Era toamnă. Soarele ardea blând printre norii cenușii, iar apa strălucea ca un diamant. Frunzele cădeau lin, așternându-se ca un covor pe jos. Vântul adia ușor prin părul meu desfăcut, iar fiecare freamăt părea că vrea să-mi spună o poveste.
Mergând mai departe, am ajuns într-un parc vechi, acela în care îmi petreceam copilăria alături de prieteni și familie. Puțin mai în față, am zărit un leagăn. Pe el stătea un băiat trist, cu lacrimi în ochi. M-am apropiat de el și l-am întrebat:
- Ce-ai pățit?
Mi-a răspuns cu o voce tremurândă:
- M-a părăsit... M-a părăsit singura ființă pe care o iubeam nespus de mult, cea căreia voiam să-i dau și inima din piept... Dar m-a lăsat pentru cel mai bun prieten al meu.
Ascultând fiecare cuvânt rostit de el, am înțeles că acea fată nu-l iubise niciodată cu adevărat. Timp de trei ani, își dorise doar banii, mașina și averea lui. Dar iubirea nu poate fi cumpărată!
Cu capul plecat, l-am rugat să-l ridice, ca să-i șterg lacrimile. Când m-a privit, o săgeată parcă mi-a străpuns pieptul. Avea niște ochi în care te puteai pierde ușor, iar vocea lui era atât de calmă și dulce, încât nu m-aș fi săturat niciodată să o aud.
Plecând din acel parc, pe drum, gândul meu era doar la el...