„Durerea e singurul lucru care mi spune că sunt încă în viață."
Cutremur. Era singura explicație pe care mintea ei aburită și înghețată de alcool și frig reușise să o găsească pentru ceea ce trupul ei simțea. Ce altceva ar fi putut să fie să o scuture atât de tare încât să-și simtă interiorul ca gelatina. Erau prea multe senzații deodată: amețeală, greață, frig, durere – fizică și psihică – și un miros greu de suportat. Corpul ei era destul de confuz. Iar mintea nu îndeajuns de trează.
—Domnișoară?
Spre dezamăgirea ei profundă, nu era un cutremur. Cât și-ar fi dorit să fie un cutremur! Să crape pământul și pur și simplu să o înghită, complet și pentru totdeauna. Dar niciodată nu fusese o persoană norocoasă. Dimpotrivă.
—Domnișoară, sunteți bine? acea voce răgușită o readuse cu picioarele pe pământ.
Complet după standardele ei, căci dacă s-ar fi luat după standardele mamei ei – spre exemplu – s-ar fi putut spune că era de pe o altă planetă.
—Sunt bine, răspunse fără a-și deschide ochii.
Era cel mai idiot răspuns posibil. Și cel mai neadevărat în același timp. Dar îl rostise atât de mult în ultima lună, încât cele două cuvinte îi alunecau de pe buze de fiecare dată când era întrebată cum se simte. Iar acum, când pacea o cuprinsese, trebuia cineva s-o tulbure. Pe deasupra, avea și o voce groaznică și spartă ce-i zgâria timpanele iar duhoarea de alcool și transpirație îi încrețea nasul. De la dimineți calde, cu sărutări și îmbrățișări, la zile reci, umede și goale. Da, schimbarea era drastică.
—Închid poarta, domnișoară, vorbi bătrânul din nou.
—Plec imediat, se grăbi ea să-l asigure, iar groparul murmură ceva de neînțeles.
Așteptă până pașii lui se îndepărtară, și abia apoi deschise ochii și privi în jur. Ațipise, dar nici somnul, nici bezna și nici durerea cruntă nu reușiseră să o facă să uite unde se afla sau de ce era acolo. Era acolo să-și ia rămas bun. Un adio rece și fără răspuns. Lumânarea pe care o aprinsese la venirea ei mai pâlpâia ușor, răspândind frânturi de lumină ce-i permiseră să vadă piatra și inscripția pe care o știa deja pe de rost. „Răpit din mijlocul fericirii". Inscripție care nu înceta niciodată să-i aducă fiori pe spinare și lacrimi în colțurile ochilor. Fusese într-adevăr răpit din mijlocul fericirii și plecarea lui transformase totul într-o nenorocire. Din haine albe de sărbătoare, fusese dezbrăcată și învelită în straie negre, sobre.
Își trase nasul, într-un mod nu prea feminin, și din buzunarul hainei scoase un telefon mobil. Mai întâi se uită la ceas. Era târziu, dar asta și-ar fi putut da seama și după bezna de afară. În rest, nimic, nici apeluri pierdute, nici mesaje. Nu mai conta oricum. Era deja mai mult decât obișnuită. De patru luni de când, în mod brutal, fusese părăsită pentru a doua oară, devenise un fel de pandantiv aducător de ghinion pentru familia ei. Așa că atunci când rudele începuseră a se retrage ușor, dar sigur, se dăduse singură la o parte pentru a nu îndura o pierdere și din partea familie, pentru a nu-i face pe ei să-i întoarcă spatele. Asta ar fi durut-o prea tare. Ori poate era deja imună. Practica duce la perfecțiune, nu-i așa? Păcat că nu era unul din domeniile în care își dorise să fie perfectă.
Își trase nasul din nou, căci șervețelele i se terminaseră încă din primele minute de vizită, și privi la piatra de marmură ce rămăsese ca un semn de aducere aminte în urma lui. Piatra rece, câteva poze, și amintirile cu el... singurele urme ale existenței lui. Privi apoi la miile de pietre ce o încojurau și pufni. Oameni buni și răi laolaltă, săraci sau bogaț, fete sau băieți, tineri sau bătrâni, bolnavi sau sănătoși – moartea nu ține cont de toate acele criterii pentru care omul face atâta caz. Are așa un mod ciudat de a-și alege victimele. Și toți sfârșeau la fel cum au început – goi.
Câtă ironie! Te lupți o viață până te spetești de atâta muncă, doar ca să ai și să-ți fie bine ca mai apoi, într-o singură clipă, totul să se sfârșească: averea pe care ai adunat-o rămâne la alții care n-au mișcat nici măcar un deget pentru ea, și tu rămâi în costumul lui Adam, îgropat tot în țărână, ca orice alt animal ce-și pierde suflarea. Nici măcar o diferență între un leș oarecare și o comoară de om.
În zadar toată lupta pentru fericire. Și oricum, ce e fericirea? N-ai să găsești niciodată doi oameni care să aibă exact aceeași măsură pentru fericire: cerșetorul e fericit când primește doi dolari, un subnutrit când primește o lingură de orez fiert, un bolnav când i se găsește tratamentul, un copil când primește o jucărie sau o acadea. Pentru ea, se părea că doza de fericire era gândită altfel. Crezuse că va atinge apogeul și nici n-a realizat că era deja acolo. Fericirea nu e vârful de munte. Fericirea e drumul care te duce acolo.
Dar apoi a căzut.
O cioară își luă zborul de pe una dintre pietre, și croncănitul ei macabru o trezi din reverie. Ea era acolo cu un scop! Era acolo să-i spună că nu s-a prezentat la proces, că au pierdut, că... nu l-a răzbunat cum poate ar fi putut și ar fi fost îndreptățită să o facă. Venise să-și ceară iertare că s-a lăsat învinsă de durere și, deși încă îl iubea, n-a putut să-și demonstreze ura față de cel ce l-a răpit... tocmai din mijlocul fericirii.
Frigul îi pătrunse prin geaca subțire de fâș, iar cum pământul era încă jilav de la ultima ploaie, pantalonii ei se umeziseră. Întinse mâna și, după ce bâjbâi preț de câteva secunde prin iarba udă, atinse ceea ce căuta. Sticla era rece, însă lichidul avea cu siguranță să o încălzească. Cu mâna tremurândă, duse sticla la buze și luă o înghițitură amară. Se cutremură, căci deși lichidul de culoarea ambrei o încălzise în repetate rânduri de trei luni încoace, încă nu reușea să se obișnuiască acelui gust amar. Și nici cu amărăciunea vieții nu reușise să se obișnuiască. Deși va fi nevoită.
Din când în când își mai amorțea simțurile, dar când își revenea se simțea la fel de groaznic ca înainte, sau chiar mai rău. Mai trase două guri de amăreală și-și lăsă capul pe blocul de marmură din spatele ei. Un râs amar îi scăpă de pe buzele vineții. Era a doua oară când voia să o ia de la capăt, și era sigură că dacă încercarea ar sfârși la fel ca prima, ea va sfârși odată cu încercarea, la fel de sigură cum era de faptul că Pământul se învârte în jurul soarelui.
Se ridică de pe jos și-și scutură hainele de noroi, după care, sprijinindu-se de piatră ca să nu cadă, își luă geanta de pe jos, sticla și porni împleticindu-se printre sutele de pietre. Se răsuci brusc pe călcâie și fu gata să cadă, însă se prinse la timp. Uitase să... stingă lumânarea. Majoritatea oamenilor le lăsau aprinse, dar ea știa prea bine că morții n-au nevoie de lumină. Porni din nou, însă iar se întoarse. Uitase să...
—Iartă-mă, șopti ea. Te-am iu-te iubesc! Jur!
Simțea că nu o mai crede nimeni. Și de ce ar crede-o când, cu siguranță, era numai vina ei? Cum s-o creadă când nici ea nu se mai credea?
Porni din nou. Merse de-a lungul cărării oprindu-se din loc în loc pentru a privi în urmă de fiecare dată își zicea că e ultima oară, și de fiecare dată mințea. Neatentă la pași și direcție, capul ei se izbi de ceva tare și simți cum o amețeală mai puternică decât cea dată de băutură o face să se învârtă. Sau poate se învârtea pământul. Nu mai știa. Și oricum, ce mai conta? Închise ochii și strânse din dinți, dar înafară de faptul că vederea îi deveni mai clară – doar puțin -, nimic nu se schimbă.
În fața ei, un înger de marmură cenușie – odată albă – stătea cu capul plecat, cu mâna întinsă indicând ieșirea. Fusese năpădit de mușchi și licheni și pânze de păianjen umede îl acopereau din loc în loc, ca un veșmânt vechi și ros de molii. Pe alocuri ploaia și anii mulți îi mușcaseră din veșminte, iar nasul îi dispăruse cu totul.
—Unde-ai fost când am avut nevoie de tine? ceru ea socoteală închipuirii de marmură. Înger păzitor, ha! pufni ea și dacă i-ar fi lipsit și puținul strop de judecată pe care-l mai avea, ar fi lovit statuia. Dar știa că avea s-o doară tot pe ea, așa că înaintă în direcția indicată, bolborosind vrute și nevrute.
Ajunse la mașină și, deși era sub influența alcoolului, se sui la volan și porni în trombă. Dură o vreme până când, prin aglomerația orașului, reuși să ajungă acasă. Nu, nu era acasă... era doar apartamentul în care locuia de când... de câțiva ani.
Urcă scările fără vreo emoție, deși era ultima oară când avea să le urce, sau cel puțin așa spera. Căci locul, deși mirosea a urină și câine ud, păstra mult prea viu pentru propria-i sănătate mintală amintiri colorate de râs și zâmbet, un caleidoscop multicolor de sentimente. Înghiți în sec, și cu groază se gândi la viața ei.
Deschise ușa și păși în holul îngust și slab luminat.
—Slavă cerului, te-ai întors! Pe unde ai umblat?
Elena se opri în loc și privi la fosta ei colegă de apartament. Erau prietene încă de pe vremea facultății și țineau mult una la cealaltă, așa că îi înțelese îngrijorarea. De fapt, în urma tuturor încercărilor, Sally ajunse să-i fie ca o soră. Mică de statură, cu părul brunet, cu ochi de culoarea muștarului și buze subțiri, mereu crăpate, cu o voce subțire și un corp fără forme – înafară de burtica umflată -, fata stătea pe hol cu minile în șold, cerându-i socoteala.
—Am fost, începu ea încet, dar Sally o întrerupse.
—În cimitir?
Clătină din cap. Nici măcar nu știa de ce Sally se obosea de fiecare dată să întrebe, când răspunsul era atât de clar.
—Unu sau doi?
—Doi, șopti Elena.
—Vino aici!
Și micuța își deschise larg brațele pentru a o consola. Elena se apropie cu reticență, însă îmbrățișarea nu-i făcu rău. Dimpotrivă. Își mușcă buza până simți acel gst de fier al sângelui și tot nu reuși să-și rețină hohotul de plâns ce-i izbucni din piept.
—Dumnezeule! izbucni femeia, și ochii I se făcură mari. Ce-ai pățit la cap?
Încruntată, duse mâna după ureche, unde o impresie de durere se făcea simțită. Degetele i se năclăiră într-un lichid lipicios și știu imediat ce se întâmplase.
—Am dat cu capul de o statuie.
O spuse ca fapt divers, fără vreo inflexiune în voce, doar cu o ridicare din umeri. De parcă a da cu capul de o închipuire maromoreică era ceva ce se întâmplă zilnic, oricui.
—Ai dat cu capul de o statuie, rosti Sally, nevenindu-i să creadă. Cum ai reușit?
—Eu—
—Nu-mi spune că ai băut din nou!
Și nu fu nevoie ca Elena s-o spună. Privirea vinovată, gâtul sticlei ieșind ușor din gura genții, pauzele lungi dintre cuvinte și mirosul deloc subtil de whiskey erau dovezi suficiente.
—Elena! Nu poți continua așa! Și eu m-am săturat deja de predicile pe care ți le-am ținut!
—E ultima sticlă, jur! rosti blonda cu capul plecat.
—Ai mai spus asta!
Dacă Sally era sătulă de predici, atunci ce să mai zică ea? Iar ultima replică o enervă peste măsură. Ori poate era deja nervoasă.
—Nu sunt iresponsabilă, în regulă? Săptămâna viitoare începe școala, crezi că nu știu că nu mă pot prezenta în halul ăsta în fața elevilor? Crezi că nu știu ce am de făcut? Sunt adult, și chiar dacă am căzut, m-am ridicat. Poate nu în picioare, dar în genunchi sigur am stat! Nu vă mai comportați cu mine ca și cum aș fi un copil bolnav cu capul! Și nu vă mai purtați cu mine ca și cu un vas de sticlă, de parcă aș fi gata oricând să crăp. Sănătatea mea mintală nu e chiar atât de fragilă! Iar tu, dintre toți... credeam că mă cunoști mai bine! vocea ei urcase tot mai tare spre final, când iritarea dădu pe dinafară.
Trecu pe lângă prietena ei, împingând-o cu umărul și, după ce intră în cameră, trânti ușa.
Sally oftă, însă nu avea de gând să renunțe. O lăsă câteva minute să se calmeze, apoi se opri în fața ușii ei, și după ce bătu în ușă pentru a-i capta atenția, începu:
— E ultima noastră seară împreună. Nu vreau s-o petrecem așa. Te rog!
Ușa camerei se deschise încet și în cadrul ei apăru Elena, îmbrăcată într-o bluză ce nu reușea să ascundă kilogramele pierdute în ultimele săptămâni, cu obrajii supți, cu părul blond ciufulit de la atâta trecut mâna prin el și cu ochii roșii. Se aruncă pentru a doua oară în brațele prietenei ei și plânse, până când capul începu a-i vâjâi de durere.
— E numai vina mea, Sally! reuși să îngaime.
— Nu, nu e! N-a fost niciodată vina ta.
— Sunt o aducătoare de ghinion, spuse ea printre sughițuri.
— Nu, nu ești. Am mai avut discuția asta. Și chiar dacă ai fi fost, nu poți spune că el nu știa. Acum nu mai plânge, și hai să ne petrecem ultimele ore împreună așa cum se cuvine. Ca-n vremurile vechi.
Blonda se îndepărtă ca arsă.
— Ultimele ore? Eu plec abia poimâine.
— Păi... Jeremy se întoarce la noapte, ezită o secundă, și mi-a fost dor de el. Vreau să-l aștept cum se cuvine – ca o soție adevărată – și vreau să îmi vadă burtica, și...
— OK, OK, am înțeles! spuse blonda trăgându-și nasul. Atunci să nu mai pierdem vremea: tu faci popcornul, eu pregătesc filmul și pernele. Fugi!
—Sigur ești OK cu asta?
—Sigur, fugi!
Nu, nu era chiar okay. De fapt, nu era „okay" deloc. Dar ce putea să facă? Dacă șansa ei la fericire îi fusese luată, putea să o priveze și pe Sally de asta? Sau să-i ceară să fie nefericită în preajma ei? Oricât de nebună ar fi fost, sau oricât de mult alcool ar fi băut, tot n-ar fi fost în stare să facă așa ceva.
Totuși, o împunsătură de invidie nu putea să nu simtă. Sally era deja de doi ani mutată și căsătorită cu un superb exemplar masculin numit Jeremy cu care, în scurt timp, urma să aibă și un copil. Erau fericiți și se iubeau ca doi porumbei loviți în cap. Asta ar fi trebuit să fie povestea ei. Ea ar fi ținut deja în brațe un copil, și poate ar fi avut unul mai mare deja pe care să-l țină el.
Dar nu! Viața hotărâse s-o calce în picioare, și de fiecare dată când reușea să se ridice, mai primea un șut în fund, și-i părea că noroiul era tot mai adânc. Îi părea că se afundă tot mai tare în mizerie, de parcă ar fi stat în nisipuri mișcătoare.
Și totuși, Sally îi era o bună prietenă. Jeremy fusese plecat cu afacerile o bună perioadă de vreme, și deși ar fi putut pleca cu el, a hotărât să rămână acasă, cu ea. Cu întruchiparea ghinionului. O ajutase când familia ei se îndepărtase de ea ca de lepră, îi fusese confident, bucătar, asistentă medicală... cea mai bună prietenă. Tot ceea ce avea nevoie.
Aranjă maldărul de perne, împinse canapeaua și dădu drumul filmului. Sally apăru în scurt timp cu două pahare de suc proaspăt și cu un bol mare de popcorn.
—Mai întâi de toate, mă lași să-ți văd rana de la cap, rosti Sally cu îngrijorare. Și iei un Advil.
Cu un oftat prelung, Elena puse telecomanda jos și aduse trusa de prim ajutor. Se întinse pe canapea și capul și-l așeză în poala lui Sally. Câteva minute mai târziu, după văicăreli, admonestări, pansamente, apă oxigenată și ceva tinctură de iod, cele două se așezară printre perne și seara începu.
O seară a fetelor, ca-n vremurile de demult. Și totuși, ceva lipsea. Lipsea aerul de fericire și extaz tineresc, lipsea oboseala dată de statul până târziu la învățat... lipsea ea. Mintea ei nu fusese la film, nici măcar un sfert din timp, și nici la încercările zadarnice ale lui Sally de a schimba starea generală. Colinda patetic momente din trecut. Și se pierdu undeva între visare și realitate. Între fericire... și starea de acum.
Se trezi aproape de amiază, purtând pe față imprimeul de pe covor. Era singură. Era obișnuită. Și știa sigur că se va obișnui tot mai tare cu asta. Deja se și vedea: fata bătrână pe care vecinii o privesc cu milă din cauza scrântelii, locuind singură cu vreo nouă pisici. Sau câini.
Mda, viitorul părea... foarte luminos, gândi ea sarcastică. Sau blănos.
Totuși, până să sfârșeasă între pisici și haine mirosind a naftalină, mai era destul de mult. Și avea să înceapă un nou drum. Lucrase ca psiholog timp de cinci ani, însă de săptămâna viitoare avea să lucreze ca profesoară. Făcuse multă școală, poate chiar prea multă, și mulți ar fi spus că talentul ei și toată munca aveau să se irosească în felul ăsta, dar de când viața ei își schimbase traseul, nu mai avea suflet pentru munca de psiholog.
Cum să stea confortabil într-un fotoliu și să asculte plângerile de milă ale unor oameni nemulțumiți sau speriați de cele mai absurde lucruri, când problemele ei le depășeau cu mult pe cele ale clienților săi? Cum să-i asculte plângându-se de nimicuri, când viața ei era un dezastru de mărimea Big Bang-ului? Era absolut conștientă că tot va avea de-a face cu oameni lucrând ca profesoară, dar măcar era o schimbare.
Un nou oraș, un loc în care nimeni nu știe prin ce ai trecut – și nici nu va afla – așa că nu trebuie să suporți priviri pline de milă, acel gen de milă „știu cum e" sau „știu prin ce treci" când de fapt nu au nici cea mai vagă idee. Și nici nu le dorea să știe ce simțea ea. Deși unii dintre ei ar merita uneori să știe. Mai ales cei care deschideau gura și tot ce puteau scoate era acel banal „Bună! Cum mai ești?" la care așteptau la fel de banalul răspuns „Sunt bine. Mulțumesc!" deși e mai clar ca lumina zilei că minți, că nu ești bine. Dar pe cine interesează cu adevărat? Pe nimeni! Căci dacă se întâmplă să nu te prinzi că întrebarea e numai din politețe și începi să spui, vei primi un zâmbet slab ca scuză și un „Vorbim mai încolo!" în loc de „Adio". O variantă mai politicoasă pentru „N-am timp să te ascult".
Se plimbă prin casă și începu a-și strânge ultimele lucruri. Nu-i părea rău deloc după apartamentul pe care îl părăsea, nici după oraș. Nu-i părea rău după nimic din tot ce lăsa în urmă. Nu mai avea niciun regret. De ce? Pentru că învățase că așa trăiește fiecare clipă și o savurează fără a avea totuși vreo așteptare. Așteptările te rănesc, iar ea nu mai aștepta nimic. Exact cum se spune, „trecutul e istorie" și oricât ai vrea, nu-l mai poți schimba, „viitorul e un mister, iar prezentul e un dar". Cu ultima parte nu era întru totul de acord, căci prezentul e un rezultat al trecutului. Și dacă prezentul e un cadou, atunci de ce nu putem să refuzăm zilele care nu ne plac? Să le returnăm și să ne luăm banii sau viața înapoi pe ele...
Fiecare din noi e rezultatul alegerilor și al faptelor din trecut. Ea nu mai era decât o fărâmă din ceea ce odată fusese un bolovan zdravăn pe un vârf de munte. O fărâmă de calcar nefolositoare și complet fără valoare. Tocmai de-asta își dorea să se mute. Acolo putea pur și simplu să afișeze un zâmbet timid, să afișeze masca aceea cu „totul e în regulă" și nimeni nu avea cum să vadă după ea. Nimeni nu o să-și pună întrebări, nimeni nu o s-o considere vinovată de ceea ce s-a întâmplat și nici n-o s-o compătimească pentru tot ce-a suferit.
Se uită la teancul de haine vechi pe care le așezase deoparte pentru donat. Erau atât de colorate și de înflorate, atât de diferite de cele pe care le purta acum... atât de diferite de noua Elena. Privi apoi teancul de haine ce aștepta să fie pus în bagaj și fața îi deveni lipsită de orice expresie. Era ca și cum s-ar fi uitat în oglindă. Gri, negru, alb, albstru palid, iarăși gri, din loc în loc câte o cămașă albă, singurele pete de culoare fiind anostele sacouri largi și fără formă de pe vremea bunicii. Dar astea-i plăceau – sau cel puțin așa se simțea acoperită bine împotriva întrebărilor, avansurilor și a oricărei forme de intruziune. Nu conta că arăta de parcă s-ar fi învelit într-un sac de iută. Oricum nu aștepta și nu dorea atenția niciunui exemplar al sexului opus. Iar ea se simțea bine să-și știe viața la adăpost, așa că nimic altceva nu mai conta. Pe deasupra, o reprezentau. Asta era ea. Bineînțeles că nu fusese dintotdeauna așa. Hainele vechi o demonstrau. Fusese genul de fată cu flori și curcubee, asta până norii gri au nenorocit orice fărâmă de curcubeu sau de lumină. De două ori consecutiv. Nu simțea niciun fel de dor față de vechiul ei ego. Chiar dimpotrivă, îi părea rău că fusese atât de naivă.
Își termină de împachetat lucrurile, și cu o grijă aproape exagerată își așeză filtrul de cafea peste grămezile de cutii ce așteptau înghesuite în holul mic de la intrare. Devenise dependentă de prea multe lucruri în ultima vreme. La alcool renunțase după ce ușa se închise în urma lui Sally. Luase toate sticlele de whiskey, gin și vodkă din casă și le golise în chiuvetă. Dar de cafea și de țigări încă nu reușea. Și poate nici nu voia să se lase. Măcar avea doi prieteni care erau acolo la nevoie: cafeaua o ajuta cu oboseala, iar țigările cu stresul. Îi trecuse de câteva ori prin minte că ceaiul negru ar fi o variantă mai sănătoasă, dar nu era ca și cum își dorea să trăiască până la 70-80 de ani.
Își terminase de împachetat mult mai repede decât se așteptase, și cu mintea eliberată de grija mutatului, gânduri nedorite începură a apărea din senin. Trebuia să închidă ușa cu toate încuietorile și să arunce cheia pe un dulap prea înalt pentru ea. Numai așa reuși să-și ia gândul de la o altă vizită în cimitir. Instinctiv duse mâna aproape de tâmplă, unde o durere surdă, dar greu de nebăgat în seamă, o sâcâia încă. Mda, rana tot acolo era.
Începu a măsura casa în pași. Când simți că nu mai poate, se așeză pe un scaun, însă nu avea stare: își pocni degetele, își zgârie oja, își roase unghiile. Se ridică de pe scaun și se așeză în fața televizorului, pe care îl porni fără să privească la el.
Nimic nu reuși să îi capteze atenția sau să o țină ocupată mai mult de cinci minute, iar când se gândi că mai avea de stat încă o zi suportând aceeași criminală lipsă de stare, luă telefonul în mână și sună la firma de transport. Nu avea de gând să mai aștepte încă o zi pentru nimic în lume.
Camionul sosi în scurt timp, și nu trecu mult de miezul nopții când mașina parcă în fața noii ei case. Mai văzuse casa, normal, dar poate nu ca azi. Branson era un oraș destul de liniștit în pofida mărimii lui, iar ea tocmai asta căutase: liniște, pentru că era sătulă de orașele mari și agitate în care nu ajungi niciodată la timp unde trebuie; și mărime, pentru că nu îi plăcea ca vecinii să știe tot ce se petrece în curtea ei. Îi plăcea intimitatea, îi plăcea să rămână în anonimat, tocmai pentru a nu stârni interesul.
În timp ce cutie după cutie era așezată în casă, Elena se retrase pe partea opusă a trotuarului și privi în jurul ei. Așa o liniște și-un calm puse stăpânire pe ea. Total opus față de lipsa de stare ce-o pusese greu la încercare mai devreme. Numai muncitorii ce făceau drumuri dus-întors de la mașină înspre casă tulburau calmul și nemișcarea ce pusese stăpânire peste cartier. Stând jos pe bordura rece, o sclipire de „ce-ar fi fost dacă" îi strică toată buna dispoziție.
Privi la casa mică și își aminti planurile făcute împreună cu cel ce azi ar fi trebuit să stea lângă ea. Privi la geamuri și-și dori atât de mult să-i zărească chipul ascuns după perdea, acel zâmbet jucăuș ce obișnuia să-i danseze mereu pe buze. Se uită la grădina mică și se văzu lucrând alături de el, râzând, murdărindu-l cu noroi. Îi văzu fața controlându-și trăsăturile într-o încercare zadarnică de a părea supărat. El începu să o gâdile, un sărut, apoi altul, ca totul să se termine în dormitorul mare printre așternuturile de mătase.
Privi înspre geamurile mari de la bucătărie și se văzu acolo: umblând îmbrăcată numai cu un tricou de-al lui și lenjerie, ridicându-se pe vârfuri pentru a lua ceva din dulap, sau aplecându-se după ceva căzut pe jos, doar pentru a-l face să zâmbească înainte de a pleca la muncă.
O lacrimă își găsi drumul pe obraz la vale și după ea urmară altele. Se văzu alergând prin curte după o mogâldeață de copil. Avea ochii lui verzi și părul ei blond, gura ei mică și râsul lui, era frumos, era al lor. Suna așa de străin și de îndepărtat acum. Suna imposibil când, nu cu mult timp în urmă, era aproape tangibil. Când, nu cu mult timp în urmă, exista un „noi". Parcă trecuse o veșnicie de atunci. Acum nu mai exista niciun „noi". Era un simplu „eu". Un singur „eu". Și totuși, parcă se simțea în plus în tot ceea ce o înconjura.
- Sunteți bine, doamnă? o voce baritonală o făcu să tresară.
Abia când deschise gura să răspundă realiză cât de tare plângea. Lacrimile curgeau șiroaie pe obrajii ei palizi, iar pieptul îi tremura din cauza hohotelor violente de plâns.
Bărbatul se lăsă pe vine lângă ea și o privi încurcat. Și prin perdeaua de lacrimi reuși să deslușească chipul bărbatului. Era cu adevărat îngrijorat, nu încerca doar să primească banii și să plece.
- Aveți nevoie de ceva? Vă ajut să intrați? Să sun la salvare?
Îi veni să râdă de bălmăjeala bărbatului. Un râs amar, căci toți o întrebau cum se simte, dar nimeni nu rămânea prea mult în preajmă ca s-o facă să se simtă altfel. Să se simtă bine. Căci interesul nu e niciodată îndeajuns. Și nici compasiunea.
„Aveți nevoie de ceva?" Se gândi la vorbele lui și înghiți în sec. Avea nevoie de ceva? Nici ea nu știa de ce avea nevoie. Nu avea nevoie e nimic! Încerca să se mintă, fără sorț de izbândă însă.
- Sunt bine, mulțumesc! șopti ea și dădu să se ridice, însă nu reuși să facă niciun pas că începu să se clatine.
Două mâini puternice o prinseră la fix, și de parcă ar fi cântărit numai cât o pană, o ridicară și o așezară pe propriile picioare. Rămase preț de câteva secunde în loc și mintea îi fu luminată de o revelație pe cât de simplă, pe atât de complicată, și chiar imposibilă.
Înțelesese de ce avea nevoie.
Avea nevoie de două brațe care să fie acolo de fiecare dată când cade, de o inimă care să bată la fel de tare și pe același ritm cu a ei, de o voce caldă și drăgăstoasă, avea nevoie de acele dulci nimicuri care să-i fie șoptite mereu. Avea nevoie să fie întreruptă.
Dar cum fântâna dorințelor nu funcționase și nici nu dispunea de vreo lampă cu duh înăuntru, reveni la mantra ei: fără așteptări. O rosti de câteva ori ca pe-o rugăciune, apoi se întoarse către bărbatul ce fusese atât de drăguț încât să se intereseze de ea.
Lumina era slabă căci erau destul de departe de stâlpul de iluminat, însă trăsăturile lui erau destul de clare. În fața ei stătea un bărbat masiv, despre care, dacă n-ar fi știut că lucrează la firma de mutări, ar fi zis că trage încontinuu de fiare, deși trecuse deja de prima tinerețe. Cu umeri lați și talie îngustă, cu o salopetă roșie și niște bocanci cu vârfuri de oțel, bărbatul o cercetă cu o privire îngrijorată.
- Sunt bine! încercă ea din nou, însă vocea îi era la fel de spartă ca întâia oară.
- Am... terminat, rosti bărbatul cu reticență, scărpinându-se după cap.
Porniră amândoi înspre mașină, și după ce plăti factura și mulțumi muncitorilor, intră în casă. Pas cu pas... pe picioarele ei, când ar fi trebuit să fie pe brațele lui. Se resemnă din nou, deși lacrimile încă îi înțepau ochii și inima i se strângea în piept amarnic.
Soarele dădea să răsară, așa că nici vorbă de dormit. Fugi în hol, și ca un copil nerăbdător în dimineața de Crăciun, căută printre cutii până dădu de cea dorită. Cu o grijă aproape maternă, scoase aparatul de culoarea oțelului, și cu el în brațe intră în bucătărie. Puiul ei, își zise zâmbind. Îl legă la sursa de curent, mai scotoci prin cutii până dădu de o cană și dimineața îi fu aproape perfectă. Își făcu o cafea și zâmbi când își aminti de hotărârea de a se lăsa – nu avea să se întâmple! Lacrimile de pe stradă fură ca și uitate. Aproape.