10 ianuarie 2016, Facultatea de Medicină din Seoul
— Prima zi de facultate după această scurtă, dar totuși minunată pauză de sărbatori! spun eu privind lung Facultatea de Medicină unde studiez deja de trei ani.
— Haide, Joy! Nu este atât de rău aici! îmi spune prietena mea Seulgi.
— Vorbește în numele tău! Eu încă nu m-am obișnuit să lucrez pe cadavre!
— Nu e atât de rău! Până la urmă este deja mort! Nu are ce să îți mai facă! spune ea încercând să mă liniștească și mă trage după ea în facultate pentru a începe cursurile.
După câteva ore lungi și plictisitoare cursurile se termină și plec acasă plângându-mă de faptul că în curând voi începe practica pe cadavre. Nu pot să înteleg cum pot criminalii să își mutileze victemele fără tragere de inimă, iar pe mine doar gândul că trebuie să tai cu bisturiul o persoană moartă mă înfioară.
Ajung în stația de autobuz și mă așez pe banca din aceasta așteptând autobuzul care o să mă ducă acasă. Sunt prea prinsă în gândurile mele ca să mai iau ceva în seamă, asta până când ceva rece îmi atinge ușor nasul și mă face să mă trezesc la realitate. Privesc în sus, spre cerul gri și zâmbesc copilărește. Acel ceva care mă atinsese era un fulg de nea. A început ninsoarea, prima ninsoare din acest an, ca să fiu mai exactă. Lucrurile acestea mici și neînsemnate mă fac întotdeauna să zâmbesc, oricât de multe aș avea pe cap. Și acum îmi amintesc poveștile bunicii în care spunea că ea și bunicul s-au cunoscut în ziua în care a nins pentru prima oară în anul respectiv și că s-au îndrăgostit din prima clipă.
— Wow! Ninge! spun eu întinzând mâna pentru a prinde fulgii de nea în acesta.
— Și ce este atât de special dacă ninge? spune o voce care îmi atrage atenția imediat.
Mă uit spre acea persoană și realizez că este băiatul cu geacă gri. Cine este acest băiat? Nici eu nu prea știu. El este mereu aici atunci când eu mă întorc de la facultate. Întotdeauna se urcă în autobuzul în care mă urc și eu și se așeaza mereu în spate pe partea din dreapta, lângă geam.
— De ce ești așa? Nu îți place zăpada? îl întreb pe băiat încercând să fac conversație cu el.
— Dacă nu îmi place... spune el mai mult ca pentru sine. Hmm, cum să îți spun într-un mod mai frumos? O urăsc! Și dacă aș fi în locul tău aș urî-o și mai tare.
— De ce?
Schițează un zâmbet în colțul gurii și apoi oftează adânc.
— Fiindcă autobuzul nu va circula, iar tu nu o să ajungi acasă.
Ochii mei se măresc imediat ce îl aud și sar ca și arsă de pe bancă.
— Ce? De ce nu ai spus asta până acum? țip eu la el.
— Credeam că este destul de evident. îmi răspunde el cu cea mai multă simplitate pe care o poate avea un om.
— Aish! Și se întunecă! spun nervoasă privind cum soarele dispare încet, lăsând loc lunii și întunericului.
— Locuiești singură? mă întreabă băiatul cu geacă gri privindu-mă fix în ochi.
Joy, nu îl lua în seama! Pleacă acum! spune conștiința mea.
Mă prefac că nu l-am auzit și părăsesc grăbită stația de autobuz.
Întrebarea lui m-a speriat, iar acei ochi negri mă fac să fiu cuprinsă de fiori reci. De ce m-a întrebat asta? Nu inteleg și nici nu vreau să o fac. Până la urmă nu trebuia să vorbesc cu el. Nu-l cunosc și îmi pare puțin cam dubios.
Ajung pe o stradă mai prost luminată, pe unde nu prea trec oameni. E cam înspăimântătoare, dar mai înspăimântător este sunetul pașilor pe care îi aud în spatele meu. Grăbesc pasul și îl grăbește și acea persoană. Înghit în sec în momentul în care realizez că de fapt sunt urmărită și o iau la fugă, însă este în zadar. Acea persoană mă prinde înainte să mai fac un singur pas si mă izbește de primul zid pe care îl vede. Pielea mi se face de găină atunci când simt ceva rece și ascuțit care atinge pielea gâtului meu.
Lumina slabă stâlpului îi cade ușor pe față bărbatului. Abia după câteva secunde îmi dau seama că este băiatul cu geaca gri. Este aproape lipit de mine, iar eu sunt prinsă între el și zid, fără scăpare. Cu o mână mă ține pentru a nu scăpa, în timp ce în cealaltă are cuțitul pe care îl ține nemișcat în apropierea gâtului meu.
— Bine păpușă, am să îți spun cât de frumos pot! spune el privindu-m fix in ochi. Când eu pun o întrebare mă aștept să mi se răspundă. Deci mai bine mi-ai spune dacă locuiești singură sau nu, altfel te asigur ca va ieși urât.
Uite unde ai ajuns, Joy! Avea mare dreptate când a spus că nu îți va mai plăcea zăpada! strigă conștiința mea.
— Aștept. spune el calm și apasă puțin lama cuțitului pe gâtul meu.
— Ci-cine ești tu? îl întreb bâlbâindu-mă.
— Nu, nu, nu! își mișcă degetul arătător dezaprobator în fața mea. Eu am întrebat primul ceva, iar dacă nu îmi raspunzi... Hmm, te ucid cât de încet și dureros pot!
Înghit în sec și privesc uitătura nefiresc de calmă a băiatului care tocmai m-a amenințat cu moartea. Ceva straniu îmi trece prin minte. Poate că el este un criminal nebun, iar eu urmează să îi fiu victimă. Îl privesc înghețată atât de teamă, cât și de frigul de afară și îmi doresc ca totul să fie doar un vis, că am adormit în stația de autobuz și că din clipă în clipă urmează să mă trezesc la realitate. Însă aceasta este realitatea, lama cea ascuțită mă face să o simt din plin, deși încă nu mi-a străpuns pielea. Teama este cuvântul care mă definește în acest moment, iar, din păcate pentru mine, modul în care îmi manifest eu teama nu este unul tocmai favorabil pentru acest moment.
— Da! Locuiesc singură! Mai vrei să știi și altceva despre viața mea? strig nervoasă, fără să îmi dau seama că ar putea ieși rău.
Mă priveste surpins câteva momente, apoi schițează un mic zâmbet înfiorător. Fețele noastre sunt atât de apropiate în acest moment, încât îi simt respirația care îmi încălzeșe chipul rece.
— În locul tău nu aș enerva o persoana care este gata să mă omoare! Totuși ești destul de amuzantă.
— Dă-mi drumul sau...
— Sau ce? îmi rânjește arătându-și dinții albi.
— Sau țip!
Rânjetul i se șterge brusc de pe chipul palid.
-Nu ai îndrăzni! mârâie el.
Sunt foarte serioasă în legătură cu țipatul. Poate așa am să atrag atenția cuiva, chiar și a unui câine. Trag aer în piept, dar în momentul în care sunt gata să țip buzele sale se lipesc brusc de ale mele.
Încerc să mă împotrivesc lui și să îl împing, însă dă drumul cuțitului și îmi pune mâinile deasupra capului, neîntrerupând sărutul. Nu exista nici măcar o șansă ca eu sa scap de el. Mii de sentimente și trăiri mă încearcă în acest moment. Ritmul inimii mele crește din ce în ce mai mult, iar buzele lui moi nu fac decât să înrăutățească situația. În tot acest joc periculos mă las purtată de val și îi răspund la sărut. Din păcate acesta nu mai durează mult pentru că, presupun, el rămâne fără aer și se îndepărtează puțin de mine, respirând sacadat.
— Doamne! Încă puțin și aș fi murit aici! Ya! De ce nu mi-ai spus că ai plămâni buni?
— Nu m-ai întrebat. îi răspund simplu.
— De acum înainte spune-i și tu omului: "Ya! Ai grijă când mă săruți, poate ai să mori!"
Îl găsesc oarecum vulnerabil și încep să mă gândesc că poate, dacă îl ademenesc și îl sărut din nou, o să leșine, iar eu am să scap
— Deci vrei să spui că nu ți-a plăcut? îl întreb încercând să par tristă și dezamăgită.
Pe chipul său apare un rânjet pervers și își apropie fața de a mea astfel încât distanța dintre noi să fie de câtiva centimetri.
— Nu, baby. Nu aș putea spune niciodată asta. spune grijuliu, apropiindu-se și mai mult de mine. La fel ca și tine, îmi place pericolul, chiar și când linia dintre viață și moarte este atât de subțire.
Este pe punctul de a mă săruta din nou când se aude o voce masculina strigând:
— Chanyeol! Unde esti? Ya! Park Chanyeol!
El se face alb la față și îmi pune rapid mâna la gură.
— Ascultă aici, păpușă, și ascultă bine dacă mai vrei să trăiești! Îi țin eu ocupați, iar tu fugi cât te țin picioarele și nu te oprești până nu ajungi acasă, da? spune serios.
Îl privesc cu ochii mari, speriată, iar el zâmește și îmi fură un ultim sărut. Nu reușesc să îi mai spun nimic pentru că o ia la fugă spre acea persoană. Realizez că în acest moment am cale liberă și iau cuțitul pe care el l-a scăpat. Fug ca o nebună până acasă, sigurul gând care îmi mai trece prin minte este faptul că băiatul cu geacă gri m-ar putea urmări!
De ce ai luat chestia aia cu tine? Ai de gând să îți faci harachiri sau ce? spune conștiința mea în momentul în care intru în casă și încui toate ușile.
— Dacă se răsgândește și vine după mine nu va avea cu ce să mă atace.
Joy, eu tot cred că este o idee proastă. Mai bine ai pleca din acest oraș!
Conștiința mea crede multe și degeaba. Niciodată nu este ascultată.
______________