În momentul în care am intrat, toți ochii se ațintiră asupra mea. Am înghițit în sec, iar între noi se lăsă o tăcere stânjenitoare. În cele din urmă, le-am făcut un semn timid cu mâna.
--Bună !, le-am spus. Eu sunt Mona. Încântată de cunoștință.
Ele începură să șușotească, să se foiască. Și, printre cuvintele rostite, am auzit și „clonă nouă". Pentru a mia oară, mă întrebam cine sunt și cum de ajunsesem oare într-un asemenea loc ciudat. Am reușit să întreb:
--Ane, Emona, cine sunt ele ?
--Sunt celelalte clone ale ducesei, desigur, răspunse una din ele.
--Dar...dar ce înseamnă asta ?, am murmurat eu. Ce sunt clonele ? Pe bune acum, abia m-am născut.
--Vino cu noi, Mona. Cred că trebuie să primești niște explicații, îmi spuse una din însoțitoarele mele.
Ieși din cameră, împreună cu tovarășa ei și îmi făcu semn s-o urmez. Ajunse înapoi pe coridorul întunecat, am observat pentru prima dată o ramificație despre a cărei existență nu știusem: un cot secundar. Am luat-o pe acolo, unde Ane și Emona deschiseră o altă ușă. M-am trezit într-o cameră mai mică, cu două paturi unul lângă altul. Camera era veche și prăfuită și cealaltă, dar aici exista măcar o sobă.
--Uite, îmi ziseră ele. Aceasta e camera voastră.
--Dar voi nu ar trebui să locuiți cu ele ?, le-am întrebat.
--Ar fi trebuit, îmi răspunse una. Dar fiindcă suntem speciale, ducesa ne-a dat această cameră. Nu știu exact despre ce este vorba. Câteodată am impresia că, într-un fel, ducesa se teme de noi. Ne tratează altfel decât pe celelalte.
Am tăcut, amintindu-mi felul în care se comportase femeia atunci când apărusem. Mi-am amintit sclipirea ciudată din ochii ei. Mi-am amintit felul în care mă examinase. Și m-am întrebat dacă nu cumva eu...
--Ba da, Mona. Cred că și tu ești ca noi, spuse aceeași fată, parcă citindu-mi gândurile. Eu și Emona suntem mai vechi aici decât celelalte și știm să ne dăm seama când întâlnim pe cineva special. Și simt că ești așa.
--Dar în ce fel ?, le-am întrebat.
--Nu știu, îmi răspunse. Probabil că e doar un sentiment. Vezi tu, adevărul e că ăsta e un lucru foarte ciudat la clone: să fii special. Clonele nu au identitate. Clonele sunt menite să fie sclave pe vecie. Clonele sunt doar niște copii jalnice ale stăpânului lor. În acest loc, toți oamenii mai înstăriți au clone. Însă ducesa, care este stăpânitoarea lumii, le are pe cele mai multe. Zeci și zeci, gata să-i îndeplinească poruncile. Noi nu ne naștem, noi suntem create. Create cu ajutorul clonatorului lui Felix. Noi nu ar trebui să avem personalitate. Și majoritatea nici nu au, sunt doar ca niște zombie. Dar există cei ca noi, cei care au ceva în plus. Cred că de-asta se teme ducesa de noi. Pentru că noi nu ne poate controla la fel ca pe celelalte. Și, deși ne-a spus că ne-a dat această cameră pentru că suntem cele mai de încredere clone ale ei, știm adevărul. De fapt, vrea doar să ne poată supraveghea.
Am tăcut o vreme, apoi am întrebat nesigură:
--Ăăă...oare și eu sunt o clonă ?
Cele două fete își aruncară priviri mirate:
--Nu despre asta vorbeam de jumătate de oră ?!
--Ba da, am zis, rușinată. Dar vroiam să știu...și eu arăt așa ?
--Convinge-te singură, îmi zise fata cea mai apropiată de mine, înmânându-mi o oglinjoară mică, ciobită.
Am apucat-o cu mâini tremurânde și m-am uitat în ea. Abia m-am abținut să nu țip. Cumva, sperasem să nu fie adevărat. Speram să cred că ceea ce mi se spunea erau doar minciuni. Dar era adevărat. Aveam fața ducesei Anemona. Pentru mine, nimic n-ar fi putut fi mai îngrozitor.
Fetele îmi întrerupseră însă reveria aruncându-mi în poală o uniformă. M-am uitat și am văzut că pe ea scria, cu ață roșie Mona.
--Haide, îmbracă-te cu ea, îmi spuseră ele, întorcându-se cu spatele. Ne cam grăbim, știi ? Începe curând antrenamentul.
Așa că, amintindu-mi jenată că eram încă înfășurată în pătura groasă, de lână, pe care mi-o legasem la spate, m-am îmbrăcat cu uniforma. Fetele îmi spuseră că arăt bine, dar eu știam adevărul: nu puteam să arăt altfel decât toate celelalte clone de aici.
Clone. Cuvântul încă suna atât de ciudat !
Însă gândurile mi-au fost întrerupte de un fluierat strident care se auzi de undeva, de sus, ca o alarmă. Ane și Emona ciuliră urechile, ascultând sunetul pașilor grăbiți tropăind pe trepte. Săriră în picioare.
--Mona, e timpul să mergem, îmi spuseră. Începe antrenamentul și dacă întârziem, suntem pedepsite.
M-am ridicat fără nici un cuvânt. Nici n-am mai întrebat despre ce antrenament e vorba. Știam că o să aflu în curând.
--Deci, mai ai vreo întrebare ?, mă întrebară fetele, în timp ce ne făceam loc pe coridoarele înghesuite, urcând spre următorul etaj.
--Doar una, le-am răspuns. Cum vă pot deosebi ?
Fetele își zâmbiră una alteia și abia atunci am observat. Și pe uniformele lor, ca și pe a mea, le era scris numele. Lucru care aducea cu sine o altă întrebare.
--Dar totuși, am continuat, făcându-mi cu greu loc prin mulțimea de clone, oare ducesa a știut de la bun început că pe mine mă va chema Mona ? Adică, altfel uniforma mea n-ar fi fost gata la timp.
Dar Emona clătină din cap.
--Nu, nu despre asta-i vorba. Au existat multe clone cu numele Mona înainte. Asta e doar uniforma unei decedate care întâmplător avea numele tău. Știi, numele noastre se repetă foarte mult, pentru că ducesa are o manie ciudată să ne numească cu rădăcini din numele ei.
Încercând să nu par scârbită că purtam uniforma unei moarte, am intrat, alături de celelalte, în Sala de Antrenament. Era uriașă, cu podea lucioasă. Pereții erau acoperiți de spaliere și toată camera era plină de diferite instrumente de gimnastică, inclusiv benzi de alergare și gantere uriașe.
--Ce-i cu toate astea ?, am întrebat.
--E ca să ne menținem în formă, îmi explică Ane. Facem asta în fiecare zi.
Abia a apucat să spună asta, că am auzit un bărbat dregându-și vocea. M-am întors și la intrarea în sală, lângă ducesa Anemona, care stătea mândră, cu spatele drept, era un tânăr înalt, bine-făcut, proaspăt ras și mirosind a AfterShave, cu părul negru, tuns scurt. Purta adidași, iar atârnat de gât, tipul avea un fluier. Era îmbrăcat cu niște pantaloni negri, de trening și un tricou tot negru, cu mânecă scurtă, care îi arăta brațele musculoase și tatuate. Fascinată, am observat că fiecare tatuaj al său era o adevărată operă de artă, înfățișând personaje mitice, scene de bătălie, însemne tribale și simboluri de neînțeles. O întreagă istorie reprezentată pe brațele sale.
Am rămas cu gura căscată, privindu-l din cap până în picioare. Trebuia să recunosc, arăta foarte bine, deși era un lucru ciudat la el: nu zâmbea. Chipul îi era neclintit, ca sculptat în piatră, maxilarele încleștate cu fermitate. Fiecare por din el răspândea o duritate de oțel, o voință de fier, o siguranță incredibilă. În acest moment, părea puternic, de nebiruit, ca un zeu antic readus la viață. Un om complet stăpân pe el.
Nu puteam decât să fiu uimită de apariția sa. Și totuși, în clipa în care își ridică privirea spre mine, în clipa în care i-am văzut pentru prima oară ochii, a fost ca o vrajă. Gravitatea dispăru, iar eu mă uitam în ochii lui negri, adânci și pătrunzători, atât de adânci încât conțineau toate misterele lumii în ei. În minte, pe neașteptate, mi-au apărut niște versuri, venite parcă dintr-o viață anterioară:
„că ochii tăi, adâncii, sunt izborul
din care tainic curge noaptea peste văi
și peste munți și peste șesuri,
acoperind pământul
c-o mare de întuneric".
O senzație de deja-vu. Voci șoptite, melodioase, ca de catifea, răsunând și repetându-mi iar și iar acele versuri. Simțeam cum capul mi se învârtește, dar m-am străduit să-i susțin privirea, acompaniată de acele voci. Preț de o clipă, eram doar noi doi, oglindindu-ne unul în ochii celuilalt, înconjurați de vârtejuri de culori strălucitoare. De parcă am fi fost legați de un fir invizibil. De parcă destinul ne-ar fi adus împreună, aici și acum, exact la momentul potrivit. Împreună.
Apoi el își retrase privirea. Vocile încetară pe loc. Atunci mi-am dat seama, simțind o ușoară împunsătură, că pentru el eram doar o clonă, la fel ca toate celelalte. Mă privise și totuși nu mă văzuse cu adevărat. Nu știuse că sunt eu, nu știuse că sunt acolo. Alături de atâtea și atâtea femei identice, aș fi putut fi oricine. Cu siguranță, el nu simțise la fel. Și totuși, vraja aceea exista. Era aproape palpabilă.
Mi-am scuturat capul, încercând să-mi limpezesc mintea, însă era degeaba. Mi se părea că strălucesc pe dinăuntru.
--Cine e el ?, am întrebat atunci, simțind cum o emoție nouă, stranie, pune stăpânire pe mine.
Mi se părea atât de chipeș ! Din fericire, nici Ane și nici Emona nu-și dădură seama de emoția mea, așa că îmi răspunseră doar:
--El e Marko, instructorul și totodată, intendentul nostru. E un ticălos absolut, nu știe decât să ne terorizeze.
Tipul veni în față, urmărit de privirea mea apreciativă și, fluierându-ne, ne spuse să ne aliniem. Fără să comenteze, clonele se supuseră, așezându-se într-un șir ordonat. Se vede că mai făcuseră asta de multe ori. numai eu, complet confuză, mă învârteam de colo-colo încercând să-mi găsesc locul. Marko fluieră cu toată puterea:
--Hei, tu ! Treci în șir !
M-am întors spre el, roșind puternic. Se încrunta la mine, trăsăturile sale perfecte căpătând o expresie fioroasă. Avusesem dreptate. Nu mă văzuse cu adevărat.
--Ești nouă aici, nu-i așa ?, mă întrebă, cu o voce dură.
--D...da, m-am bâlbâit eu. Mă cheamă Mona.
--Mă cheamă Mona, domnule !, mă corectă el.
Înaintă spre mine și, înainte să apuc să reacționez, îmi ridică bărbia cu vârfurile degetelor, făcându-mă să-l privesc în ochi...în ochii lui negri, adânci ca niște izvoare, întunecați ca însăși noaptea...Deja începusem să tremur și genunchii să mi se înmoaie...dar nu din cauza fricii.
El se încruntă mai tare, dar de data asta exprimând confuzie. La fel ca ducesa Anemona, părea că văzuse ceva ciudat în ochii mei.
--Rămâi unde ești !, îmi comandă, cu aceeași voce puternică a lui, apoi făcu stânga împrejur și o trase deoparte pe ducesă.
I-am auzit pe cei doi discutând în șoaptă. Mi-am ciulit urechile, dar vorbeau prea încet ca să-i pot înțelege. Totuși, mi-am dat seama că vorbesc despre mine, pentru că am putut distinge cuvintele „Mona" și „specială" în discuția lor.
Apoi, după ce priviră puțin în jur, cei doi ieșiră afară din sală, pe hol, continuând să șușotească. Clonele au rămas pe loc, la fel de nemișcate ca niște statui. Nici măcar eu nu mă puteam mișca. Așteptam ca cei doi să apară iar.
În sfârșit, iată-i. Se întorceau, dar arătau ciudat. Ducesa rânjea demonic, cu un aer triumfător, iar Marko...ei bine, el zâmbea. Către mine.
--Foarte bine, spuse în cele din urmă instructorul, dar cu zâmbetul încă pe buze, deci putem începe ora. Domnișoară Mona, te voi ruga să intri în șir, între domnișoarele Ane și Emona.
M-am supus, uimită de schimbare. Lângă mine, prietenele mele păreau de-a dreptul frustrate.
--Se poartă drăguț și politicos, șopti Emona. Asta nu-i stă în fire.
--Bun, cred că e timpul să începem încălzirea, ne anunță Marko. Va trebui să alergați, să dați ture sălii. Nu vă veți opri decât când voi fluiera.
Ne-a dat startul, iar noi am început să alergăm. Cu coada ochilor, am văzut-o pe ducesa Anemona prelingându-se afară din sală ca o umbră.
Alergam de câteva minute și începeam să obosesc. Pieptul mă ardea, iar picioarele mă dureau. Totul începea să devină încețoșat în jurul meu. Deodată, am auzit fluierul. Toate clonele se opriră din alergat, răsuflând ușurate.
Însă Marko le spuse:
--Nu, ăsta e fluierul doar pentru Mona. Restul, continuați să alergați !
Așa că, oftând din rărunchi, clonele reîncepură să alerge. În acest timp, eu stăteam nemișcată ăn mijlocul sălii, neștiind ce să fac.
--Vino aici, Mona, îmi spuse Marko cu blândețe, bătând cu palma un loc de lângă el. Cred că ești obosită.
Cu obrajii arzând, mi-am târât picioarele până la bancă și m-am așezat lângă el. În tot acest timp, el mă privea cu o urmă de amuzament.
Clonele alergau și alergau în continuare, de aproape o oră, gâfâind greoi. Transpirația li se scurgea pe frunte. Unele se împleticeau și cădeau. Iar în acest timp, Marko le striga:
--Mai repede, soldați ! Mai repede !
Apoi se întorcea iar spre mine, cu surâsul lui misterios.
În cele din urmă, când le dădu semnalul să se oprească, clonele căzură grămadă pe podea, epuizate, gemând și suspinând. Iar Marko trecea printre ele, drept și cu mâinile la spate.
--Ce stați ca niște viermi ?! La aparate cu voi !
Și chinul a reînceput. Trăgeam de haltere, brațele ne dureau. Unele urlau și se smiorcăiau. Halterele alea aveau peste 25 de kilograme. Însă pentru mine a fost mult mai ușor. Mie mi-a dat o halteră mult mai ușoară și, la fel ca prima dată, m-a lăsat să vin lângă el, pe bancă, cu mult înaintea celorlalte. Mai mult decât orice, nu-mi puteam scoate din cap zâmbetul lui înnebunitor. Oare există o persoană mai ciudată ca el ?
În sfârșit, antrenamentul s-a terminat, iar clonele s-au ridicat cu greu, târându-se spre ieșire, în vreme ce el le ordona să se miște mai repede. Toate erau distruse de oboseală, în afară de mine. Iar asta îmi atrăgea invidia tuturor.
La ieșirea din sală, m-am oprit. M-am întors ezitantă spre instructorul nostru, care stătea cu spatele la mine.
--Domnule, am șoptit, cu timiditate. Pot să vă întreb ceva.
El se întoarse spre mine cu ochii strălucind.
--Sigur, Mona, orice. Dar nu e nevoie să-mi spui „domnule". Spune-mi Marko.
--Bine, am șoptit. Atunci, Marko, aș vrea să știu de ce m-ai tratat așa ?
--Nu ți-a plăcut ?, mă întrerupse el, tăindu-mi respirația cu un alt zâmbet orbitor.
--Ba da, sigur că mi-a plăcut, i-am zis când mi-am revenit. Dar nu înțeleg de ce.
--Pentru că tu, draga mea Mona, ești specială, îmi spuse, atât de încet, încât abia l-am putut auzi. Chiar mai mult decât Ane sau Emona. Ești unică. Și să spunem că meriți unt tratament special.
Am deschis gura ca să-l mai întreb ceva, dar el, aruncându-mi o ultimă privire, dispăru.