<<Eram in prapastie...
Reusisem sa scap din masina inainte sa ia foc.
M-am indepartat de ea, incercand sa ma ridic si sa ies din prapastie inainte sa explodeze masina.
Insa, un marait ma face sa ma dau inapoi.
In fata mea era un lup masiv, cu gura larg deschisa, aratandu-si coltii fiorosi.
S-a auzit un tipat infricosator pe fundal, tipat, care abia mai tarziu, am realizat ca era al meu.
Lupul era gata de atac.
Stiam asta...
Simteam asta...
Ochii lui gri erau atat de reci de parca imi spuneau ca nu aveam cum sa scap din toata treaba asta.
Inspir adanc...
Stiam ca acestea aveau sa fie ultimele mele clipe in care mai puteam respira, caci lupul era infometat.
Lihnit, chiar...
Lupul a marait si apoi a sarit asupra mea.
De data aceasta nu am mai lesinat.
Desi, mi-as fi dorit din toata inima acest lucru.
Am tipat, din nou, odata ce am fost doborata la pamant, simtind toata greutatea lupului care statea deasupra mea.
Insa nu am apucat sa ma misc bine, caci lupul si-a infipt coltii in bratul meu drept, facandu-ma sa tip si mai tare.
Dupa ce mi-a rontait, la propriu, bratul drept, a trecut la cel stang.
Apoi au urmat picioarele...
Abdomenul...
Tipetele mele pareau atat de groaznice inca imi doream sa inchid ochii si sa mor in secunda urmatoare.
- Omoara-ma, te rog! Vreau sa mor! strig catre lup, incercand sa il fac sa se opreasca. Te rog! TE ROG!
Lupul se opreste si isi ridica capul.
Ochii lui sclipeau atat de tare incat pareau ca se aprinsesera.
Si apoi, mi-a vorbit...
- Am promis ca nu te voi lasa sa mori. Si acum ma tin de cuvant! imi spune el aratandu-si coltii. Mancandu-te de vie, vei putea trai pentru totdeauna! continua el, numai ca apoi sa se intoarca la ceea ce facea mai devreme.
I-am simtit coltii, patrunzand adanc, in abdomenul meu, facandu-ma sa tip disperata dupa ajutor.
- Tipa oricat de tare vrei! Nimeni nu mi te poate lua. Nimeni! Esti a mea! adauga el, infigandu-si coltii in pieptul eu, smulgandu-mi sanul drept.
Tipetele mele il faceau sa rada si mai mult si sa muste, mai cu pofta, din mine.
Nu stiu cat a durat totul, insa, la un moment dat, dupa a nu stiu cata muscatura, am simtit cum toate puterile mi se scurg.
Muream...
In sfarsit...
Scapam de tortura aceasta...
Stiam ca aveam parte de cea mai groaznica moarte - sa fii mancata de vie de un lup - insa, in momentul acela imi doream sa ma omoare imediat, fara a mai trage de timp.
Tipetele mele erau acum mai mult sunete, caci nu mai aveam multa viata in mine.
Lupul si-a ridicat capul si m-a privit in ochi.
Blana lui neagra si lucioasa era umeda si plina de sange.
Sangele meu...
- Inca putin! imi spune aratandu-si coltii plini de sange. Si vei fi a mea pe veci!
Nu am scapat niciodata din ghearele lupului negru...
Nimeni nu m-a salvat...
Nu am fost niciodata in camera de spital...
Nu l-am cunoscut niciodata pe Hayden...
Toate au fost in imaginatia mea...
Sunt singura...
Am inchis ochii, si inainte ca sufletul sa imi paraseasca trupul, am simtit cum lupul mi-a smuls beregata...>>
- Aaaaaa! am tipat cat am putut de tare si am deschis ochii, ridicandu-mi mainile sa ma pot apara de lup.
Dupa ce realizez ca nu era nici un lup pe langa mine si ca eram in camera de spital, rasuflu usurata.
A fost doar un cosmar, imi spun singura, incercand sa imi calmez bataile inimii.
Unul ingrozitor...
Si atat de real...
Ma mir cum de pana acum, nu m-am trezit...
De obicei asa se intampla.
Cand visezi urat, te trezesti imediat din cauza spaimei.
Insa, cosmarul acesta, a parut atat de real...
Inca simteam muscaturile lupului si felul cum mi-a smuls sanul cu coltii lui.
Usa camerei s-a deschis fortat.
Hayden a intrat in camera si s-a apropiat de mine, analizandu-ma din cap pana in picioare.
Dar, de data asta, nu ma analiza ca si cum eram o amentintare, ci, ca si cum eu eram amenintata de ceva.
Dupa ce s-a uitat prin jur, si a ajuns la concluzia ca nu era nimeni care ar fi putut sa imi faca rau, m-a luat in brate.
Cred ca, pentru cateva secunde bune, creierul meu a facut un mic scurt-circuit, dupa ce Hayden m-a luat in brate, si spun asta, pentru ca, sincer, nu m-am asteptat la asta.
Apoi, creierul meu s-a repornit si mi-am amintit ca cel care ma imbratisa era Hayden, despre care nu stiam decat faptul ca parea a fi un element cheie in comunitatea asta, despre care nimeni nu stia ca exista, si apoi nici macar eu, nu stiam inca prea multe desi ma aflam pe aici de vreo doua sau trei zile, asa ca, cu mult efort din lipsa de vointa, l-am impins de pe mine, coborand din pat si incercand sa ma indepartez cat mai mult de el, cu gandul ca poate voi trece mai usor peste sentimentul ciudat de despartire, creat de faptul ca am iesit din bratele sale.
Hayden s-a incruntat si s-a apropiat de mine, insa, cand a realizat ca nu dadeam nici un semn ca as dori sa fiu pe langa el, s-a retras cativa pasi inapoi.
- Nu iti fac nici un rau, promit! Esti bine? S-a intamplat ceva? De ce ai tipat? ma intreaba ingrijorat, ridicandu-si mainile in aer, aratandu-mi astfel ca venise cu ganduri pasnice.
Oftez si inchid ochii.
- Scuze, am avut un cosmar. Unul ingrozitor. Imi cer scuze ca am tipat asa de tare. Ma simt mai bine acum! ii raspund calma. Ce mi s-a intamplat? Ce a spus doctorul? il intreb apoi imediat, amintindu-mi de ceea ce s-a intamplat inainte sa lesin.
- Cred ca... mai bine ai vorbi cu Yusuf despre asta. Eu nu prea ma pricep! imi spune dezamagit Hayden. Yusuf! striga el, apoi, chemandu-l pe doctor.
Doctorul sau Yusuf, intra imediat in camera, de parca fusese pana atunci la usa, asteptand ca Hayden sa il cheme.
Dupa ce au avut o scurta conversatie, pe care nu am putut-o auzi prea bine, deoarece amandoi vorbeau codat, Hayden a iesit din camera, nu inainte sa se uite la mine cu o privire trista, de parca regreta ca ma lasa singura.
Ce naiba?
- Cred ca ar trebui sa luati loc, domnisoara Belle! ma sfatuieste doctorul.
- Belle! Prefer Belle!
- Desigur! imi aproba el, zambindu-mi usor.
Yusuf se aseaza pe scaunul de langa pat si isi pune mainile in poala.
- Eu sunt Yusuf. Dar cred ca stii asta deja. Si cum o sa iti mai petreci ceva timp pe aici, ar fi cazul sa incepem sa ne cunoastem mai bine, nu crezi? imi spune zambind. O sa avem multe de discutat. Dar nu iti face griji nu este nimic grav.
- Sunteti sigur ca nu e nimic grav? Sangele acela negru nu e ceva alarmant? il intreb panicata.
- O, Doamne! Stai linistita, totul este in ordine. Despre asta si vreau sa vorbim. Stii ca, dupa ce te-am gasit in aceea prapastie, pierdusei mult sange, asa ca a trebuit sa iti facem transfuzie. Si cum Hayden a fost printre cei care te-au gasit, a decis numaidecat sa iti doneze sangele lui, care, abia mai tarziu, dupa cateva analize, s-a dovedit a fi compatibil cu al tau. Cat despre migrena si sangerarea nasului, nu iti face griji. Te-ai speriat de ceva, probabil o amintire de la accident sau altceva, asa ca ai avut un atac de panica. Deci, totul este in regula!
- Pot pleca acasa? Chiar si maine? Si scuze pentru... dosare.
- Ma tem ca nu. Va trebui sa asteptam pana la sfarsitul saptamanii. Sa ne asiguram ca totul este in ordine! Si... in legatura cu dosarele, nu iti face griji pentru asta acum. Important este sa te punem pe picioare si sa treci cu bine de acest accident.
- Totusi, chiar imi pare rau pentru faptul ca am intrat in birou si am citit dosarele acelea. Ma simt foarte vinovata. Sigur nu trebuie sa platesc vreo amenda sau ceva?
- Este ok. Dupa cum spuneam si inainte, am vorbit cu Hayden si am ajuns la concluzia sa nu te chemam in instanta sau sa iti cerem sa platesti vreo amenda. Oricum, ceea ce ai citit nu sunt date reale. Timpul liber, mi-l petrec uitandu-ma la filme SF, asa ca mi-am creat propria mea fictiune. Dosarele contin intradevar datele medicale ale membrilor comunitatii noastre, insa unele pagini, cele colorate, sunt prostiile mele. De multe ori, Hayden mi-a atras atentia ca un doctor nu ar trebui sa faca asta, si daca cineva ar citi dosarele alea ar crede ca suntem vreo civilizatie mutanta sau ceva de genul, asa ca imi cer scuze daca atacul de panica a fost cauzat de obsesia mea pentru SF. Si cum sunt doctor, stiu sigur ca migrena si sangeratul nasului au fost cauzate de ceea ce ai citit si nu ceva de pe urma accidentului. Si poate ca a mai fost si atitudinea lui Hayden. Stiu ca s-a purtat cam urat la inceput asa ca, dupa ce i-am explicat si lui situatia ta, a realizat ca s-a comportat groaznic si ca ar trebui sa isi schimbe atitudinea fata de tine. Ar trebui sa plec. Odihneste-te putin. Voi veni mai tarziu. L-am rugat pe Hayden sa fie cu ochii in patru in cazul in care se intampla ceva. Daca mai ai vreun cosmar, te va trezi el. Ia pastele astea si hai la culcare! imi spune razand, dupa ce imi inmaneaza o pastila mica de culoare roz si un pahar cu apa de pe noptiera de langa pat.
Dupa ce inghit pastila, Yusuf se indreapta spre usa, nu inainte sa ma intrebe daca patul este destul de comfortabil sau daca perna este destul de moale si daca am nevoie ca cineva sa fie in preajma mea.
Dupa ce il asigur ca patul este in regula si ca nu am nevoie de nimeni pe langa mine, imi aproba si iese din camera.
Ramanand singura am inceput sa ma gandesc la tot ce mi-a zis.
Avea dreptate in legatura cu dosarele.
Fiecare dosar pe care pusesem mana avea foi albe si colorate.
Ca si al meu...
Foile albe contineau datele reale cica, conform spuselor doctorului Yusuf, si erau scrise la calculator, cele colorate insa, erau partea SF si erau scrise ori la calculator ori cu pixul.
Si in partea SF intrau acele descrieri pe care le-am gasit in dreptul fiecarei poze: seria, numele, varsta si statutul in comunitate.
Cred ca doctorului Yusuf ii placeau extraordinar de mult filmele alea SF de alesese sa scrie asa ceva in dosarele pacientilor sai.
Nu cred ca era legal sa faci asa ceva, si probabil de aceea au decis sa nu ma sanctioneze penal, chiar daca nu aveam dreptul sa intru fara permisiunea doctorului in cabinetul sau privat. Ceea ce citisem imi provocase un atac de panica care, daca era mai grav, putea sa ma afecteze si mai rau.
Per total, comunitatea nu era asadar un cuib de soldati mutanti sau ceva anormal.
Poate ca erau ei mai exclusivisti, de nu apareau pe nicaieri, dar asta nu insemna ca ascundeau vreun secret.
Cu siguranta toata paranoia asta a fost cauzata de accident asa ca am decis ca tot ce mi-am imaginat pana acum erau numai aberatii.
Nu eram intr-un film SF.
Accidentul prin care am trecut era cea mai solida dovada ca realitatea este uneori mult prea cruda.
Totusi, puteam fi mancata de vie de niste lupi, gand care m-a facut sa imi amintesc de cosmar.
Bine macar ca am fost salvata la timp...
Gandindu-ma la asta mi-am dat seama ca ar trebui sa le multumesc celor care m-au gasit.
Asta mai insemna ca trebuia sa ii multumesc si lui Hayden, cel cu comportament bipolar, despre care, pot spune ca inca sunt confuza in ceea ce priveste legatura mea cu el.
Ca veni vorba de Hayden...
Nu stiu ce i-o fi zis doctorul Yusuf, dar cu siguranta nu cred ca i-a sugerat ca in urmatoarea noastra intalnire sa ma ia in brate.
Nu dupa cum s-a comportat initial...
Cu usurinta se putea citea ura pe fata lui, de parca voia sa ma manca de vie. Comportament care se contrazicea total cu faptul ca se afla printre cei care ma gasisera si sa nu mai spun de faptul ca tot el a fost cel care mi-a donat sange.
Pentru o astfel de persoana care mai ieri putea sa ma zdrobeasca ca pe un gandac si asta numai cu degetul mic de la mana, azi si-a schimbat vizibil atitudinea.
Felul cum m-a luat in brate...
Brrr!
De parca eram o fiinta fragila, iar el era scutul meu...
Gandindu-ma la felul cum Hayden m-a tinut in brate, simt cum fiori de placere imi trec, din nou, prin corpul meu.
Sau poate erau de la pastila aia roz...
VOTEAZA SI COMENTEAZA, DACA TI-A PLACUT ACEST CAPITOL!
MULTUMESC! ☺