Cu toate astea, adevărul este că nu cu acea poezie a început totul. A început cu nopți întregi nedormite în care mă aflam doar în compania mea și plângeam singur pentru a elimina stres. Plângeam foarte mult, simțeam că mă rănesc singur doar stând printre oamenii din jur căci aveam senzația că nu fac parte dintre ei. Pur și simplu vroiam să plec fără măcar a știi unde. Aveam mereu senzația că locul meu nu este nicăieri. Mă simțeam inutil căci înafară de a plânge nu știam să fac nimic concret, nu mă pricepeam la nimic decât la a suferi fiindcă dezamăgeam.
Aveam prea multe sentimente.
Eram traumatizat de propria mea minte.
Și am realiat că aceste lucruri rimează...și am descoperit poezia. Dar desigur, colecția de poezii funerare nu a început chiar cu acele întâmplări. Erau doar poezii reci, cutremurătoare spun unii, despre diferite lucruri din jur, lucruri simple. Era ceva cu ele, erau încărcate cu sentimente de tristețe, singurătate și teamă dar eu mereu încercam să reneg aceste sentimente. Eram dependent de a scrie poezii fiindcă mă simțeam eliberat de cătușele veșnice și reci ale propriei nesiguranțe. Când le scriam eram singur fără a simți singurătatea, iar când le citeam nu mai eram singur deloc. Eram dependent de această activitate ce trimitea durerea la plimbare.
Abia când am început să îmi exprim adevăratele sentimente pentru cineva prin aceste poezii...s-a dezlănțuit haosul.