„Am fost singură și tristă-odată,
Să mă consoleze, n-aveam pe nimeni
Așa că purtam o veșnic zâmbitoare mască,
Sentimentele să mi le-ascund dup-o minciună."
Își petrecu prima parte a zilei aranjându-și hainele în dulap, vesela și tacâmurile prin sertare și vitrine, cărțile în bibliotecă, organizându-și cămara și ronțăind câte un biscuite printre țigări și cafele. Bineînțeles că hainele trebuiau aranjate la dungă, cărțile în ordine alfabetică și toate trebuiau să arate exact așa cum voia ea, așa că atunci când raftul de haine cedă, nenorocind munca ei de câteva ore, își pierdu răbdarea.
Și acum avea nevoie de o nouă vază. Căci bibeloul oricum nu-i mai trebuia.
Însă când cutia cu cafea i se răsturnă peste vasul cu zahăr, peste cel cu sare și peste toate recipientele cu condimente, își pierdu cumpătul. Închise ochii și strânse din maxilar până aproapesă-și transforme măselele în pudră. Începu să numere, dar trecu de 40, și număratul nu avu niciun efect. Înșfăcă pachetul de țigări și o geacă din cuier și ieși.
Nu mai suporta să stea închisă, deși niciodată nu fusese genul care să iasă la aer curat. Poate că toate prin câte trecuse o afectaseră mult prea tare, mult prea adânc pentru a mai putea pricepe și pentru a mai putea schimba ceva. Și nici nu era sigură dacă mai voia să schimbe ceva. Ce mai conta? Și pentru cine să se schimbe? Pentru cele nouă pisici lângă care avea să sfârșească?
Rătăci stradă după stradă până ajunse în parcul mare al orașului. Privi în jurul ei și o stare de nostalgie o cuprinse. Portocaliul aprins și verdele crud fuseseră dintotdeauna culorile ei favorite, iar acum arțarii, plopii și teii, toți erau înveșmântați într-o paletă de nuanțe calde. De parcă focul s-ar fi jucat cu ei, dar în loc să-i ardă și să lase scrum și cenușă în urmă, le împrumutase doar din culorile lui. În loc să distrugă, împodobise. Dar focul nu face asta niciodată, e adevărat, aurul și argintul sunt curățate de foc pentru a deveni pure. Dar pe ea focul o lăsase goală, rănită și descoperită. Nu o curățase. Nu o purificase pentru vreun plan măreț. O făcuse fărâme și o lăsase singură, să fie împrăștiată de vânt. Cu pași reținuți și înceți, se îndreptă spre un arțar bătrân și se așeză la baza lui. Își aprinse o țigară, dar nu trase decât vreo trei fumuri și o aruncă. Toate-i mergeau azi pe dos și mintea ei chiar nu mai făcea față. Era prea împărțită între gândurile firești și cele pe care ea și le impunea în încercarea de a-și abate mintea de la cele firești. Iar trupul nu-i era departe de colaps. Închise ochii și se lăsă absorbită de calmul ce o înconjura. Numai vântul bătând alene mai mișca din când în când câte o frunză, în rest nimic. Liniștea devenise zgomotul ei favorit în ultimele săptămâni.
De mult nu se mai simțise atât de liniștită, de mult nu se oprise la o singură țigară, de mult -
- Domnișoară, sunteți bine?
Da, își dorise să fie întreruptă, dar nu acum când în sfârșit avea parte de liniștea dorită. Își dorise ca cineva să fie lângă ea când toate puterile o lasă și când disperarea o apucă. Să fie lângă ea și s-o scuture bine când își pierde rațiunea pe care a fost nevoită s-o dobândească.
Dar apoi să plece!
Nu pentru că nu i-ar plăcea să-i fie întreruptă și singurătatea, dar nu mai avea încredere în ea. De ce? Pentru că orice persoană se apropia prea mult de ea ajungea între șase scânduri.
Și totuși, se părea că dorințele îi erau ascultate numai pe jumătate. Fântâna dorințelor era defectă! Cineva se încăpățânase totuși s-o deranjeze. Rămase cu ochii închiși, spunându-și că intrusul va pleca dacă nu-l bagă în seamă. Timp de aproape un minut nu-și mai auzi decât propria respirație, așa că își încercă norocul.
Deschise ochii în speranța că distragerea dispăruse între timp, însă spre dezamăgirea și șocul ei, dădu de doi ochi cenușii, holbați și îngrijorați. Două inele de ceață, concentrate într-un punct negru la mijloc și ascunse după niște gene imposibil de lungi și dese. Instinctul de a se retrage de sub privirea curioasă a străinei îi mai aduse o durere de cap căci, de parcă nu ar fi știut, scoarța arțarului era solidă.
- Îmi pare rău, n-am vrut să vă sperii! se scuză fata, retrăgându-se ușor.
- Sunt bine! îi răspunse după ce inspirase adânc pentru a se calma, dar un nou val de durere o făcu să strângă din ochi.
Își duse mâna după ureche, unde rana ce încă nu se închisese complet pulsa acum de durere. Degetele ei se umpluseră din nou de sânge și verdictul, deși deloc pe plac, fu că e nevoie de o cusătură.
- Oh, vai de mine! N-am vrut, eu am crezut că... Adică eu... Tocmai... Iertați-mă...
Bălmăjeala nevinovată, dar fără contenire a copilei o scoase din sărite, și de parcă n-o durea deja destul, durerea de cap se amplifică, radiind până în măsele. Își cuprinse tâmplele între degete și apăsă cu putere în speranța că va reuși ceva. Niciun rezultat însă.
Cum fata nu înceta să turuiescuze și să se agite de parcă ar încerca să-și a zborul, Elena se văzu nevoită a interveni. Își întinse mâna curată și o prinse de gleznă. Fata tresări speriată și – exact așa cum își dorise Elena – tacu. Preț de câteva clipe numai. Însă când începu din nou să vorbească, elena fu pregătită, așa că îi tăie elanul.
- Sunt bine!
- Sunteți rănită! o contrazise fata.
- Sunt bine! încercă Elena din nou, mai hotărâtă ca prima oară.
- Aveți capul spart! rosti fata cu o voce implacabilă și hotărârea cu care o spuse dădea foarte clar de înțeles că nu-i plăcea să fie contrazisă.
Elena capitulă cu un oftat, căci oboseala, durerea de cap și nervii, care nu numai că nu dispăruseră, ci se și înmulțiseră, o opriră din a mai protesta.
Sprijinindu-se cu palmele de sol, Elena săsu să se ridice. Și deși de multe ori intenția contează, de data aceasta însă nu ajută la nimic. Nici dacă s-ar fi dat într-una din acele jucării de-a dreptul drăcești din parcul de distracții n-ar fi fost atât de amețită.
Două mâini slabe o prinseră însă la timp, și deși nu s-ar fi așteptat, îi susținură greutatea pânăcând reuși să-și câștige echilibrul. Și prin echilibru se înțeșege a se agăța cu o mână de arțar și cu cealaltă de copila ce-i tulburase liniștea.
- Cum vă numiți? întrebă copila privind-o îngrijorată.
Elena însă nu răspunse, iar asta aduse încă un val de bălmăjeli.
- Oh, Dumnezeule! Așa tare v-ați lovit?! Ce mă fac?
- Elena! răsuflă blonda pierzându-și răbdarea.
- Elena și mai cum? întrebă fata cu ochii mijiți.
- Elena Nu-e-treaba-ta! se răsti ea enervată de-a dreptul de impertinența copilei.
Râsul zglobiu al fetei însă o făcu să-și îndrepte privirea înspre ea. Nu o speriase, ci – chiar culmea – o făcuse să râdă.
De când nu mai făcuse cineva asta în preajma ei? Când fusese ultima dată când cineva îți permise să râdă cu adevărat lângă ea? De când nu mai văzuse un zâmbet adevărat, vesel? De când cu nenorocoriea, toți din jurul ei păreau triști, ori zâmbeau a compasiune, și chiar de îi mai pufnea râsul, era unul slab, e parcă le-ar fi teamă că o vor face să-și dea duhul sau să facă vreo criză de nebunie dacă îi aude râzând. Iar ea era sătulă de compasiune, de prefăcătorie, de teamă...
Era sătulă de oameni.
- Mă bucur că te amuz, rosti ea, și deși încerca să pară serioasă, o notă de amuzament apăru în vocea ei, iar ochii îi prinseră o strălucire ciudată.
- Îmi pare rău! E numai vina mea! rosti fata.
- Aveam deja capul spart. Nu îți mai tot cere scuze, îi ceru Elena.
Fata aproape o scăpă din strânsoare.
- V-a lovit cineva? întrebă copila panicată, dar în ochii ei se aprinseră scântei de furie.
- Un înger, răspunsul Elenei veni cu atâta calm și resemnare de parcă ar fi spus că-i e somn.
Corpul fetei însă se încordă ca un arc când îi auzi răspunsul. Era clar că lovitura o afectase destul de tare. O analiză din nou din cap până în picioare și privirea îi căzu pe papucii roz pufoși pe care Elena uitase să-i schimbe când ieșise din casă.
Dumnezeule, în ce se băgase?! Tot ce își dorise fusese să vadă femeia se simțea bine. Nicidecum să se încurce în asemenea problemă.
Susținând-o cu toată puterea, fata proni înspre stradă, trăgând-o pe Elena după ea. Cum ajunseră la stradă făcu semn unui taxi, și când Elena nu se împotrivi deloc, porniră spre spital.
Părul blond al femeii fu ras în spatele urechiiși su fundița de bandaj se ascundeau acum patru copci. Însă ea era liniștită, numai copila se plimba agitată, măsurând holul în pași, până când o văzu pe Elena ieșind din cabinet.
Se apropie de ea și o analiză preț de câteva secunde.
- Sunteți mai bine? o întrebă înclinând capul și privind-o curioasă.
În sfârșit cineva pusese bine întrebarea și nu o forțase să mintă! Nu o întrebase dacă e bine. Era o simplă comparație între starea de dinainte și cea de acum, așa că putea să răspundă sincer.
- Da, sunt. Mulțumec.
Fata înclină politicos din cap și își continuă interogatoriul.
- Acum vă aduceți aminte cine v-a lovit? întrebă în timp ce-și freca mâinile una de alta.
Elena privi la salvatoarea ei. Era o copilă înaltă și slabă, așa cum văzuse de la început, ș nu avea mai mult de șaisprezece ani. Un păr blond cenușiu, lung și încâlcit îi cădea în valuri ca de cânepă pe umerii osoși. Cei ochi cenușii făceau însă tot farmecul. N-avea frumusețe de Hollywood, nici un zâmbet orbitor, ori buze groase și pline, nici un nas perfect, ori gropițe drăgălașe, dar ochii ei, acum încărcați de îngrijorare, erau cei mai frumoși ochi. Ascunși după niște gene lungi și răsucite, arătau ca două biluțe de plumb strălucitoare.
- Ți-am mai spus o dată. Un înger. Am dat cu capul de o statuie de marmură.
Inițial, ochii fetei se măriră și Elena privi fascinată la schimbarea din ochii ei. Apoi copila izbucni din nou în râs, căci situația era de-a dreptul comică, și Elena se trezi privind-o cu un soi de adorație. Libertatea ei de a-și arăta sentimentele, felul în care se exprimă, totul o uimea la copila din fața ei. Și, Doamne, cât tânjea și ea după acel gen de libertate! Cât de mult își dorea să poată să râdă din nou așa cum râdea cu vreo cinci luni în urmă!
- Știți ce e comic? o întrebă copila încă zâmbind.
- Ce? întrebă cu o curiozitate nedisimulată.
- Când v-am văzut acolo lângă copac, aș fi jurat că sunteți un înger. Am avut o zi mai – ezită câteva secunde până găsi cuvântul potrivit – ciudată. Am crezut că îmi joacă mintea feste.
Fu rândul Elenei să râdă de această dată și râse așa cum nu o mai făcuse de multă vreme. Scurt, dar de cele mai multe ori calitatea contează, nu cantitatea.
- Și care-i concluzia?
- Încă nu am reușit să trag o concluzie pertinentă, cercetările sunt abia la început, îi spuse fata amuzată la rându-i. Aveți părul blond, dar n-am văzut nicio pereche de aripi. Nu aveți ochi albaștri, dar ceva tot e cu dumneavoastră, afirmă fata cu o seriozitate stranie. Dar acum cred că sunteți obosită, așa că dacă îmi spuneți unde stați, pot să vă conduc.
- Pe Howston, îi răspunse simplu, simțindu-se – fără să știe de ce – ușurată de schimbarea de subiect.
- Am crezut că-mi veți spune din nou că nu e treaba mea, recunoscu zâmbind luminos și porni spre ieșire, iar Elena o urmă.
Se opri atât de brusc, încât dacă ar fi fost cu un pas mai în față, Elena s-ar fi ciocnit de ea. Se răsuci pe călcâie și o privi pe Elena direct în ochi.
- Ați spus cumva Howston?
- Din câte îmi amintesc, așa am spus. De ce?
- Tocmai v-ați mutat în oraș, nu-i așa? continuă ea.
- Pe asistenta ai făcut cu mine. Acum faci pe polițistul?
- Nu! răspunse rușinată și trase aer în piept de parcă ar fi spus „Doamne, dă-mi putere și răbdare". Eu locuiesc tot pe Howston și casa de lângă mine a fost cumpărată de cineva. Dumneavoastră sunteți, nu-i așa? Dumneavoastră v-ați mutat azi-noapte. Am auzit camionul și am văzut câțiva muncitori descărcând mobilă și cutii.
Deducția fetei, de fapt viteza la care mintea ei lucrase pentru acea deducție, o uimi pe Elena, așa că nu reuși decât să dea din umeri.
- Sigur sunteți dumneavoastră! N-are cum să fie o cimplă coincidență!
- Vom trăi și vom vedea, răspunse ea, deși era sută la sută sigură că fata avea dreptate.
Cele două se mai priviră o dată, și de parcă s-ar fi înțeles, porniră amândouă deodată spre ușă. Cam multă aventură pentru o zi.și totuși, interesante mutări făcea viața pe tabla ei de șah. Fermecători pioni îi aducea în cale. Chipul fetei, ochii și râsul ei îi reveniră în minte.
Fata deborda de energie și zâmbet, și totuși acei ochi cenușii păreau să spună altceva. De-asta o captivau... păreau să ascundă ceva, ceva ce fata nu arăta, și nici în zâmbetul strâmb și timid sau larg și luminos nu găseai. Și în copila slabă din fața ei, Elena se văzu pe ea: o purtătoare de mască. Una tât de bună încât cu greu ți-ai fi dat seama că florile nu-s chiar flori, că râsul nu-i chiar râs și că în loc de zâmbet ar putea fi, de fapt, lacrimi. Copila era fascinantă, căci rareori masca se lipea atât de bine de purtător.
La pas lent, cele două porniră, și cum vremea părea destul de frumoasă deși se întunecă, merseră pe jos până acasă. Niciun cuvânt, nici măcar un sunet nu le părăsi buxele deși multe ar fi avut de spus fiecare. Dar, uneori, tăcerile spun mai mult decât cuvintele. Pentru că rar găsești oameni în prezența cărora să vrei să păstrezi liniștea. Iar ei s-o prețuiască. Dar când îi găsești, știi că ei îți vor prețui cuvintele.
Exact cum deduse copila, erau vecine și Elena nu știu dacă să se bucure sau să nu-i pese de faptul că guraliva curioasa îi era vecină.
-Te-am convins că sunt pur umană? o întrebă Elena cu o sprânceană ridicată cand ajunseră în fața celor două case.
-Mmm, nu știu ce să zic. Cred că am să vă mai țin sub observație! îi raspunse și râsul ei zglobiu rasună din nou.
Elena stia că fata glumise și totuși când se gândi la vorbele ei, un fior îi strabatu șira spinării. Era un copil și totuși nu putea să stea fără nicio grijă. Se temea. Nu pentru siguranța ei, ci a secretului. Pentru aparență se temea. Avea impresia că blonda din fața ei putea să vadă pe sub mască și avu o presimțire sumbră – credea ea – că în scurt timp, fata va ști totul despre ea, va reuși să o citească așa cum nimeni n-a mai făcut-o până atunci. Tocmai de-asta trebuia să păstreze distanța. Distanța nu permite ca lucrurile să fie văzute clar și în detaliu. Iar ea de asta avea nevoie: să rămână în ceață.
- Noapte bună și mulțumesc pentru tot...
- Nu e treaba ta! îi răspunse fata păstrând o mină serioasă.
Elena înclină capul în semn de înțelegere și pe fața ei apăru o urmă de zâmbet.
- Atunci ne mai vedem, Nu-E-Treaba-Ta!
Îi făcu cu mâna și urcă încet cele patru trepte până în fața ușii. Cu inimă grea prinse clanța și o apăsă. Se întorcea la singurătatea ei, la gandurile reci si negre, la problemele ei, la propriul întuneric. Se întorcea la ea. Trebuia să se obișnuiască. Asta dacă nu o făcuse deja. Și acesta era încă un motiv pentru care trebuia să păstreze distanța. Dacă avea să se obișnuiască cu distragerile și întreruperile pe care viața i le punea din când în când în cale, cum să mai reziste apoi de una singură, după ce acestea dispăreau?
- Tiana.
- Hmm? și se întoarse spre fată.
- Tiana Brooks.
Cel mai frumos zâmbet îi lumină fața și cum nici nu s-ar fi așteptat, zâmbetul îi atinse și sclipirea din ochi. Ca și cum lumina ar fi disipat ceața din privirea copilei. Trebuia doar să zâmbească.
- Elena Chance. Încântată.
Și daca așa ceva e posibil, zâmbetul fetei deveni și mai luminos.
- Și eu. Pe mâine! Ah și data viitoare, lăsați-vă iepurașii roz acasă, îi spuse fata râzând, apoi intră în casă.
Privi încruntată la ușa închisă în urma fetei. Se părea totuși că nu era singura care avea din când în când probleme cu capul. Ce iepurași roz? Ridică din umeri și puse un picior în interiorul casei. Când să-l pună și pe al doilea însă, privirea îi căzu instantaneu pe picioarele ei. Nu râse deși ar fi putut râde sin toată inima, doar zâmbi. Din toată inima.
Apoi însă trebui să intre în casă și să închidă ușa în urma ei. O ușă între ea și restul lumii. Între lumina de afară și bezna din interior. Și în acel moment, pentru ea, noaptea deveni și mai noapte. Și să lupți de unul singur cu întunericul e copleșitor. Mai ales când întunericul ajunge să facă parte din tine. Intră în casă cu stranger de inimă și dupa ce își lepădă geaca de fâș, se descălță și străbătu holul de parcă ar fi umblat pe cuie.
Nimeni nu strânsese mizeria lasată în urmă, nimeni nu o aștepta cu brațele deschise, sau măcar cu focul aprins în șemineu. Nici patul făcut sau cina caldă pe masă, de fapt nici măcar pâine nu avea, căci în loc să facă cumpărături, așa cum ar fi făcut orice om normal, își pierduse vremea rătăcind printre copaci și frunze. Ce n-ar fi dat ca o cană de ceai cald să o aștepte pe noptieră. Doar pentru ca pumnul de medicamente pe care trebuia să le ia să-i alunece mai ușor pe gat la vale.
Nimeni nu o sunase să vadă de ce întârzia la cină, dacă s-a rătăcit cumva sau poate... doar să-i audă vocea. Tocmai la asta se gândea când ochii îi cazură pe luminița roșie a telefonului ce pâlpâia încontinuu. Cu sprancenele ridicate și cute pe frunte, frecându-și mâinile una de cealaltă pentru a și le încălzi, păși până ajunse în drept cu aparatul negru. Cineva sunase totuși. Iar asta era ceva ce nu se mai întâmplase de multă vreme. Foarte multă.
Apăsă butonul de redare și după un bipăit lung, cineva își drese vocea gravă.
Nu se așteptase să fie cineva din familie, așa că atunci când ddirectorul școlii se prezentă, Elena nu avu nici o reacție.Îi urase bun venit în oraș, apoi, în cuvinte puține o anunță de ședința de a doua zi. Ședință la care i se cerea prezența. Nimic nou sub Soare. Șterse mesajul și își continua drumul înspre dormitor, unde, din mișcări scurte scăpă de haine și de lenjerie. Le aruncă pe toate pe fotoliul din colț. Nu era nimeni care să o certe că nu și-a pus hainele la loc. Nu încurca pe nimeni, nu deranja pe nimeni.
Ce bine.
Ce trist.
Intră în baie și pentru prima dată în ultimele luni, nu avu chef de obișnuita baie cu spini de trandafir și rozmarin. Oricum nu ținea ghinionul departe de ea așa cum se presupunea. Și pe deasupra mai și ieșea afară mirosind ca friptura de iepure pe care mătușa Annie obișnuia să o facă. Făcu duș și după ce se chinui o vreme cu fundița de la spate, ieși afară mirosind a smochine și bomboane dulci. Se înfășură într-un capot alb, pufos și după ce-și aranjă patul, se aruncă între așternuturi. Căldura îi îmbrățișă trupul obosit și în scurt timp, cuprinsă de obișnuita amorțeală adormi.
Dormea de ceva vreme când o bubuitură puternică o făcu să sară din pat speriată. Privi în întuneric cu inima bătându-i puternic, cu trupul zgribulit din cauza a ceva ce semăna cu frigul și totuși nu era. Perdeaua din geam flutura, ridicându-se în aer și coborând asemenea unei fantasme, înflăcărată fiind de vântul puternic. Tot vântul fusese responsabil și de bubuitura puternică, realiză ea și începu să se liniștească. Se ridică din pat și înfășurând capotul mai bine în jurul trupului ei gol, închise geamul cu pricina și trase perdeaua înapoi pe geam.
O fire precaută, ca-ntotdeauna, – paranoică, mai bine spus – verifică pe rând fiecare cameră, încuie ușa de la intrare pe care o uitase deschisă, și urcă la etaj pentru a verifica și camerele de acolo. Ajunse la ultima cameră. Geamul mare dădea tocmai înspre casa Tianei. De fapt, chiar spre camera ei, realiză Elena analizând designul respectivei încăperi.
Era pe punctul de a închide ușa în urma ei când își aruncă privirea din nou spre geam.
Ceva îi atrase atenția. În încăperea în care o singură lampa de birou făcea lumină, nu desenele de pe pereții violet îi atraseră atenția. Nici cărțile ce stăteau în teancuri peste tot prin cameră. Nici măcar mulțimea de flori uscate atârnate din loc în loc.
Ci un trup slab ce tremura cu spatele lipit de ușă și cu capul între genunchi. Cu siguranță râde, își zise. Dând din cape întoarse pe călcâie și stingând lumina, dădu să plece. Curiozitatea însă scoase din nou ce era mai rău din ea.
O ultimă privire înspre camera vecinei zâmbărețe. Atât.
Și de atât fusese nevoie.
O față de un alb fantomatic, dâre negre de rimel, o buză sângerândă și ochi roșii de plans. Nu râdea. Nici măcar o fărâmă din veselia pe care o purtase pe chip în timpul zilei nu mai era acolo. Închise ușa cât de repede putu și o luă la fugă pe scări în jos. Închise și ușa dormitorului și se ascunse sub plapuma groasă. Avea destule probleme de cărat în bocceluța proprie. Nu mai avea nevoie și de problemele altora.
Nu-și putu reține însă lacrimile ce porniră în șir indian înspre perină, căci zambetul copilei cu ochi cenușii îi reveni în minte alături de fața plânsă și murdară de rimel. Câte măști pune viața pe chipurile noastre! Și în câte piese de teatru ne pune să jucăm. Ai zice că viața e expertă într-ale teatrului, dar unele piese sunt atât de prost scrise, că ajungi sa pui la îndoială sensul celor mai banale lucruri si fapte. Și oricum, nu poți face prea multe în privința aceasta.
Schimbi masca din nou și joci în continuare.