—Hades, poți să nu te mai miști? am spus, lăsând pensula pe biroul acoperit cu o husă albă care să-l protejeze de vopsea.
—Mă doare spatele, se plânse el, frecându-și ceafa cu o palmă.
—Asta pentru că stai încordat. Nu eu te-am pus să faci pe muza.
—Atunci haide să facem schimb, îmi propuse, aruncându-mi o privire peste umăr. Eu pictez și tu te dezbraci.
Deși eram obișnuită cu apropourile lui, obrajii tot mi s-au încălzit. Rânjetul de pe buzele sale s-a lungit și mi-am ferit imediat privirea, întorcându-mă cu fața la peretele pe care-l decoram. Odată ce Hades avea să stea la Kit, era normal să-și facă camera așa cum voia, iar eu mă oferisem să-l ajut. Vopsisem pereții în alb, iar pe zidul din fața patului de două persoane hotărâsem să desenez pecețile lui Azazel de pe spatele lui. Inițial m-am simțit ciudat când i-am propus, însă o parte din mine voia să facă asta, poate datorită a ceea ce făcuse și mama în trecut, la St. Blair. Sau poate pentru că, de când ajunsesem și eu una dintre cei atinși de flăcări, adoram să mă holbez la acele scrieri străvechi. Nu mai păreau așa sălbatice cum le văzusem la început, deveniseră mai fine, mai îngrijite, ca și cum fuseseră refăcute. Într-un fel, se schimbau odată cu Hades. Se îmblânzeau.
—Dacă ți-ai vedea expresia.
Am tresărit, prinsă în capcana brațelor lui Hades. Furnicăturile au apărut din nou, ajungându-mi până în obraji, și mai că am scăpat pensula pe care o luasem din nou între degete. Respirația lui se ascundea în scorbura gâtului meu, caldă și regulată, în timp ce plămânii mei păreau în timpul unui maraton. Mâinile mi-au înțepenit peste ale lui iar el chicotii, făcând fiorii să-mi urce pe coloana vertebrală. Am încercat să-mi revin înainte să-i dau motive să se amuze și mai tare, adoptând cea mai serioasă expresie pe care reușisem să mi-o întipăresc pe chip, deși știam că încă mai eram îmbujorată.
—Haide să terminăm odată.
—Pauză zece minute, îmi ceru, rezemându-și bărbia de umărul meu.
—Ai avut pauză și acum un sfert de oră, am zis, trasând încă o linie cu roșu pe perete. Știi că trebuie să fiu acasă devreme.
—Nu cred că Lauren s-ar supăra dacă ai întârzia zece minute, insistă, strângându-mă și mai tare.
Mă înfuria faptul că voiam să fac ceea ce-mi cerea. De când ne întorsesem în Syracuse vizitele se răriseră și ne vedeam doar câteva ore pe zi sau poate nici atunci. Nu mă așteptam la altceva, bunica a fost foarte furioasă când m-a văzut intrând pe ușă în urmă cu o săptămână. Mai întâi fericită și doritoare de îmbrățișări, apoi furioasă ca un taur la rodeo. Am ajuns pedepsită, normal, iar pedeapsa consta doar în rărirea vizitelor mele la Hades sau vice-versa. Bunica știa care îmi erau punctele slabe. Abia reușisem să o conving să mă lase două ore la el și Kit ca să-l ajut cu noua cameră, și a trebuit să apelez la faptul că îmi ascunsese povestea Sabatului și a sanctuarului ca să o fac să se simtă vinovată și să mă lase să plec. Ha, și eu îi știam ei slăbiciunile!
—Hades, am reușit să spun, încercând în continuare să-l conving să-mi dea drumul ca să terminăm.
—Încă cinci minute.
M-am rotit ușor în cercul format de brațele sale și mi-am ridicat bărbia ca să ne privim unul pe altul. Rânjetul provocator dispăruse, lăsând loc unei expresii care-mi spunea cât de mult își dorea să petrecem timpul ca înainte, așa că, aruncând gândurile într-un colț al minții unde să nu mă mai deranjeze, mi-am aruncat brațele pe după gâtul lui și l-am tras în jos ca să-l pot îmbrățișa. El a inspirat cu putere mirosul puloverului meu și m-a strâns la rândul său de talie, lăsându-se pe spate cât să mă ridice la el în brațe.
—Cât va mai dura pedeapsa? l-am auzit întrebând.
—Probabil până voi fi majoră.
—Asta e cea mai groaznică glumă, Reich.
Am râs cu capul ascuns în scorbura gâtului său și l-am simțit când s-a cutremurat și m-a strâns și mai tare. Trecuse ceva timp de când mă simțisem ultima dată atât de ușurată. Trebuia să recunosc, el fusese cel care pornise șirul de griji, dar totodată și cel care reușise să-l oprească. Sau cel puțin în acea clipă reușise să-i pună capăt, căci știam că atunci când aveam să fiu iar singură gândurile urmau să mă înece din nou. Chiar dacă ne întorsesem în Syracuse, lucrurile nu stăteau tocmai bine. Serje era liber, nimeni nu reușea să dea de el, Cabalul era cu ochii pe noi și, ca și cum nu aveam deja destule pe cap, Consiliul Suprem alesese să mă țină sub observație ca și cum eram o bombă umblătoare ce putea fi oricând detonată. Așa cum Bruce și restul îmi spuseseră, vampirii nu se arătaseră foarte afectați de noile mele puteri. Victor, conducătorul Consulatului, a explodat de furie abia atunci când a auzit că Serje, un metamorfic, scăpase după tot ceea ce făcuse. Se părea că neînțelegerile dintre metamorfici și vampiri nu se încheiaseră. Cât despre licantriopi, ei erau cei care ne dădeau acum bătăi de cap, căci abia au fost convinși de Raphael să mă lase liberă.
De aceea, cât de curând, aveam să-mi cunosc escorta.
Hunter, conducătorul haitei Gama, fusese de acord să mă lase liberă cu o singură condiţie. Doi licantriopi aveau să stea mereu pe urmele mele. Indiferent de oră sau zi, ei aveau să fie acolo. Deşi îmi crea un gust amar, Hades găsise totul foarte folositor. Dacă Serje se întorcea, posibilitatea să-mi facă rău scădea considerabil cu licantriopii aproape. Deşi la început am fost total împotriva ideii de a fi din nou protejată, ca şi cum nu aş fi fost în stare să mă descurc singură dacă Serje ar fi apărut din nou, după mai multe sesiuni de gândire mi-am dat seama că, dacă nu aş fi fost atât de încăpăţânată la Linderhof, dacă nu aş fi insistat să mă implic în problema Cabalului, poate lucrurile ar fi stat altfel. Poate că nu ar mai fi fost ridicat monumentul acela mare din piatră în comemorarea persoanelor ce fuseseră măcelărite, poate Cabalul nu ar mai fi fost obligat să îşi schimbe iar locaţia, poate că Linderhof nu ar mai fi fost acum distrus. Poate că nimic nu ar mai fi stat astfel, aşa cum s-a întâmplat de fapt.
—Hades?
Hades a mormăit drept răspuns în scorbura gâtului meu. Nu ştiam de ce, dar braţele mele îl strângeau cu şi mai multă putere iar el nu se mişcase nici un milimetru. Ne strângeam în braţe în mijlocul camerei ca şi cum nu ne-ar fi trebuit vreodată altceva.
—Crezi că am greşit?
L-am simţit cum se încordează şi, uşurel, şi-a ridicat capul de pe umărul meu, lăsându-mă jos. Ochii lui negrii erau îndreptaţi spre mine, neînţelegând rostul întrebării puse tocmai atunci. Existase un lucru despre care nu apucasem niciodată să vorbim, ori el evitase să aducă în discuţie ceva atât de sensibil. Dar eu aveam nevoie să clarificăm şi asta.
—L-am avut pe Serje în faţa ochilor, rănit şi slăit de puteri. Dar Kit era în partea cealaltă a camerei şi avea nevoie urgentă de îngrijiri.
Mi-am privit palmele palide, pentru o clipă avându-l din nou pe Serje în faţa ochilor, zgâriat de cioburi, cu sângele curgându-i din răni peste obraji. Apoi, după ce am clipit, am văzut sângele lui Kit care părea să mi se fi impregnat în piele, roşu şi cald. Poate, dacă aş fi clipit din nou, mi-aş fi amintit şi altceva, dar palmele lui Hades s-au apăsat peste ale mele uşor şi mi-am ridicat capul, luată prin surprindere de intensitatea ce i se citea în ochii negrii. Mă privea direct în ochi, cu capul aplecat şi o expresie înţelegătoare pe chip. În aşa circumstanţe părea cea mai înţelegătoare persoană pe care o cunoscusem vreodată, şi ştiam că aşa avea să fie indiferent de problemă.
—Am ales să-l las pe Serje să plece. Pur şi simplu nu... nu am putut să-l omor. Crezi că am greşit?
—Sunt ultima persoană care ar putea să-ţi spună asta, Joy.
Sprâncenele mi s-au arcuit uimite, involuntar, iar Hades şi-a umezit buzele şi m-a tras aproape până când faţa mea era ascunsă la pieptul lui. Era aşa cald acolo, iar furnicăturile ce aveau să mă urmărească veşnic reveniseră, pornindu-mi din vârfurile degetelor. Până să vorbească din nou i-am putut auzi bătăile alerte ale inimii.
—Dacă l-ai fi omorât ai fi regretat asta mai mult decât orice. Vina pe care ai simţit-o pentru celelalte victime ar fi o nimica-toată în comparaţie cu ceea ce ai fi simţit dacă ai fi luat cu adevărat viaţa cuiva, indiferent că era Serje, indiferent că merita asta sau nu.
Bărbia lui s-a rezemat în creştetul meu iar eu am închis ochii şi mi-am încolăcit braţele în jurul trunchiului său.
—Nu mi-aş fi iertat-o niciodată dacă ai fi fost nevoită să duci o povară atât de mare tot restul vieţii, Reich.
Mi-am frecat obrazul de pieptul lui iar el m-a strâns atât de tare încât aş fi putut oricând să mă topesc. Ne-am îndepărtat doar atunci când au răsunat bătăi în uşă, iar Kit a intrat înăuntru cu un zâmbet în colţul gurii. Ne-a privit, apoi s-a uitat la desenul roşu ce ocupa jumătate de perete. Un fluierat i-a scăpat printre buze şi şi-a netezit uimit părul.
—Frumos, a spus, şi s-a rezemat cu spatele de uşa închisă. Aveam oricum nevoie de o renovare.
I-am zâmbit înapoi, întinzându-mă după pensulă, ca să o pot şterge şi pune înapoi în gentuţia în care îmi adusesem ustensilele. Hades s-a rotit spre pat şi şi-a tras înapoi tricoul, aranjându-şi părul negru, acum mai scurt decât în urmă cu o săptămână. Poate nu părea mult, dar acele şapte zile care trecuseră liniştite, în tocmai ca cele de la începutul verii, fuseseră ca o binecuvântare pentru toţi. Părea că viaţa mea îşi găsise iar făgaşul ce trebuia urmat, în timp ce Hades putea acum să reînceapă viaţa pe care o aşteptase atâta timp. Kit îşi regăsise prietenul, şi la fel şi Ron, Erza şi Benjamin, care acum erau în Europa, făcându-şi meseria, lucru de care fuseseră scutiţi de când cu apariţia lui Hades. Dar, cum Kit era acum cel care ţinea un ochi pe el, ceilalţi trei au rămas peste ocean. Din câte am înţeles, se confruntau cu un alt exces de magie ce avusese loc într-un orăşel de lângă Roma, în Italia. Se părea că, atunci când nu trebuiau să se confrunte cu demoni, mesageri şi spirite răzbunătoare, cei din Cabal erau un fel de poliţie a lumii magice. Trebuiau să ţină în frâu orice lucru ce putea distruge fragilul echilibru dintre lumea oamenilor şi cea din umbră, şi nu părea să fie mereu o treabă uşoară.
Cât despre lumea din Syracuse, totul era bine. Bunica, Gale, până şi Charlotte, care încă deţinea puterile de mesager, deşi Radon nu mai era, aşa cum spusese Ryannen. Într-un fel, acest fapt mă neliniştea. Poate că distrugerea echilibrului despre care vorbise femeia-mesager nu avusese încă loc, iar atunci când urma să aibă ce aveam să facem? Refuzam să mă gândesc mult la asta, şi la fel făcea şi Charlotte. Se părea că dorul purtat lui Blake era mai puternic decât raţiunea şi teama adusă de viitor. Fuseseră despărţiţi timp de două săptămâni, iar pentru Charlotte asta însemna groaznic de mult. Blake avea un loc important în Consulat, ceea ce automat îi ocupa o parte bună de timp. Totuşi, vorbeau mult la telefon, iar uneori, când Charlotte mai venea în vizită, reuşeam să o consolez şi să o fac să se oprească din plâns.
Câteodată o mai vedeam şi pe Jocelyn. Odată ce am devenit una dintre cei atinşi de flăcări, contractul meu cu mesagerul s-a rupt. Încă am puterile de necromant, dar continui să mă simt singură fără Jocelyn. Înainte ştiusem că ea avea să fie mereu cu mine, indiferent de circumstanţe, însă acum nu mai este astfel, şi sentimentul de goliciune dispare destul de greu. Mă întreb câteodată, oare cine este acum Jocelyn? Sau, după moartea bibliotecarei, în cine va urma să se reîncarneze? Sper, doar, ca drumurile noastre să se intersecteze iar, odată şi odată. Ceva mă ţinea în continuare legată de ea şi de sentimentul cald pe care prezenţa sa mi-l dăruise încă de la bun început, şi eram aproape sigură că acele căi ale destinului pe care trebuia să le urmăm nu aveau să se despartă prea curând.
Bunica este de acord cu mine. Am petrecut o noapte întreagă punând-o în temă cu tot ceea ce s-a petrecut de când am trecut prin portal şi până în momentul în care am intrat pe uşă, înapoi acasă. Astfel, mi-am dat seama că încă existau necunoscute, şi poate liniştea ce o simţeam acum era doar un miraj care avea să ne zguduie bine când urma să dispară. Nu mai vorbisem cu Hades despre portalul care lăsase mai mult de o persoană să treacă prin el, nu spusesem nimănui despre amintirile lui Katherine şi despre sentimentele ce mă trecuseră în timpul ultimelor mele ore în Linderhof. Nu înţelegeam nici de ce, acum, nu mai simţeam nimic din toate astea. Ca şi cum Katherine se cuminţise, sau ca şi cum îşi plănuia cu dibăcie următoarea mişcare, rămăsese ascunsă într-un colţ întunecat al minţii mele, jucându-se cu cheile de la cufărul cu amintiri. Însă, într-un mod tulburant, nu mă mai deranja asta atât de tare precum o făcuse la început, când crezusem că aveam să-mi pierd minţile. Nici pe Katherine nu o mai vedeam aşa cum o văzusem atunci, iar lucrurile erau într-o continuă schimbare, la fel şi eu, la fel şi cei din jur. Trebuia să ne adaptăm, să acceptăm şi să privim cu speranţă în viitor. Doar asta ne mai rămăsese să facem.
Când Hades m-a condus acasă după ce timpul alocat de bunica a expirat, am ales să o luăm pe cea mai lungă rută şi să trecem prin parcul din centru. Vântul şuiera printre crengile de copaci, zburând frunzele arămii de pe jos. Mi-am ascuns faţa în eşarfa din jurul gâtului la un moment dat, dar nu de frig, ci datorită ruşinării, când mi-am adus aminte de seara în care Hades m-a salvat de Ysandre, exact în acelaşi loc prin faţa căruia treceam atunci. Instinctiv am înteţit şi strânsoarea mâinilor noastre şi am surprins cu coada ochiului momentul în care a rânjit într-un colţ al gurii. Mi-am dat ochii peste cap, stârnită de ego-ul său uriaş, dar totodată am şi zâmbit, ştiind că el nu avea cum să vadă datorită eşarfei pe care o ridicasem până sub nas. Am continuat, însă, să-i privesc chipul pe furişi, aşa cum făcusem de multe ori în perioada în care aş fi râs dacă cineva mi-ar fi spus că Hades Morgenstern avea să fie, odată şi odată, al meu.
Soarele amiezii îi făcea chipul mai arămiu şi parcă-i mai îmblânzea puţin ochii imposibili de negrii, care rămăseseră la fel de expresivi ca prima dată. Totuşi, acum puteau exprima mai mult decât răceală, furie, durere şi regret. Câteodată erau plini de fericire, iar alte ori de iubire. De cele mai multe ori arată îndoielnici, ca şi cum vechiul Hades vrea să iasă la suprafaţă, dar fantoma a aceea ce a fost nevoit să devină îl trage înapoi şi-l împiedică de fiecare dată. Câteodată mă înfurie acel Hades, cel mai rău dintre toate nuanţele pe care le are băiatul familiei Morgenstern, dar apoi îmi aduc aminte că îl iubesc aşa cum e, cu sau fără acea umbră, acea parte întunecată a sufletului său. Şi, până la urmă, şi acea parte a lui, plină de defecte, mă iubeşte pe mine, iar asta este tot ceea ce contează în acest moment şi în toate cele care urmează să vină.
—Ştii, l-am auzit spunând, şi am clipit năucă, privirile noastre intersecându-se când şi-a întors capul spre mine. Încă de când ne-am cunoscut mereu te-ai uitat la mine aşa.
—Aşa cum? am zis, simţind totuşi arsura bine-cunoscută a obrajilor.
—Aşa cum o faci acum, cum ai făcut-o şi în acea seară, de ziua ta. Nu e tocmai uşor de explicat, Reich. E ca şi cum vezi cum pocneşte primul boboc de trandafir. Ca şi cum vezi ceva... frumos.
—Asta pentru că mă uit la ceva frumos, am avut curajul să spun.
O clipă a părut că Hades şi-a pierdut cuvintele. Şi-a desprins buzele, dar nu a spus nimic şi a sfârşit prin a le umezii şi a-şi întoarce privirea. L-am strâns iar de mână şi mi-am încolăcit propriul braţ liber în jurul braţului său.
—Mai ţi minte când am spus că nu te ajut dacă nu te arăţi, atunci la conac? l-am întrebat.
—Normal.
—După ce te-am văzut mi-am zis că mai bine ar fi fost să nu-ţi fi cerut asta. M-a dezarmat complet, ştii?
—Îţi era frică, m-a corectat.
—Îmi era, dar când te-am văzut m-am gândit pentru câteva clipe doar la modul în care-ţi străluceau ochii.
L-am simţit cum se cutremură şi nu am putut să nu zâmbesc. Nu-i făcusem până atunci complimente, cel puţin nu cu voce tare, însă ştiam că asta îl făcea să se simtă mai bine, şi poate reuşeam să-i mai ridic cu puţin stima de sine. Speram, doar, să nu se amuze atât de tare când avea să-mi vadă faţa îmbujorată.
—Îmi place când mă priveşti aşa, l-am auzit mormăind, iar bătăile inimii mele se înteţiră.
—Chiar? Ştii, când ai venit următoarea zi la mine ai spus ceva cum că, la modul în care te privesc, par destul de paralelă cu necromanţia şi sigur sunt inutilă.
—Sunt aproape sigur că nu am zis-o aşa, s-a apărat, întorcându-şi privirea ofensată înapoi spre mine.
—Ai fost destul de aproape, am continuat să mă amuz. Aş putea să-mi aduc aminte şi de multe alte lucruri dacă-mi dai timp până mâine.
—Cum ar fi? a intrat şi el în joc.
—Ce zici de noaptea nunţii vecinilor, când ţi-a sărit imediat ţandăra, aparent fără motiv?
—Gary, a fost tot ce mi-a răspuns, un val de căldură amorţindu-mi câţiva nervi din trup.
—Gale, l-am corectat automat. Atunci ce zici de, hm, planul acela minunat din vina căruia am riscat să-mi rup gâtul?
—În primul rând, te-am salvat, şi în al doilea rând, există mereu o marjă de eroare când vine vorba de planurile mele, frumoasă Joy.
—Mereu m-am întrebat de ce ai folosit la început forma asta de exprimare.
—Când tu credeai că te sâcâi îţi făceam, de fapt, un compliment, dar nici până acum nu te-ai prins.
Buzele mele au scos un sunet ciudat, între uimire şi dorinţa de a comenta ceva, ca să am eu ultimul cuvânt, dar bătătile inimii mele au devenit aşa puternice încât am crezut că şi Hades le va auzii, iar atunci când şi-a întors curios capul mi-am ferit privirea, ştiind că, cel mai probabil, arătam ca o pătlăgea iar el avea să se amuze. Şi exact aşa a făcut. A chicotit şi mi-am întors capul datorită dorinţei de a vedea din nou gropiţele ce i se formau jucăuşe în obraji, iar el a întins mâna şi mi-a dat după ureche câteva fire de păr suflate de vânt.
—Merit o sută de puncte pentru faţa pe care o ai acum, Reich, a spus, continuându-şi drumul, odată ce ajunsese ca soarele să nu se mai vadă peste linia orizontului.
—Ha, ha! am zis ironic, iar el a repetat după mine, dar s-a întins şi mi-a lăsat un sărut fugar pe tâmplă.
Restul drumului am fost tăcuţi, dar tăcerea era relaxantă şi îmi făcea o grozavă plăcere să petrec astfel timpul cu Hades, ca un cuplu normal de adolescenţi. De aceea, când m-am văzut în faţa casei, un gol mi-a pus stăpânire pe stomac. Ştiam că urmam să încep iar liceul, ceea ce automat însemna şi mai puţin timp petrecut cu Hades, iar acest gând mi-a înecat toate corăbiile. Nu ştiu dacă el a văzut, dar când am dat să plec m-a apucat de încheieturi şi m-a tras înapoi. Mi-am ridicat bărbia şi el s-a aplecat, încă ţinându-mă blând de mâini, mângâindu-mi inconştient încheieturile cu degetele mari.
—Stai. Vreau să-ţi dau ceva, mi-a spus, şi automat mi-a dat drumul la o mână, căutând ceva în buzunarul jachetei pe care o purta.
A scos de acolo o cutiuţă pătrăţioasă, de catifea neagră, şi mi-a întins-o. O clipă m-am uitat la ea năucă, cu inima bătându-mi în spatele timpanelor, aşa tare încât ajunsesem să mă cutremur. Sau cel puţin aşa mă simţeam. Mi-am desprins buzele ca să pot respira şi mi-am ridicat privirea spre el destul de nesigură.
—Ce e asta? am reuşit să întreb.
—Nu ceea ce crezi tu că este, râse el, luând capacul. Au ajuns astăzi din Germania.
Când m-am uitat din nou în jos, privirea mea a dat peste o piatră roşie, învelită într-o folie de protecţie care să o apere de posibilile zgârieturi. Ştiam ce era acela. Îl văzusem şi la Kit înainte, numai că acesta avea piatra roşie, un roşu întunecat ca cel al sângelui, iar lanţul de care era prins era aurit. Un chatrix. În trecut fusese folosit doar de familiile cele mai puternice de vrăjitori, iar acum erau purtate de cei din Cabal. Îmi aduceam aminte de ziua în care Raphael hotărâse să-i facă unul lui Hades, dar de ce Hades se întindea acum să pună pandantivul la gâtul meu?
—Ce faci? am întrebat cât timp el îmi dădea părul pe un umăr, deşi era evident tot ceea ce se petrecea.
—Îţi pun chatrix-ul, îmi răspunse el calm.
—Ştiu asta, dar de ce?
Degetele lui mi-au gâdilat pielea caldă a gâtului când s-au retras, iar piatra cu formă hexagonală mi-a atins pieptul şi am tresărit când pielea a început să mă ardă sub atingerea ei rece. L-am apucat între mâini încă buimacă, ştiind cât de importante erau acele pandantive în Lumea din Umbră.
—Aşa a hotărât Raphael, replică Hades. Le avem amândoi la fel.
Şi-a scos propria piatră de sub materialul tricoului şi a agitat-o în faţa mea, ca mai apoi să o lase să-i atâre de gât. Erau identice; forma, culoarea, erau două chatrix-uri complet asemănătoare, unul al meu şi unul al lui.
—Sunt ca un fel de contract între noi şi Cabal. Sunt toate legate între ele, iar când unul dintre noi va folosi prea multă putere atunci toţi o să fie puşi în alertă.
—Ca o alarmă.
—Cam aşa ceva, îmi răspunse, ascunzând înapoi piatra sub tricou.
Eu am mai privit-o câteva clipe, uimită de modul în care se reflecta lumina soarelui în suprafeţele ei şlefuite.
—E frumos, am zis, dându-i în cele din urmă drumul.
—Eu le văd ca pe nişte zgărzi, spuse el plictisit, făcându-şi fermuarul la jachetă.
O rafală de vânt mi-a biciuit faţa şi i-am tras eşarfa din mână, pe care o luase când îmi pusese pandantivul, înfăşurându-mi-o înapoi în jurul gâtului. El a surâs ambiguu într-un colţ al gurii şi a privit peste mine la casă, probabil cutând să vadă dacă nu cumva era bunica la geam. Am primit confirmarea că nu era, odată ce s-a aplecat şi mi-a sărutat un obraz, înainte ca buzele să-i alunece peste ale mele. Tensiunea mi-a înnodat ceva în pântece şi l-am apucat de gulerul jachetei în timp ce el mi-a cuprins şoldurile între palmele lui şi m-a tras aproape, până când frigul nu a mai existat şi nici faptul că întârziasem deja vreo şase minute. I-am ispirat cu putere mirosul şi mi-am trecut degetele prin părul său negru, ca mai apoi să mă retrag uşor şi să revin cu picioarele pe pământ.
—Sunt deja în întrziere, am murmurat, deşi ne priveam unul pe altul fix în ochi, cu palmele mele pe umerii lui şi mâinile sale în jurul meu.
—Încă cinci minute.
—Două.
—Trei.
—Bine.
Când am intrat în casă trecuseră mai mult de cinci minute. Aproape un sfert de oră chiar, dar am avut noroc cu Gale, care a intrat înăuntru odată cu mine, după ce-mi trimesese mesaj că relația lui cu Gloria, fata pe care o întâlnise la ziua unui coleg de la grupul de istorie, o închiease cu el i îi dăduse papucii în urmă cu câteva ore. Am hotărât să petrecem o noapte așa cum făceam înainte, cu filme și înghețată, în timp ce, bonus, încercam și să-l consolez. Totuși, nu părea așa de afectat cum aș fi fost, poate, eu dacă eram în locul lui, iar supărarea i-a trecut destul de repede după vreo trei episoade din „Minți criminale". Bunica nu m-a luat la harță pentru cele douăzeci de minute întârziate și astfel una din ultimele zile de vacanță a trecut fulgerător. La doisprezece noaptea mă foiam prin pat în timp ce Gale dormea pe jos, într-un pat impovizat. Lumina lunii se prăvălea peste el, făcându-i părul blond să pară argintiu. Eu stăteam pe o parte, cu fața spre peretele opus patului, cu o mână strânsă la piept, peste piatra pandantivului. Nu știam dacă era din vina imaginației sau a noilor mele puteri, dar puteam jura că bucata de rubin ardea.
O simțeam în palmă în tocmai ca o instalație electrică care ajunsese deja sub tensiune și risca să explodeze. Mă furnica pielea când o atingeam, și nu știam dacă datorită puterilor mele sau a ceea ce Hades spusese. Toate pietrele erau legate între ele, ceea ce înseamna că în acel moment, cineva, își făcea de cap cu o putere incredibil de mare. Cineva din Cabal. Dar cine și de ce?
Am scuturat din cap, întocându-mă pe cealaltă parte, cu o mână sub cap și picioarele strânse la piept. Refuzam să mă mai gândesc la lucrurile ce nu mă priveau. Aveam în sfârșit șansa să-mi recapăt vechea viață, mai mult sau mai puțin, și nu aveam de gând să mă vâr din nou în probleme după ce abia scăpasem cu viață din ultimele în care aluncasem. Îi promisesem bunicii și mie însămi.
Totuși, nu am putut să nu zvâcnesc din pat când o pată neagră a acoperit lumina fantomatică a lunii. Camera s-a întunecat și m-am întors ca să pot privi spre geam. În ultimul moment, la o diferență de câteva secunde, am reușit s văd negura ce plutea în dreptul geamului. Apoi, fulgerător de rapid, a dispărut iar lumina albicioasă ateriza iar peste somnorosul de Gale și peste chipul meu împietrit de spaimă.
Restul serii m-am mințit că aceea sigur fusese Jocelyn, dar partea reațională din mine știa sigur că nu era deloc așa.
Și mai rău era că, datorită lui Katherine, știam că negura avea să se întoarcă.