- Sigur te descurci? Nici nu vreau să te las singură dacă nu te simți bine...
Femeia deschise ochii. Chipul plin de iubire, dar întunecat de nesiguranţă al fiicei ei o întâmpină. Zâmbi şi întinse mâna pentru a o atinge. Biata Joyce, gândi ea cu durere. Plutea în rochia neagră din dantelă pe care o alesese pentru petrecerea din acea seară. Și era atât de palidă, de parcă ea era cea care zăcea țintuită la pat de luni bune.
- O să fiu bine până soseşte tatăl tău, o asigură ea cu o voce obosită.
Găsi cu greu putere să își privească fiica în ochi. Joyce strânse din buze şi alungă din minte figura dezaprobatoare a tatălui ei.
- Mă va pedepsi dacă plec, amândouă știm ast...
- Şi eu am un cuvânt de spus, draga mea, o întrerupse ea.
Joyce zâmbi cu jumătate de gură. Își dorea nespus de mult să participe la petrecere. Toată săptămâna se gândise cu nerăbdare la acea seară, dar totul se năruise când tatăl ei o anunțase fără menajamente că trebuia să stea să vegheze asupra mamei bolnave cât el lipsea în interes de serviciu.
e bolnavă nici măcar nu se poate ridica din pat sigur va fi bine tot în pat o să o găsesc
Îşi sărută mama pe ambii obraji după o lungă îmbrățișare. Aproape că îi dădură lacrimile. Era atât de slabă. Dacă ar strânge-o mai tare, ar sufoca-o. Era aiurea. Starea deplorabilă în care se afla mama ei îi inducea o stare ciudată. În ultimul timp se ferise să își îndrepte gândurile asupra bolii care îi măcina mama pentru că nu suporta ideea de neputință de care atât ea, cât și tatăl ei, deveniseră conștienți din momentul în care doctorul pusese verdictul necruțător – cancer. Parcă trecuse o eternitate de atunci.
- Distracție plăcută!
Cuvintele mamei nu avură efectul scontat. De parcă putea să uite de toate belelele de acasă şi să se dăruiască în totalitate petrecerii. Și-ar dori asta, dar nu putea.
+++
Casa se profila semeaţă şi era atât de albă încât parcă strălucea, în contrast cu cerul de un cenuşiu profund, ameninţător şi rece. Era mijlocul lui octombrie, dar deja se simţea aerul îngheţat ce prevestea venirea inevitabilă a iernii care îngrozea locuitorii oraşului, obligându-i să scoată la iveală timpuriu hainele groase.
Băiatul cu părul creţ coborî de pe bicicletă şi o sprijini de bordură, în spatele unei camionete ruginite care arăta de parcă nu mai fusese urnită din loc de ceva vreme. Arăta deplorabil, dar tot nu întrecea starea celui care îl privea cu acrime de sub o pereche de sprâncene stufoase şi blonde. Pe botul camionetei se sprijinea prietenul său - K - care încerca din răsputeri şi fără succes să pară nepăsător în timp ce fuma veșnica iarbă ieftină.
- Ai întârziat, conchise el sec şi mută jointul dintr-un colţ al buzelor pline în celălalt, pleoscăind.
Era pentru prima dată, spre deosebire de el, gândi băiatul, animat brusc de dorinţa de a-i întoarce spatele şi de a-şi vedea în continuare de după-amiaza mohorâtă pe care i-o stricase oricum starea tot mai precară a mamei lui. Nu avea nimic de pierdut - nici dacă rămânea, nici dacă îşi lua tălpăşiţa. K continuă să tragă cu lăcomie din ţigara improvizată şi să urmărească cu ochi tulburi arborii bătrâni ce flancau casa şi care se înclinau la fiecare bătaie uşoară a vântului. Uneori, câte o suflare mai puternică se abătea şi asupra lui, ciufulindu-i părul rebel, blond şi dându-i o aură de răzvrătit proaspăt scăpat de sub influenţa părinţilor.
- Ar trebui să îi taie, se trezi băiatul vorbind cu voce tare.
Răspunsul lui K fu o ocheadă chiar mai acidă decât cea cu care îl întâmpinase. Fu nevoit să plece la rândul său privirea în pământ pentru a scăpa de puternica influenţă a ochilor de un verde crud. Lovi cu vârful tenisului vechi o piatră ce zbură în relicva decojită şi ricoşă în piciorul blondului. Şi fără a-i surprinde reacţia, ştiu că cel care îl convocase avea să reacţioneze violent. Se auzi un fâsâit sonor şi în secunda doi, jointul din care trăsese K ca o ventuză însetată îl nimeri puţin mai jos de ochi. Ezită în a sări la gâtul lui K doar pentru că acesta avusese bunul simţ de a stinge ţigara înainte de a scăpa de ea. Irosise „resurse importante", dar părea mai calm. Relativ mai calm.
- Să ştii că am stins-o pe limbă, se lăudă K.
cea mai mare realizare a ta
Observând că acele cuvinte pronunţate cu o voce joasă nu avuseseră rezultatul scontat, tipul înalt şi blond mută subiectul pe un făgaş mai sigur şi începu să îi expună genialul plan care pur şi simplu îl trăznise cu o zi în urmă, lăsându-l să zacă minute bune lungit pe pat, năuc. Băiatul cu păr creţ simţi în stomac o teamă nebună, o frică puternică şi grea. Era cel mai tâmpit plan cu care venise prietenul său până în momentul de față. Tresări inconştient când îl văzu apropiindu-se atât de tare pe K, băiatul de şaptesprezece care, deşi era cu doi ani mai mare, avea relativ aceeaşi înălţime cu a lui. Părea atât de inocent, atât de pur cu tot acel păr blond biciut de vânt, cu acei ochi verzi, dar tulburi şi necunoscători... îi venea să urle că persoanele cu înfăţişare angelică precum a lui nu trebuiau nici măcar să se gândească la planuri mârşave ca acela, dar să le mai şi pună în aplicare! În schimb, tăcu şi se lăsă în voia privirii iscoditoare care îl scana.
- Eşti pregătit să o facem? întrebă K.
- Știu și eu... e puțin exagerat.
Până la urmă se dădu un pas în spate, căci nu mai suporta apropierea.
- Nu te depărta de mine! Crezi că mie nu mi-e frică? La naiba, dacă aş fi avut altă alternativă...
Clătină din cap cu resemnare şi, pentru un scurt moment, băiatul percepu o urmă de regret în tot amalgamul de sentimente contradictorii ce îl încercau pe prietenul său frumos.
- Nu s-ar fi ajuns aici dacă jegul acela era pe treaba lui, încheie K şi respiră adânc, aspru.
Ceva ciudat îi apăru în ochi, o emoţie care era prea fragilă pentru a o numi uşurare. Se uită fix la el, creând o scânteie de emoţie ce era insuportabilă pentru amândoi.
- Deci... eşti cu mine?
Acela era moment crucial şi toată persoana lui tremura de emoţie. Te bagi sau stai pe tuşă? păreau să spună buzele cărnoase ale lui K, care acum afişau cel mai radios zâmbet pe care îl observase vreodată pe un chip trist, cenuşiu. Dacă zicea nu, scădea cu siguranţă şi nimeni nu l-ar mai fi respectat în stradă. În plus, nu se putea opri. Deja venise. Deja îşi lăsase mama pentru o oră. Nu putea face aşa ceva. Nici lui, nici prietenului său, nici mamei lui. Îi trebuiau banii cu care se alegea după ce terminau.
- Absolut, frate!
Şi bătură palma, de parcă nimeni şi nimic nu i-ar putea opri. Într-adevăr, în acel moment, doar timpul şi moartea îi puteau opri. Acestea, plus o ploaie grea ce părea că aştepta momentul prielnic pentru a se dezlănţui. Privi spre casă şi observă cum un câine mic se lupta cu uşiţa specială pentru a pătrunde în casă.
- Eşti sigur că nu-i nimeni în casă?
- Mai sigur de atât nu am fost niciodată, de nimeni și nimic în lume.
Amândoi încercară să lege o conversaţie cât timp aşteptară ca afară să se întunece, dar niciunul nu reuşise să scoată mai mult de trei fraze de la celălalt. Când, într-un sfârşit se aprinseră şi felinarele chioare de-a lungul străzii, K se urni şi se îndreptă spre propria maşină parcată puţin mai încolo. Băiatul creţ aşteptă încordat până când acesta se întoarse şi îi înmână canistra cu care trebuia să facă înconjorul casei în timp ce lichidul se îmbiba în lemnul acesteia.
- Ştii ce e asta?
Şi îi întinse o sticlă de plastic în care, pe moment, nu înţelese cum de reuşise să strecoare cu degetele sale butucănoase acel şerveţel îmbibat într-o soluţie ce mirosea înţepător. Îi explică în treacăt că trebuia doar să bage un chibrit în sticlă şi să o arunce în interiorul casei.
- Sigur nu e nimeni acolo?
- Nu, frate! Îl speriăm puţin pe ofiţerul meu de liberare condiţionată şi gata! Floare la ureche.
Îi înmână mai multe sticle de plastic şi un teanc de bani destul de consistent, în bancnote de un dolar.
- Va vedea el cine are degete lipicioase, adăugă el pe un ton jos, lipsit de emoţie.
Asemenea prietenului său blond, şi băiatului creţ îi displăcea acel om. Se baza prea mult pe rang şi uita că şi ei erau oameni. Şi mai ales copii. Nu regreta că era pe cale să îi pârjolească puţin casa pentru a-l speria. Mai mult, îi părea rău pentru căţelul care nu mai ieşise de acolo. Ar fi vrut să meargă şi să îl salveze. Putea intra cu uşurinţă, se pricepea la yale. Poate că, dacă în ochii prietenului său nu ar fi părut slab, ar mângâia acum acel câine neajutorat. Dar asta e viaţa! Dacă nu era oprit, o făcea.
Nimeni nu trecea pe acea stradă pentru a-i opri. Nimeni nu se găsea în zonă când trebuiau opriţi din a distruge lucruri, realiză băiatul. Niciodată. Încă mai tremura, dar nu de frică sau emoţie, ci din cauza valului de adrenalină ce îl animă brusc şi care aduse la suprafaţă toate resursele lui de energie. La semnalul mut al prietenului său, începu să înconjoare casa. Împreună goliră în jur de cinci canistre. Scăpase şi de sticlele de plastic, plasându-le în fiecare cameră de la parter.
- După ce ajungi acasă, începu prietenul său, fă acelaşi lucru şi cu tenişii tăi jegoşi.
Trase adânc din ţigara normală pe care şi-o aprinse şi o azvârli direct în balta de benzină care se formase la baza casei. Întreg lichidul izbucni deodată în flăcări.
- Pământul e ud şi nu am vrea ca eventualele urme să fie legate de noi, nu? Ştii cât de ipocriţi sunt poliţiştii care joacă murdar...
Şi, după ce mai aruncă o ultimă ocheadă casei care era cuprinsă cu repeziciune de flăcările mistuitoare, se urcă în propria maşină. În timp ce se asigura că nu se ciocnea de nimeni, K îl sfătui pe băiatul creţ să „cureţe" scena la fel de urgent.
Acesta nu mai pierdu nicio clipă şi se aruncă asupra bicicletei, pe care o ridică cu mişcări stângace de pe bordură şi o încălecă din mers. În urma sa, iadul pe pământ se extindea.
+++
Pecercepu imediat zâmbetul slab de pe chipul mamei sale şi se lumină la rândul său, chiar dacă greutatea invizibilă de pe umeri nu îi permitea să savureze cu toată inima revederea. Mâna fină şi rece a mamei lui se abătu asupra obrazului său încins şi femeia îl mângâie cu blândeţe.
- S-a întâmplat ceva?
Începu să tremure de-a dreptul. Trupul îi era străbătut de frisoane reci şi, deşi ştia că nimeni nu avea cum să apară în cadrul uşii pentru a-i întrerupe şi a-l prelua, băiatul privea pe furiş spre peticul întunecat.
- N-nimic, se bâlbâi el.
Depuse o sărutare blândă pe fruntea mamei lui şi se depărtă. Ştia că ea percepea tot ceea ce îl măcina şi nu dorea ca necazul să se răsfrângă şi asupra ei. Nu acum, cât era bolnavă şi avea mai mare nevoie de energie pentru a se recupera, nu pentru a-şi face griji în locul său.
Trase pătura până îi acoperi inclusiv gâtul şi îi ură noapte bună, nu înainte de a stinge lumânarea, însă. Mişcându-se, simţi teancul de bani greu în buzunar şi se destinse puţin. Totul avea să fie în regulă. Deşi nu simţea asta, repetă în minte de câteva ori că trebuia să se întâmple ceva bun şi în cazul său.
Îl trecu din nou un fior rece. Avea pielea de găină. Simțea că ceva rău era pe cale să se întâmple. Avea să fie prins? Avea să înfunde pușcăria? Imposibil, avea doar cincisprezece ani, legea încă îl proteja, indiferent de câte probleme provoca prin comportamentul său antisocial. Avea să fie în regulă. Mereu scăpa.
Dădu să iasă din cameră, dar o figură micuţă stătea în cadrul uşii. Ochii galbeni şi scrutători ai câinelui stăruiră asupra lui o clipă, ucigători. Apoi începu să latre.
la naiba