— PARK JIMIN! TREZEȘTE-TE ACUM!
Vocea tatei răsună prin toată casa și mă făcu să tresar atât de tare încât aproape căzui din pat.
Deschid ochii speriat și mă uit instinctiv spre ceasul de pe noptieră.
07:28.
...Nu.
Nu, nu, nu.
Sar din pat atât de repede încât mă împiedic în pătură și mă sprijin în ultimul moment de birou ca să nu cad.
— Vin! Strig eu. Vin acum!
— Dacă mai întârzii o dată la liceu, mergi pe jos și mâine! aud vocea tatei de la parter.
— Vin!
Deschid dulapul aproape smulgând ușa din balamale și îmi iau uniforma.
Cămașa albă.
Cravata roșie.
Pantalonii negri.
Îmi trag pantalonii pe mine în grabă, apoi încep să închei nasturii cămășii. La al patrulea observ că am greșit și înjur încet printre dinți.
— Serios, Jimin...?! îmi țip eu singur mie.
Îi desfac și îi închei din nou.
Îmi leg cravata în fața oglinzii, dar iese atât de strâmb încât pare făcută de un copil de cinci ani.
Inspir adânc.
A doua încercare.
Mult mai bine.
Îmi trec mâna prin părul blond ca să-l fac să pară cât de cât aranjat, îmi iau ghiozdanul și cobor scările aproape alergând.
Tata mă privește peste cana de cafea.
— Măcar mănâncă ceva.
Îmi întinde o felie de pâine prăjită.
— O iau pe drum!
O învelesc într-un șervețel, îmi bag telefonul în buzunar și ies pe ușă înainte să mai poată spune ceva.
Aerul rece al dimineții îmi lovește obrajii.
Perfect.
Exact ce aveam nevoie ca să mă trezesc complet.
Drumul până la liceu îl fac aproape în fugă, iar când ajung în curte îmi recapăt în sfârșit respirația.
Curtea este deja plină de elevi.
Unii râd.
Alții își termină temele în ultimul moment.
Câțiva profesori îi grăbesc spre clădire.
Îmi caut imediat prietenii.
Nu durează mult până îi găsesc.
Namjoon discută despre cine știe ce carte cu Jin, care pare deja plictisit.
Hobi râde atât de tare încât aproape se îndoaie de mijloc.
Jungkook încearcă să-i ia telefonul lui Taehyung, iar Taehyung îl împinge râzând.
Nu mă pot abține să zâmbesc.
— Bună dimineața! spun apropiindu-mă de ei.
— Uite cine a ajuns! exclamă Hobi.
— Credeam că ai adormit iar, râde Jungkook.
— Aproape...
— Se vede că ai alergat, spune Namjoon.
— Chiar atât de rău?
— Arăți de parcă ai fugit de un urs, completează Jin.
Toți izbucnim în râs.
Îmi dau ochii peste cap.
— Mulțumesc pentru susținerea morală.
Taehyung vine lângă mine și îmi dă ușor un cot în coastă.
— Pregătește-te.
Îl privesc confuz.
— Pentru ce?
Îmi aruncă unul dintre zâmbetele lui șmechere.
— Vine.
Mi se oprește respirația pentru o secundă.
Nu trebuie să-mi spună numele.
Știu exact despre cine vorbește.
Înghit în sec și încerc să par calm.
— N-nu știu despre ce vorbești.
Taehyung își încrucișează brațele.
— Sigur.
Înainte să mai pot spune ceva, îl văd.
Yoongi.
Merge liniștit spre noi, cu mâinile în buzunare și aceeași expresie calmă pe chip. Cămașa lui albă este impecabilă, cravata roșie perfect aranjată, iar câteva șuvițe negre îi cad peste ochi.
Și exact în clipa în care privirea mea se întâlnește cu a lui...
Creierul meu încetează să mai funcționeze.
Serios.
Pur și simplu...se oprește.
Simt cum obrajii încep să mi se încălzească.
Inima îmi bate atât de tare încât sunt convins că o aud și ceilalți.
Respiră, Jimin.
Respiră normal.
Nu te uita.
...Mă uit.
Ba chiar îl privesc prea mult.
Ma holbez!
„De ce e atât de frumos?"
„Nu, nu gândi asta!"
„Opreste-te Jimin!"
Îmi mut privirea în altă parte atât de repede încât mă împiedic de propriul picior.
— Ah!
Reușesc să-mi recapăt echilibrul în ultimul moment.
Perfect.
Minunat.
Exact de asta aveam nevoie.
— Ești bine? mă întreabă Yoongi apropiindu-se.
Îmi ridic capul.
Greșeală.
Acum e și mai aproape.
Îi pot vedea ochii.
Pot vedea micuțul zâmbet din colțul buzelor.
Și, dintr-un motiv pe care nu-l înțeleg, asta mă face și mai emoționat.
— D-da..
Nu.
De ce m-am bâlbâit?
— A-adică...
Mai rău.
— Eu...adică...sigur...
Felicitări, Park Jimin. Ai uitat cum se vorbește.
Din colțul ochiului îl văd pe Taehyung încercând disperat să nu izbucnească în râs.
O să mă tachineze pentru asta luni întregi.
— Mă bucur că ești bine, spune Yoongi cu un zâmbet ușor.
Doar atât.
Atât.
Dar pentru mine cele câteva cuvinte sunt suficiente ca inima să înceapă din nou să bată haotic.
În momentul în care Yoongi se întoarce spre ceilalți, inspir adânc.
Taehyung se apropie și îmi șoptește la ureche:
— Ești îndrăgostit rău de tot.
Îmi acopăr fața cu mâinile.
— Taci!..
— Nici n-am spus numele lui.
— Tocmai de asta.
Taehyung râde încet.
Iar eu îmi dau seama că, dacă voi continua să reacționez așa de fiecare dată când îl văd pe Yoongi...
Mai devreme sau mai târziu, toată lumea o să-și dea seama de secretul meu.