalt pentru mașina asta mică, dar ceea ce-mi place la ea e că sunt atât de aproape de Josh. Nu știu dacă el a realizat asta.
După mult timp, ne oprim. E destul de târziu. Nici nu știu să descriu locul. E un loc oricum fără copaci prin preajmă. Multă verdeață, totuși. Câteva stânci, cred. Orașul se vede superb de aici. E totul foarte liniștit. La început nu realizez unde suntem, dar apoi îmi dau seama: așa cum eu prefer să stau într-un copac atunci când sunt neliniștit, așa și Josh are acest loc, unde privește orașul și se află în totală liniște. Se aud numai respirațiile noastre și sunetul pe care ușa îl face atunci când Josh o deschide. Îi urmez exemplul. Nu știu exact ce se întâmplă, dar vine înspre mine. Stau pe loc. Aici văd mult mai bine diferite detalii, cum ar fi felul în care părul i se mișcă și cum pumnii i se încleștează și pe moment am impresia că o să mă bată, așa că închid ochii și aștept.
Ceea ce primesc, în schimb, este o îmbrățișare. Cât se poate de strânsă. Îmi afund fața în umărul lui. De data asta încep să plâng de-a binelea, totuși, cât se poate de silențios. Mă simt atât de în siguranță... E un om minunat, pe care îl iubesc în toate sensurile posibile. Viața mea fără Joshua Dun ar fi una imposibilă și da, aș putea trăi și chiar și dacă aș ști că nu va fi al meu vreodată. Vreau doar să-l văd, să nu-l pierd și să nu plece de lângă mine.
Simt că vrea să-mi dea drumul, așa că-l las s-o facă. Zâmbește. Chiar zâmbește. Îmi șterge lacrimile cu degetele lui mari. Zâmbesc și eu, doar așa.
— Nu mai plânge, îmi zice. Nu îmi place să te văd atât de trist. Uite, cât timp te calmezi tu, vreau doar să-ți spun ceva... Sunt total flatat și crede-mă că nu mă așteptam la așa ceva. Chiar dacă ar fi fost scris în stele — doar mă știi, înnebunit după astronomie — tot nu aș fi crezut așa ceva, deoarece... Nu o lua în nume de rău: nu sunt obișnuit cu asta. Deși în campus avem oameni gay cu care nu am nimic, nu mă așteptam ca cel mai bun prieten să fie un homosexual înrăit, care să mă placă pe mine, un om simplu. Vreau să știi că asta nu schimbă absolut nimic între noi. O să te protejez și mai mult și o să te ador și mai mult și o să te apreciez și mai mult, pentru că și eu te iubesc, Tyler. Nu chiar în felul pe care o faci tu — sau poate că în felul ăla. Te iubesc, frate. Nici nu știi cât de norocos sunt în momentul ăsta pentru că ești tu în fața mea și nu o tipă oarecare de care m-aș fi îndrăgostit puțin, apoi ea m-ar fi lăsat. Știi de ce te apreciez? Ești loial. Nu m-ai lăsat pe mine cum te-am lăsat eu pentru Arabella — apropo, îmi pare rău pentru că ai trecut prin atât de multe momente dureroase în care m-ai văzut pe mine cu ea — ci ai stat aici, frate. Ai stat aici și încă stai și să știi că am văzut că te-ai speriat înainte să te iau în brațe. De ce? Nu știu. Nu îți pierde încrederea în mine, te rog. Lasă-mă încă să fiu ceea ce ți-ai dorit. Lasă-mă să te iau în brațe, fără să se simtă ceva ciudat între noi. Lasă-mă să încerc să te iubesc și eu așa cum mă iubești tu, chiar dacă asta ar însemna să primesc priviri urâte pentru că am lăsat-o pe Arabella pentru tine. Da, în alea douăzeci de minute în care tu fugeai de nebun spre locul tău, eu m-am despărțit de ea. Probabil așteptam acel impuls pe care tu mi l-ai dat când mi-ai zis că mă iubești. Și știi ce o să fac acum? Știi?
Îmi simțeam fața umflată, de la cât de mult am putut plânge în timpul mini-discursului său. Ăsta e un nenorocit de miracol. Persoana pe care o iubesc, mă iubește înapoi. Îmi scutur capul sub formă de răspuns la întrebarea lui.
— Asta.
În secunda următoare, buzele lui se lipesc puternic de ale mele. Râd și plâng simultan, cât timp una din mâinile mele se mută pe ceafa lui. Respir extraordinar de greu și simt artificii înăuntrul meu. Nu mă așteptam vreodată ca asta să se întâmple. Niciodată. Totul parcă durează ani întregi, totul în mine simțindu-se atât de armonizat, împăcat. Cealaltă mână este prinsă în strânsoarea plăcută a lui. Simt niște adevărați dragoni umblând prin mine. Vreau să țip, dar nu pot să stric acest moment.
Când se depărtează de mine, îl privesc. Până și ochii îi zâmbesc. Joshua Dun este cel mai mare nenorocit, care poate să mă distrugă doar într-o secundă. E perfect pentru mine și lumea mea gri. El este acel lucru de care am nevoie. Buzele-i sunt albastre, ochii îi sunt roz, părul îi este verde și pielea galbenă. Mereu când e cu mine, îmi umple griul de culoare. Dacă ar fi să fiu o floare, el ar fi persoana care ar avea grijă ca eu să înfloresc în siguranță. Îl iubesc.
— Hai acasă, îmi spune, încolăcindu-și degetele cu ale mele.
— Hai acasă.
-----
mi-am ieșit din mână și îmi pare extrem de rău pentru asta. adevărul e că în afară de proză extra scurtă, n-am mai scris altceva în aproximativ opt luni.
îmi plac tyler și josh prea mult ca să nu aibă ceva pe wattpad special pentru ei, ayy.
idk.
vreau ca chestiuța asta să dezbată mai multe subiecte. aici am dezbătut tema homosexualității și a acceptării în sine. dacă un prieten vă spune că e bisexual sau gay sau orice altceva, nu aruncați cu pietre în el. nu e mișto. doar spuneți-le că e ok. evident că eu l-am făcut pe josh gay, pentru că joshler este extraordinar de real la mine în cap.
dacă aveți anumite teme din viața voastră pe care ați vrea să le vedeți aici, aș fi nespus de fericită dacă mi le-ați spune. în comentarii sau în privat.
meh, sper că v-a plăcut.
pwp.